Corneliu Coposu Fan Page

Scrisoarea care răstoarnă teorii istorice. Cum desfiinţează Corneliu Coposu pe larg teza colaborării lui Iuliu Maniu cu Mişcarea Legionară

Înapoi la 2015

sursa: adevarul.ro, 27 mai 2015 de Alina Pop

Corneliu Coposu
Corneliu Coposu a fost secretarul politic şi personal al lui Iuliu Maniu

Corneliu Coposu descrie, într-o scrisoare amplă adresată, în martie 1980, unui fost coleg de lagăr, Costel Mareş, natura relaţiilor pe care Iuliu Maniu, acuzat la un moment dat că a făcut şi un pact cu legionarii, le avea cu mişcarea.

Scrisoarea a fost găsită în arhivele CNSAS de istoricul sălăjean Marin Pop, cercetător ştiinţific la Muzelui Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, şi reprezintă, potrivit acestuia, un document istoric. Elaborat de către Corneliu Coposu, în calitatea sa de martor ocular al evenimentelor explicate, documentul lămureşte o pagină controversată a istoriei României.

Scrisoarea - spune Marin Pop - vine după ce, în acea perioadă, apăruseră în străinătate mai multe articole despre presupusele legături ale lui Iuliu Maniu (1873-1953), şeful Partidului Naţional Ţărănesc şi prim-ministru în mai multe rânduri în perioada interbelică, cu Mişcarea Legionară.

Istoricul crede că articolele respective au fost ”probabil comandate de legionarii aflaţi în exil” şi au legătură cu celebrul testament al liderului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, care le-ar fi spus studenţilor legionari şi simpatizanţilor: „Când n-oi mai fi eu cu voi să ascultaţi de sfaturile acestui om (Iuliu Maniu – n.n.). Indiferent de ce vă deosebeşte ca ideologie, acest om este cel mai luminat şi cel mai corect. Poate singurul corect. Ar fi groaznic să rămâneţi cadou în braţele unor oameni artificiali, apropiaţi de ideologia noastră, dar necinstiţi sufleteşte, incorecţi. Această hotărâre rămâne pentru voi cu putere de testament”.

Potrivit istoricului sălăjean, Constantin (Costel) Mareş, destinatarul scrisorii lui Corneliu Coposu, se afla în exil, în RFG. Mareş fusese ales, pe data de 3 iunie 1978, în forul de conducere al Comitetului Naţional Român din Exil, ca reprezentant în RFG, alături de Grigore Dumitrescu şi C. Nagocevski. Mareş făcuse parte din tineretul PNL, înainte de 1947 şi i-a fost Seniorului coleg de suferinţă în lagărele comuniste de la Capul Midia şi Ghencea, între anii 1950-1952.    

"Bucureşti, 15 Martie 1980

      Dragă Costel Mareş,

      Am primit ieri scrisoarea ce mi-ai trimis (la 21.I.1980), singura în ultimele zece luni. Mă bucur că eşti sănătos şi că te descurci mulţumitor. Îţi urez, în continuare, multă multă sănătate, mult noroc şi deplină mulţumire. Doamnei Liliana, aceleaşi bune urări, însoţite de omagiile mele.

Îmi ceri, cu scopul de a te documenta, relaţii autentice despre „legăturile politice dintre Maniu şi Mişcarea Legionară”, existente între anii 1929-1947, - pentru a verifica obiectivitatea (sau lipsa de temei) a unor articole de ziar, apărute recent în străinătate. Nu am citit şi nu am nici o informaţie, în legătură cu respectivele articole; consider că, dacă au conţinutul pe care-l rezumi, sunt departe de realitate şi de adevăr şi că sunt scrise, probabil, pentru a servi o circumstanţă pe care o ignorez, sau vre-un interes de moment, ori pentru a provoca o diversiune.

Încerc să-ţi răspund la întrebare, redându-ţi, pe scurt, adevărul istoric, în problema atât de comentată şi controversată a acelor aşa-zise „legături politice” din urmă cu 40 de ani şi mai bine. Cred că după deceniile trecute, aspectul evenimentelor poate fi circumscris în mod obiectiv.

