Jertfit stalinismului şi uitării noastre: Iuliu Maniu

sursa: historia.ro, Nicolae Stroescu Stînişoară

S-au împlinit mai bine de 66 de ani de când, în urma procesului de înaltă trădare intentat de autorităţile comuniste, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, a fost, prin sentinţa din 11 noiembrie 1947, condamnat la închisoare pe viaţă.

Cel care înfiinţase la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania, şi apoi, după ce în 2 decembrie 1918 devenea preşedintele Cosiliului Dirigent al Transilvaniei, şi-a dus până la capăt rolul său hotărâtor pentru unirea Ardealului cu Vechiul Regat al României, iar, în continuare, prin social-politic luminata şi, naţional, înţelept integratoarea fuziune în 1926 a Partidului Naţional Român din Transilvania cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache din Vechiul Regat, a fost părtaş la crearea în România Mare a unei forţe durabile de inspirare şi punere în practică a democraţiei parlamentare, pe temeiurile eticei creştine, ale cerinţelor de dreptate socială şi ale apărării intereselor naţionale, cu neabătută asumare de riscuri şi sacrificii, a fost întemniţat, unde a şi decedat în 5 februarie 1953, fiind apoi aruncat într-o groapă comună anonimă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet, unde se afla trist-vestita închisoare. Trebuie spus că existase o încercare a guvernului comunist de a intra în dialog – de simulată „reconciliere” – cu Iuliu Maniu. În sensul acesta, a fost „vizitat” în închisoare de Grigore Geamănu, jurist şi om plitic originar din Gorj, ajuns în funcţia de subsecretar de stat în Ministerul de Interne, sub Teohari Georgescu. I-a transmis deschis şi respectuos lui Iuliu Maniu dorinţa guvernului de a discuta cu el condiţiile unei ieşiri din situaţia în care se afla.

Politicos şi ferm

Iuliu Maniu i-a răspuns, politicos şi ferm, că îi este imposibil să-şi închipuie cum ar putea fi duse aceste discuţii între un guvern şi un puşcăriaş. Şi cu aceasta discuţia s-a încheiat definitiv. Omul pe care, prin 1981, doctorul Ion Jovin, supravieţuitor al închisorilor comuniste, prietenul devotat şi medicul lui Iuliu Maniu, mi l-a descris spunîndu-mi că a fost, mai presus de toate, un înţelept şi „un mare strateg”, tot timpul preocupat de găsirea celor mai bune soluţii pentru propăşirea şi salvarea României, nu numai că a fost exterminat de partidul comunist, dar, şi după prăbuşirea în decembrie 1989 a regimului pentru a cărui instaurare Iuliu Maniu trebuise nimicit, s-a putut ca pe baza reziduurilor şi reminiscenţelor ideologice comuniste, intrate de mult în sîngele unor promotori ai noii puteri ca şi al unor copărtaşi şi benficiari de diferite grade, partidul său, ba chiar el personal şi partenerul lui de luptă şi suferinţă Ion Mihalache, să devină din nou ţinta principală a inimiciţiei şi a atacurilor noii puteri. Şi cum s-ar fi putut altfel ca reprezentanţii rămaşi în viaţă ai Partidului Naţional-Ţărănesc să fie ignoraţi, nu mai spun să nu fie incluşi, din prima clipă, de un Front al Salvării Naţionale – „naţional” vrînd să însemne aici întreaga naţiune - ?

Cerusem, din timp, prin microfonul „Europei Libere”, să se ţină seama de experienţa celor care au fost favorizaţi de soartă, polonezii, cehii, germanii răsăriteni şi la care funcţiona, cu rezultate unanim benefice, masa rotundă a partidelor democratice. Oricum, spre sfîrşitul vieţii, Corneliu Coposu îmi mărturisea că nu-şi putea ierta că l-a crezut pe Ion Iliescu atunci când i-a promis că Frontul Salvării Naţionale nu se va transforma într-un partid politic. S-ar putea enumera multe alte semne nu numai ale repulsiei, ai zice organice, - dealtfel şi interesate - , ci şi ale unei dure adversităţi ideologice din partea unor şefi şi subordonaţi sau simpatizanţi ai FSN-ului împotriva PNŢ-ului, dar mă voi mărgini să amintesc numai o întâmplare din timpul acelui coşmar degradant care a fost prima mineriadă, cînd furioşii îndrumaţi cu exactitate au asediat şi invadat sediul din Bucureşti al PNŢ-ului, iar Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu, vice-preşedintele, care - sfătuindu-i pe ceilalţi prezenţi să părăsească sediul – se hotărâseră ca ei doi să rămână pe poziţie, necerând niciun ajutor, au fost totuşi pînă la urmă evacuaţi de un tanc, în timp ce Petre Roman căuta să-i liniştească pe asediatorii comandaţi, strigîndu-le: „Lăsaţi-i, căci s-au demascat”.

Partidele care chiar făcuseră istorie şi depersonalizarea României

Cred că se cuvine de amintit şi că la o ulterioară mineriadă, manifestând cu totul alte mobiluri şi sentimente, inclusiv protestele vehemente împotriva lui Ion Iliescu, minerii şi-au exprimat regretul şi au cerut scuze pentru violenţele şi infracţiunile comise prima dată. Întrebarea, care se impune a le fi adresată nu minerilor, ci celor care i-au adus cu scopul de a spulbera demonstraţia din Piaţa Universităţii şi a pedepsi-intimida opoziţia este cum de au putut ignora cu desăvîrşire faptul că, după ce valul istoriei, nu numai la noi, ci în tot Răsăritul Europei, dărîmase zidurile marei închisori comuniste, şi aceeaşi istorie înregistrase de mult şi adevărul esenţial în perioada de după 23 August 1944, anume că Iuliu Maniu, însoţit de Ion Mihalache – împreună cu conducerea celuilalt partid istoric, cel Liberal, în frunte cu Constantin I.C.Brătianu – se dovediseră, cu preţul unor sacrificii supreme, a fi fost apărătorii cei mai devotaţi şi consecvenţi ai drepturilor fundamentale şi intereselor naţionale ale românilor împotriva subjugării sovieto-comuniste -prăvălită asupra noastră şi a altor popoare din Europa răsăriteană şi centrală odată cu Armata Roşie în urma abandonării de către Puterile occidentale -, şi au găsit de cuvinţă să se declare singurii reprezentanţi de drept ai poporului român, iar tocmai partidele numite „istorice” - pentru că făcuseră istorie - să devină obiectul unor asedieri, devastări, jefuiri. Şi nu e vorba aici numai de elementare scrupule ale adevărului istoric, ci de constatarea unei flagrante tentative de diminuare a memoriei colective, pe calea depersonalizării României.

O excepţională clar-viziune

În perioada celui de Al Doilea Război Mondial, atitudinea activă a lui Iuliu Maniu împotriva Germaniei lui Hitler a fost din prima clipă şi până la sfârşit caracterizată atît prin convingerea inadmisibilităţii moral-principiale a sistemului cît şi a inevitabilităţii înfrîngerii militare. În sensul acesta, el a sfidat primejdiile inerente unei asemenea făţişe împotriviri, inclusiv prin demersurile sale la generalul Ion Antonescu, conţinînd critici şi avertismente la adresa continuării războiului alături de Germania hitleristă. Încă de pe atunci, s-a întemeiat consensul şi o curajoasă şi nedesminţită cooperare cu conducerea Partidului Naţional Liberal pentru scoaterea din război a Ţării. Cînd Hitler i-a cerut lui Ion Antonescu să ia măsuri împotriva lui Iuliu Maniu, generalul a refuzat, invocînd – în deplin acord cu realitatea – respectul şi largul sprijin de care se bucura în Ţară liderul de la Bădăcin.