Multe din cele de mai jos au fost, dealtfel, consemnate şi atestate prin publicarea unor documente din Arhivele Statului şi prin însumarea evenimentelor în unele publicaţii (cărţi şi articole de revistă) mai recente, apărute în ţară, de care probabil că nu ai cunoştinţă (Z. Ornea, „Ţărănismul”; A. Simion, „Regimul politic din România 1940-1941”; Al. Savu, „Sistemul partidelor politice din România 1919-1940”; E. şi G. Sonea, „Viaţa economică şi politică a României”; M. Fătu, „Sfârşit fără glorie; M. Fătu, „Alianţele politice ale P.C.R”.; A. Simion, „Preliminariile insurecţiei din August 1944; C. Leu, „Romanul unei zile mari”; etc.), apoi revistele „Magazin istoric”, „Revista de istorie”, „Analele de istorie”, „Era Socialistă”, etc.)

Înainte de a intra în subiect, cred că nu este lipsit de interes să arăt că Maniu era adversarul „canibalismului politic” şi împărtăşea, cu convingere sinceră, ideia că toate doctrinele politice au dreptul să beneficieze de condiţii nestrangulate de afirmare onestă, în faţa opiniei publice (care rămâne suverană în opţiunile ei şi care trebuie să fie singura instanţă de arbitraj, în competiţia democratică liberă a tuturor ideologiilor şi metodelor de guvernare).

Consecvent acestui principiu, Maniu, deşi era considerat ca cel mai iredutabil duşman al compromisurilor, a căutat să stabilească cunoştinţă personală şi chiar să întreţină relaţii personale cu toţi adversarii politici, - fără ca aceste relaţii să împieteze asupra proverbialei lui intransigenţe politice. Aşa se explică faptul că raporturile personale dintre Maniu şi unicul său adversar de talie excepţională, Ionel Brătianu, au fost cordiale, iar raporturile cu Dinu Brătianu (pe care-l socotea un mare înţelept şi merituos om politic), au fost prieteneşti.

Maniu a avut relaţii civilizate şi corecte cu exponenţii unor idei potrivnice crezului său, ca Averescu, Vintilă Brătianu, Duca, Iorga, Cuza, Goga, Argetoianu, Stere, Iunian, Tătărescu, Bethlen, Codreanu, Fluieraş, Ghelerter, Antonescu, Ştefanov, Foriş, Constantinescu-Iaşi, Bodnăraş, - cu toate că a fost atacat permanent şi la rândul său a criticat sever şi fără rezerve, politica acestora; deasemenia a întreţinut relaţii considerate amicale cu Gheorghe Brătianu, Dr. Angelescu, Costinescu, Romniceanu, Danielopol, Iamandi, Titel Petrescu, Jumanca, Pătrăşcanu, Retty, Gyarfas, Brandt, Roth, Mayer Ebner, dr. Filderman etc.

Socot că pentru a avea un punct de plecare, este necesar să fie redată succint profesiunea de credinţă a lui Maniu, repetată necontenit în cuvântările lui: „Am fost permanent călăuzit de trei mari principii, cărora le-am închinat, cu fermitate, toate străduinţele zbuciumatei mele vieţi; patriotismul luminat, democraţia desăvârşită şi dreptatea socială pentru popor. Idealul constant al luptei mele a fost gloria României Mari, iar obiectivul tendinţelor mele politice a fost ridicarea şi fericirea naţiunii române”. (Testamentul lui Maniu, din arhiva notariatului public din Braşov depus după asasinarea lui Madgearu, când probabil că îşi vedea existenţa primejduită de violenţă şi anarhie, - include aceleaşi consideraţiuni).

În viaţa politică extrem de diversificată a României post-belice (1920) necesitatea grupării regnicolare a curentelor ideologice, a determinat fuziunea Partidului Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, - (partid care-şi întemeia programul pe hotărârile istorice ale Adunării Naţionale din 15 Mai 1848 (Blaj), - cu Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache (1926). Maniu a refuzat coaliţia oferită de Ionel Brătianu, considerând că puternicul Partid Liberal, deşi încununat cu gloria întregirii naţionale, era exponentul oligarhiei financiare.

Cele două formaţii contopite în Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.), erau partide progresiste de centru-stânga, cu tendinţe radicale, reprezentând revendicările ţărăneşti, integrate într-o ideologie de sine stătătoare, - dar în acelaşi timp şi aspiraţiile păturilor rurale mijlocii şi a micii burghezii urbane. Partidul fuzionat urmărea reorganizarea vieţii economice şi social-politice, pe temeiul concepţiei de democraţie ţărănească ca singura care corespundea realităţilor româneşti ale vremii.