Şi de această dată, Iuliu Maniu nu adoptase stilul conformării la meandrele succeselor şi insucceselor, ci, pornind de la o excepţională clar-viziune istorică, însoţită de consecvenţă morală şi politică în acelaşi timp, a acţionat pe mai multe planuri, dar în sens neschimbat, asumându-şi toate riscurile. Autenticul naţionalism tradiţional şi emancipator al lui Iuliu Maniu se însoţea cu o clară conştiinţă a apartenenţei şi vocaţiilor europene ale României.

Prin anul 1930, Iuliu Maniu, preocupat atît de efectele crizei economice şi financiare mondiale care, dinspre occident, se abăteau cu putere şi asupra României, ca şi de anumite tensiuni şi divergenţe care se conturau deja îngrijorător în relaţiile interstatale, trăsese concluzia că ar fi urgentă nevoie de crearea unei asociaţii de state interesate într-o mai bună rezistenţă la crizele economice, cît şi la ameninţările din afară. În acest scop, a întreprins o călătorie în Europa şi, oprindu-se la Viena, a publicat în ziarul „Neue Freie Presse”, din 23 decembrie 1930, un „Plan al Confederaţiei Central Europene”, cuprinzînd: Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, Bulgaria, Grecia şi România. Gândea că astfel „s-ar crea o unitate economică largă, bazată pe un sistem preferenţial sau de cote, pentru dezvoltarea schimburilor mutuale de bunuri, urmată de o uniune vamală şi de o organizare comună defensivă, culminînd într-o alianţă strînsă, cu deplina respectare a suveranităţii statelor prin instituţii, drepturi şi obligaţii comune bine definite” (apud o amplă publicaţie documentară a Societăţii Unirea Română din Chicago, la a 39-a întrunire a ei).

„Sfinxul de la Bădăcin”

Întorcîndu-ne la perioada de după 23 august, pentru a spicui numai cîteva momente ale luptei lui Iuliu Maniu, care chiar dacă s-a dat împotriva „nenorocului nostru istoric” nu e câtuşi de puţin lipsită de exemple pilduitoare, de dovezi ale trăiniciei şi puterii de transmitere a unor îndemnuri, semnale, dovezi ale credinţei şi speranţei nepieritoare şi a nesecatei forţe germinative de sensuri din profunzimile existenţei noastre ca oameni şi ca popor. Şi se poate vedea, aşa cum am aflat din mărturiile lui Nicolae Carandino, colegul de celulă în braţele căruia şi-a dat sfîrşitul, că Iuliu Maniu neînduplecatul rezistent la dictaturi şi stăpâniri străine, tenacele şi calculatul pertractor, „Sfinxul de la Bădăcin”, nu era deloc scutit de zbuciumul şi tensiunile cu propria sa afectivitate.

Vorbind despre C.Stere, spunea: „A trebuit să trec peste sentimentul meu intim, să-l sacrific pe acest om excepţional, ca să salvez partidul şi ideile pentru care noi, toţi, militam. Astăzi mă întreb, totuşi, dacă n-am greşit. Ar fi trebuit să fiu mai insistent, mai ameninţător, dar cine m-ar fi urmat? Vezi dumneata cum merg lucrurile la noi, te trezeşti singur tocmai în clipa în care ai certitudinea că Ţara este alături de tine”.

Atunci cînd, sub presiunile Uniunii Sovietice, exercitate asupra Regelui Mihai de către A.I.Vîşinski, adjunctul ministrului de externe V.Molotov, cu o nemaiîntîlnită aroganţă, „izbind cu pumnul în masă şi declarînd << Ialta sunt eu >>”, Regele, pînă la urmă, a acceptat, la 6 martie 1945, lista de guvern prezentată de Petru Groza, în audienţele lor la Palat Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu s-au opus, în mod constant, afirmînd că aducerea la putere a unui asemenea guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei”. Şi aşa urma să şi fie.

Nici Anglia, nici SUA

În dialogurile cu Doina Alexandru, publicate sub titlul „Confesiuni”, la Editura Anastasia, în 1996, Corneliu Coposu – care în calitate de colaborator intim al lui Iuliu Maniu, trăise amărăciunea şi protestul categoric al lui Iuliu Maniu în convorbirile lui cu ambasadorii american şi englez la Moscova, Averell Harriman şi Sir Archibald Clark Kerr, veniţi la Bucureşti să-l convingă să accepte să participe la alegerile din 1946, în condiţiile în fond impuse de ruşi – l-a citat pe Iuliu Maniu, care, cu acel prilej a spus: „Eu ştiu că alegerile libere nu se vor garanta, ştiu că nici Anglia, nici SUA nu vor mobiliza flota pentru a asigura legitimitatea alegerilor româneşti, de aceea nu pot accepta soluţia pe care aţi preconizat-o dvs., care este o capitulare în faţa unor exigenţe ruseşti catastrofale pentru poporul român” (pag.37). Dar zarurile fuseseră aruncate de „cei mari”, aşa că s-a intrat în faza pre-electorală. Atunci au venit la Bucureşti emisari sovietici, care au comunicat Partidului Naţional-Ţărănesc că Uniunea Sovietică va accepta o victorie - ştiută ca inevitabilă- a acestui partid numai cu două condiţii: dacă Iuliu Maniu se va retrage de la conducerea partidului şi dacă se va renunţa la revendicarea asupra Basarabiei. Drept urmare, Iuliu Maniu s-a hotărît să demisioneze din funcţia de preşedinte al PNŢ-ului, dar în privinţa Basarabiei nu s-a cedat.

Nimeni nu s-a retras

Student în anul I, participam intens la Bucureşti şi în Judeţul Râmnicu-Vâlcea la peripeţiile campaniei electorale şi la vizionarea iarmarocului tertipurilor şi perfidiilor sovietice, ca, de pildă, atunci cînd s-a constatat că, păstrându-şi o carte de joc sub manşetă, Moscova, care se declarase de acord cu preluarea preşedinţiei PNŢ de către Ion Mihalache, a comis o întorsătură bruscă punând pe tapet un articol din noua lege electorală şi interpretându-l în mod abuziv împotriva acestuia. Acest articol din noua lege electorală le interzicea să candideze în alegeri celor care se făcuseră vinovaţi de agresiune împotriva Uniunii Sovietice, crime de război etc. Acest paragraf de lege, prin falsă şi abuzivă aplicare, a fost folosit pentru anularea condidaturii lui Ion Mihalache, adică a aceluia care la începutul operaţiunii de şantaj moscovite fusese indicat ca varianta dezirabilă în locul inacceptabilului Iuliu Maniu.