Obiectivelor pre-stabilite erau: lupta pentru legalitate, împotriva exploatării (a trusturilor, cartelurilor, latifundiilor); programul adoptat prevedea proprietatea personală agrară plafonată, consolidarea prin legiferare adecvată a fermajului agricol elevat şi a pluri-culturilor, sprijinirea fermă a lotului de producţiei numit de utilitate publică (lotul familial), dirijismul economic, etatizarea raţională a unor industrii din sectorul producţiei furnizoare a statului (industria grea), erau democraţia parlamentară de tip occidental, întronarea şi respectarea strictă a legalităţii şi asigurarea funcţionării nealterate a mecanismului constituţional.

După acest preambul destinat să justifice premiza argumentării, să intrăm în subiect.

Partidul lui Codreanu s-a rupt din Liga Apărării Naţionale Creştine (condusă de A.C. Cuza) în anul 1927, fiind întemeiat sub numele de „Legiunea Arhanghelului Mihail”. Ulterior a fost botezat „Garda de Fier” (1929), s-a numit „Totul pentru Ţară” (1934), pentru a adopta, în cele din urmă (1940) titulatura de „Mişcarea Legionară”. (În rândurile care urmează, toate referirile la acest partid vor fi notate cu ML).

Între anii 1927-1940, Maniu a cunoscut, pur formal şi în circumstanţe sociale sau politice întâmplătoare, dintre căpeteniile ML, pe bătrânul Codreanu (din parlamentul anului 1922), pe tânărul C.Z. Codreanu (1937), pe preotul Moţa (1906), pe Ion Moţa (1929), pe Vasile Marin de la cabinetul lui Ion Lugoşianu (1928), pe Generalul Cantacuzino-Grănicerul (1926), pe Clime şi Cristian Tell (1929). A primit în audienţă, la solicitarea lor, între anii 1929-1932 pe Stelescu, Dumitrescu-Zăpadă, Dumitrescu-Borşa, Gh. Ciorogaru, Gh. Şiancu, Horia Cosmovici şi Ion Banea, care s-au prezentat fie pentru a-i prezenta omagii, fie pentru a căuta să explice anumite inadvertenţe sesizate prin declaraţiile lui Maniu, în legături politice, deschise sau discrete, nu au existat între PNT şi ML sau ale aderenţilor ei. Ori de câte ori ML (cu succesivele ei firme) sau membrii ei, au contravenit normelor sociale, politice ori juridice, Maniu şi-a făcut cunoscut protestul, admonestarea sau blamul, fără nici o reticenţă.


Corneliu Coposu (centru), într-o fotografie de epocă alături de Iuliu Maniu (care-l ţine de braţ)

Astfel, Maniu şi-a manifestat reprehensiunea şi indignarea, la uciderea Prefectului Manciu de la Iaşi (1923); a condamnat lichidarea lui Vernescu (1927); a dezaprobat teroarea şi actele de anarhie ale legionarilor, cu ocazia campaniei electorale din 1933; a criticat toate actele de vandalism, jaf, maltratări şi profanări de cult comise de legionari, a dezavuzat public laşitatea lor şi dovezile de obedienţă servilă faţă de Carol al II-lea, ca şi compromisurile perfectate prin intermediul Camarilei cu fostul Rege (1938); a repudiat combinaţiile de culise încropite pe parcurs de către unii dintre conducătorii ML, prin Nae Ionescu şi Puiu Dumitrescu, precum şi diversiunile antrenate de Argetoianu, la indicaţiile lui Carol II (1937); a denunţat inadvertenţa ML, care (în 1938, luna Martie) nu a protestat împotriva desfiinţării partidelor politice şi (în Aprilie 1938) a refuzat să participe la frontul tuturor organizaţiilor politice din ţară, iniţiat de Maniu, pentru a împiedeca drumul dictaturii lui Carol II. (La iniţiativa lui Maniu a răspuns atunci prompt doar Dinu Brătianu şi Jumanca, ceilalţi şefi de partide, Goga, Cuza, Iunian, Averescu, Vaida, Iorga, Tătărescu, Filderman, Ghelerter, Rădăceanu, - eschivându-se de la colaborarea propusă sau refuzându-o net). Dealtfel, unii şi acceptaseră demnităţi în guvernul-marionetă, prezidat de Patriarhul Cristea. („Uniunea Democratică”, formaţiune care camufla Partidul Comunist, iniţial a acceptat ideia, dar n-a semnat ultimatum-ul ce trebuia înaintat Regelui, - şi iniţiativa a rămas fără urmare).