Falsa acuzaţie a folosit ca material al mistificării faptul, neîncriminabil prin legea respectivă, că Ion Mihalache ceruse să fie mobilizat la Ministerul Apărării din Bucureşti în cele două săptămîni cînd trupele române au eliberat Basarabia. Şi cum România nu mai era independentă, iar statul de drept în lichidare, excluderea a fost validată, iar în locul lui Ion Mihalache a trebuit să candideze la Parlament soţia sa, doamna Niculina. Dar dincolo de orice măsuri obstructive, orizontul aşteptărilor era din ce în ce mai întunecat de faptul grav şi cu totul neaşteptat că însuşi preşedintele partidului, Iuliu Maniu, anunţase că, din considerente de interes naţional, demisionează. În această situaţie, a avut loc la Bucureşti şedinţa Delegaţiei Permanente a Partidului. La aceasta participau preşedinţii şi secretarii generali ai organizaţiilor judeţene din întreaga Ţară. Organizaţia din Judeţul Vâlcea, care se distingea printr-o mare combativitate şi relaţii strînse cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, era reprezentată de Alexandru Dumitrescu-Colteşti şi Radu Livezeanu, iar eu mă bucuram de simpatia şi frumoasa colaborare ce i-o acordau tînărului însetat de luptă aceşti distinşi membrii ai baroului la care experienţa şi înzestrarea intelectuală se însoţeau cu vibraţia patriotică şi capacitatea de juvenilă camaraderie. Lor le datoresc descrierea şi imaginile de neuitat ale celor ce s-au petrecut atunci. Înainte de începerea şedinţei la Bucureşti, un grup de 7 persoane trimis din partea delegaţilor veniţi din toată Ţara, grup din care făcea parte şi Alexandru Dumitrescu-Colteşti, s-a dus la Sinaia, unde Iuliu Maniu se afla în casa medicului şi prietenului său, Ion Jovin, şi i-a comunicat lui Maniu că dacă el se retrage, atunci întreaga Delegaţie Permanentă îşi va da demisa. Maniu a venit la Bucureşti şi a declarat în faţa acelei adunări istorice că el consideră că cererea lor este o greşeală, dar fiind unanimă, cedează, însă îi avertizează că aceasta este o hotărîre cu consecinţe foarte grave. Le-a spus că trebue să se aştepte la o luptă nemiloasă şi la evenimente tragice, implicînd mari suferinţe şi chiar moartea, iar cei care nu sunt gata să accepte riscul suprem e bine să se retragă pe loc. Nimeni nu s-a retras.

Maniu şi Mihalache s-au îmbrăţişat şi au proclamat – sub aplauzele unanime – hotărîrea de a intra în luptă. Bineînţeles că nu s-a acceptat nici propunerea sovietică de a se renunţa la Basarabia.

Lovitura de stat electorală

A urmat lovitura de stat electorală, din 19 noiembrie, cînd majoritatea de-a dreptul zdrobitoare obţinută de opoziţie a fost inversată pur şi simplu, la centrele electorale judeţene cu voturile de sub 10% ale blocului electoral comunist. Totul, prin forţă, fraudă şi protecţia absolută a trupelor sovietice. Într-o şedinţă secretă ţinută pe linie de partid de Silviu Brucan, acelaşi care urma să ceară pedeapsa cu moartea pentru Iuliu Maniu, îşi exprima stupefacţia şi mînia faţă de gravul eşec al propagandei comuniste aşa cum o dovedeau rezultatele electorale dezastruoase obţinute în întreaga Ţară şi a ilustrat aceasta divulgînd grupului redacţional de încredere faptul că, de pildă, la secţia de votare a Ministerului de Interne peste 50% din salariaţi au votat PNŢ-ul, iar la Griviţa Roşie cifra votanţilor naţional-ţărănişti a fost de 53%.

De partea cealaltă, protestele au culminat în Manifestul lui Iuliu Maniu, din 18 decembrie, din care reproducem numai cîteva frânturi: „Către voi, milioane de cetăţeni şi cetăţene, care cu sufletul la gură încălzit de dragostea de Neam şi de Ţară v-aţi dus la urne să Vă spuneţi voinţa voastră despre felul cum trebue şi de către cine trebue să fie cârmuită această Ţară – ne îndreptăm cuvântul nostru de mulţumire şi de admiraţie..... Ţara noastră este bântuită astăzi de cea mai neagră urgie care s-a abătut vreodată asupra ei ...... Temniţele, tortura, persecuţiile, înscenările cele mai infame, arestările, asasinatele, atacurile brutale şi cu totul neprovocate, tot ceea ce a inventat arsenalul infernal al hitlerismului şi fascismului a fost perfecţionat, sporit şi aplicat cu o cruzime de neegalat”. Iuliu Maniu sublinia că „însăşi Naţiunile Unite au cerut un regim mai omenesc, iar prin acordul de la Moscova s-a pretins – şi Guvernul şi-a dat angajamentul solemn – să restaureze libertăţile şi să facă alegeri libere. Guvernul nu a împlinit niciun angajament, a călcat în picioare obligaţiunile luate în mod solemn....” . Iuliu Maniu încheia: „Pătruns de măreţia jertfei voastre, Partidul Naţional Ţărănesc se închină în faţa avântului spre libertate, a virtuţilor cetăţeneşti şi a spiritului vostru de sacrificiu şi vă cheamă la luptă neînfricoşată, pînă la victoria deplină. Această victorie a sufletului românesc va însemna: independenţa Ţării, libertate cetăţenilor, muncă cinstită şi pâine pentru toţi.”

A urmat dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc de sub preşedenţia lui Iuliu Maniu prin decizia Consiliului de miniştri din 29 iulie 1947.

„România începe de la Chitila încolo”

Atît partidul comunist de la Bucureşti – căruia în clipa aceea i se potrivea o vorbă mai veche a lui Zaharia Stancu că „România începe de la Chitila încolo” – cît şi nelegiuiţii tutori de la Kremlin ştiau că rezultatele reale – total contrafăcute de ei – ale alegerilor din 19 noiembrie 1946 depăşiseră cele mai sumbre aşteptări ale lor, Partidul Naţional Ţărănesc obţinând „în zorii socialismului biruitor” cele mai strălucite rezultate din istoria sa. Dar, ceea ce era şi mai grav pentru ei, partidul acesta, care în timpul războiului nu se abătuse niciodată de la linia antihitleristă – precum făcuse Moscova pe timpul pactului Ribbentrop-Molotov – se distinsese în permanenţă prin atenţia programatică acordată exigenţelor dreptăţii sociale, posedînd şi o constantă aripă de stînga – sub care, de altfel, de la o vreme încolo, se adăpostiseră şi un număr de cripto-comunişti ieşiţi acum la suprafaţa puterii impuse de tancurile sovietice – răspundea prin oferta sa atît naţional-tradiţională cît şi reformistă în mod incomparabil cerinţelor şi provocărilor timpului. De aceea PNŢ-ul trebuea pus la zid ca reacţionar, fascistoid şi vîndut intereselor capitalismului imperialist.

Ecouri ale acestei imagini fabricate de partidul sovieto-comunist la ora aceea s-au prelungit cu premeditare până după decembrie 1989 nu numai la nivelul unor fruntaşi ai FSN, ci şi cu sprijinul desinformatorilor profesionişti şi al arieraţiilor politici. Oricum, în anul fatal 1947, partidul PNŢ trebuia să dispară. După 1989 trebuia să fie scos din dinamica discursului parlamentar.

Îmi amintesc de întîlnirea, în pripă, într-o seară, în casa de pe o stradă veche şi liniştită din Râmnicu-Vâlcea, unde ne adunasem şaisprezece persoane de diferite vârste şi cum am fost rugat să dau citire ultimei circulare a lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Era o descriere fără nici un menajament a condiţiilor şi perspectivelor Ţării încăpute pe mâinile dictaturii impuse de sovietici şi încheia spunînd că Partidul Naţional Ţărănesc îşi va duce mai departe lupta, chiar dacă aliaţii occidentali nu îl susţin, fiind convins că ei vor înţelege cândva rolul jucat de România la porţile Răsăritului. De atunci, de cîte ori nu mi-am amintit cu strângere de inimă dar şi cu admiraţie de acel mesaj de adâncă tristeţe, dar şi de fidelitate neînfrîntă faţă de propriile idealuri şi demnă autonomie morală, inclusiv faţă de puterile occidentale care abandonaseră România ca şi principiile şi promisiunile proclamate.

Convorbiri cu doctorul Jovin. Unde sunt osemintele lui Maniu?