Tot Maniu a reprobat, cu asprime, incitările la violenţe şi crime, făcute la aşa-zisul „Congres Studenţesc” de la Tg. Mureş (1936), în realitate un congres organizat de ML (cu concursul diversionist al lui Gh. Tătărescu), în decursul căruia au fost lansate incitaţii grave, care vizau fruntaşii naţional-ţărănişti (Mihalache, Madgearu, Călinescu, Petre Andrei, Titulescu); Maniu a dezavuat declaraţiile lui Codreanu (1937), privind intenţia acestuia de a alătura România la politica fascistă şi hitleristă, demonstrând absurditatea acestei tendinţe; Maniu a înfierat prompt, de manieră aspră, asasinarea lui Stelescu (1936), asasinarea primului ministru Duca (1933), asasinarea primului ministru Călinescu (1939). Adversar ireductibil al violenţei şi crimei, Maniu a protestat, deasemenia, şi împotriva asasinării, cu pretexte înscenate, a celor 14 fruntaşi legionari transferaţi de la Râmnicul-Sărat (1938), împotriva executării fără judecată a legionarilor, sub titlu de represiune, în Bucureşti, în aproape toate judeţele ţării şi în lagărele de concentrare de la Vaslui, Râşnov, Miercurea Ciuc.
 

Pe Corneliu Z. Codreanu, Maniu l-a cunoscut în Noiembrie 1937, în preajma alegerilor generale, după ce (Maniu) a propus încheierea unui pact de „neagresiune electorală între partidele de opoziţie”, pact care avea drept obiectiv temporar şi limitat, răsturnarea guvernului personal al lui Carol II (prezidat de Tătărescu) şi împiedecarea tendinţelor dictatoriale etalate de Rege, precum şi îndepărtarea Camarilei. În pactul respectiv se specifica în mod expres că fiecare formaţiune politică participantă îşi va păstra nealterate autonomia administrativă, programul propriu, ideologia (concepţia politică) şi metodele proprii, - acordul limitându-se la perioada alegerilor din perspectivă, în vederea cărora se preconiza eliminarea atacurilor reciproce dintre partidele semnatare şi concentrarea luptei împotriva nesocotirii mecanismului constituţional.

La acel „pact de neagresiune electorală”, propus de Maniu, au aderat: Partidul Naţional-Liberal (Gheorghe Brătianu), Partidul „Totul pentru Ţară” (Codreanu-Cantacuzino-Grănicerul), apoi Partidul Naţional-Agrar (Argetoianu) şi ulterior Partidul Social-Democrat (Jumanca), Partidul Evreiesc (dr. Filderman) şi Partidul Ţărănesc Maghiar (dr. Retti), Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal (vechi) – (care, teoretic, era la guvern, prin grupul Tătărescu, impus de Rege peste voia conducerii) şi-a dat, în mod discret, acordul la pactul iniţiat, la care însă nu a putut adera oficial, întrucât era îndreptat împotriva unui guvern extras din propriul său partid (dar pe care-l detesta). După alegeri, însă, (Dinu Brătianu) a avut atitudine hotărâtoare, pentru îndepărtarea guvernului Tătărescu, înfrânt în lupta electorală, deoarece consultat de factorii hotărâtori ai Comisiei Centrale Electorale, s-a opus categoric şi la falsificarea rezultatelor şi la interpretarea abuzivă a legii electorale.
 

În lupta lui împotriva dictaturii, Maniu a mai încercat, la apariţia (din Martie 1938) a decretului regal de desfiinţare a activităţii politice din România, să solidarizeze în front toate partidele, pentru apărarea instituţiilor democratice, dar nu a fost secundat de către partidele vizate (cu două excepţii) iar ML, invitată să adere şi ea la acel front (curier Z. Boilă), s-a derobat.
 