Iar în însemnările mele, publicate în volumul intitulat: „Întrezăriri – Itinerarii istorice şi metaistorice” , evocam convorbirile mele cu doctorul Ion Jovin, regretând că ritmul şi mulţimea treburilor mele au făcut ca în afară de cîteva sumare notaţii cea mai mare parte din bogăţia informaţiei deţinută de acest cuceritor interlocutor, care la 80 de ani îşi continua tinereţea spirituală, iar prin înţelegerea şi dreptatea judecăţilor făcea să reînvie o epocă încărcată de atîtea adversităţi şi jertfe, să rămână, ca atâtea altele, numai în memorie, totuşi o anumită relatare a doctorului Jovin o aşternusem pe hârtie, dar am ţinut-o în mod deliberat sub totală discreţie. Acum însă trecuseră ani de cînd el părăsise această lume şi condiţiile se schimbaseră, aşa că discreţia nemaifiind necesară o pot da acum mai departe după cum urmează: Doctorul Jovin mi-a povestit cum autorităţile îi solicitaseră, la un moment dat, o expertiză de grea cumpănă pentru el. I-au cerut să certifice că nişte oseminte deshumate recent sunt ale lui Iuliu Maniu. Doctorul Jovin le-a examinat şi după aceea a declarat că acele oseminte nu pot fi ale Iuliu Maniu. Din vremea în care el îi acordase asistenţă medicală acestui venerat pacient, ştia (lucrul acesta se vedea şi la orice radiografie) că Iuliu Maniu are o urmă destul de adîncă – lăsată, după cîte îmi amintesc, de un glonţ – la femur. Lipsa acestei spărturi la femur era dovada indiscutabilă că osemintele în cauză nu îi aparţin. Şi în sensul acesta şi-a redactat doctorul Jovin rezultatul expertizei efectuate.

La scurt timp după aceea l-a vizitat un colonel de Securitate care a încercat îndelung să-l determine să declare totuşi că este vorba de osemintele lui Iuliu Maniu: „Domnule doctor Jovin, de ce acest refuz, această totală intransigenţă? Oare nu e mai bine pentru amintirea lui Iuliu Maniu să existe un mormânt al lui, unde rudele să poată să îndeplinească cele cuvenite?”. Nu era nevoie să te uiţi în ochii doctorului Jovin, ca să şti că şi respingerea aceasta a unei minciuni pioase, în amurgul prelungit al Zodiei totalitarismului ateu, era tot un act de fidelitate faţă de martirul din Bădăcin.

Cine este Nicolae Stroescu Stînişoară

S-a născut la 1 noiembrie 1925, la Târgu Jiu.
Este gazetar şi memorialist.
A absolvit Liceul “Carol I” din Craiova şi a urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care a terminat-o în 1947.

În 1946 s-a implicat în activitatea tineretului din Partidului Naţional Ţărănesc, în judeţul Vâlcea. Până în 1964, la decretul de eliberare a “deţinuţilor politici”, a trăit în “clandestinitate”, fiind în permanenţă urmărit de Securitate.

S-a predat Procuraturii Militare din Bucureşti în septembrie 1964, fiind ţinut în anchetă câteva luni. Este trimis cu domiciliu obligatoriu în provincie, până în 1966.
În 1969 a emigrat în RFG, căsătorit fiind cu o femeie de etnie germană. Se stabileşte la München. Din 1972 devine colaborator permanent la „Europa liberă”. În 1975 este angajat redactor la „Europa liberă” şi realizează emisiunea „Lumea creştină”.
În 1983 obţine titlul de doctor în filosofie la Universitatea din München. În 1988 a fost numit director interimar şi apoi a fost definitivat director la Departamentul Românesc de la „Europa Liberă”, funcţie în care îl prind şi evenimentele din decembrie 1989.
După 1990 se dedică volumelor de publicistică şi de memorialistică. Publică „Pe urmele revoluţiei”, „În zodia exilului”, „Întrezăriri”, „La răscruce. Gânduri spuse la Radio «Europa Liberă» şi în `Jurnalul literar`”, “Vremea încercuirii” (din care au apărut, până acum, volumele “Urmărirea” şi “Ancheta”).