Datorită unor interpretări tendenţioase sau a unor judecăţi superficiale, i s-a reproşat lui Maniu prezenţa ca martor, în procesul de la Tribunalul Militar, intentat lui Codreanu (1938, în urma reclamaţiei de ultraj, făcută de Iorga (pe atunci consilier regal). Maniu a folosit prilejul acelui proces pentru a denunţa metodele poliţiste întrebuinţate de guvernul nereprezentativ, abuzurile administrative şi încălcarea flagrantă a legilor, făcută de autorităţi în dauna liberei manifestări a activităţii partidelor politice, dezavuând pretextele invocate în rechizitor şi pledând pentru restabilirea instituţiilor şi practicilor democratice, asigurate prin Constituţie. A avut grijă să sublinieze contradicţiile care separă categoric partidul său de ML. (Cu acelaş obiectiv, Maniu s-a prezentat ca martor al apărării şi în procesele intentate pentru nerespectarea unor interdicţii dictatoriale (când a fost citat), de către unii activişti din partidul comunist (Ex. Procesul Victor Duşa, la Tribunalul Militar Constanţa).

Adaug un considerent ilustrativ, la epoca antamată, privind cauzele audienţei de care s-a bucurat, într-un anumit moment din trecutul nostru politic ML la o anumită categorie de public. Această audienţă (devenită îngrijorătoare) este a se atribui, în primul rând, persecuţiei întreprinse uneori fără motive concrete, împotriva legionarilor. Aceste persecuţii i-au ridicat în ochii mulţimii, dispuse să se solidarizeze cu victimele prigoanelor, chiar de manieră demonstrativă împotriva unui regim autoritar, lipsit de simpatii şi chiar detestat. La acest argument psihologic trebuie adăugate criza economică şi situaţia pauperă a maselor largi, eşecurile înregistrate de guvernările deceniilor inter-belice, demagogia care se înscăunase în contactele cu poporul de rând, degradarea vieţii politice din ţară, prin nesocotirea celor mai elementare libertăţi personale şi politice, abuzurile de tot felul, care produceau indignare şi revoltă şi în sfârşit, căutarea unor soluţii noi, neexperimentate.

Nu în mică măsură a contribuit la ascensiunea ML, utilizarea ei ca masă de manevră împotriva opoziţiei (Tătărescu, Urdăreanu) sau ca factor de diversiune (Carol II, Gavrilă Marinescu, Moruzov), precum şi încurajarea ei, justificată de anumite consideraţiuni de moment (Vaida, Gigurtu, Tătărescu). S-au înregistrat inexplicabile încurajări oficiale discrete, chiar şi în timpul celor mai crunte persecuţii. De notat că cei care au ridicat ML la rang de partid de guvernământ (complectându-şi cabinetele cu fruntaşi legionari) au fost, primul Tătărescu şi al doilea Gigurtu.

Corneliu Coposu, alături de Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României
Corneliu Coposu, alături de Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României

După amputările teritoriale din anul 1940, care au antrenat şi abdicarea lui Carol II, rezidurile ML, - care au supravieţuit decimărilor practicate de represiunile dictaturii regale asupra aşa-ziselor „elite” legionare, - şi-au manifestat zgomotos vocaţiunea lor de a pune mâna pe putere, gonflându-şi ponderea şi contând pe sprijinul hitlerist, care îşi extindea hegemonia (şi considerându-se exponenţii fideli ai „ordinei noi”, fascisto-hitleriste). Cadrele vechi, legate de „spiritul Căpitanului”, în frunte cu bătrânul profesor Ion Zelea Codreanu, manifestau opoziţie, împotriva veleităţilor lui Horia Sima (care revendica, după opinia lor, fără îndreptăţire, şefia partidului decapitat) şi susţineau (vechile cadre) că ML lipsită de cadre pregătite şi de experienţă politică şi administrativă, populată recent cu elemente nepregătite şi de joasă extracţie, trebuie să se menţină în espectativă, până la realizarea unei granituri mai înzestrate şi mai apte de conducere.

Arivismul acoliţilor fanatici şi turbulenţi ai lui Sima, ajutat de epurări, a triumfat asupra frânei energice încercate de partida „codrenistă” mai rezervată. În sprijinul ardoarei de putere şi a dorinţei lor de guvernare (şi căpătuire) a intervenit şi presiunea exercitată de forurile hitleriste, care supra-evaluând capacitatea politică a emulilor lor, socoteau că au interesul să-i promoveze ca elemente devotate, în sprijinul politicei de expansiune şi exploatare a Reich-ului. Pe de altă parte, a intervenit obligaţia lui Antonescu, încă izolat de cadrele armatei din care fusese eliminat, de a-şi încropi, la repezeală, un guvern pro-hitlerist, sortit să funcţioneze sub auspiciile ocupaţiei şi hegemoniei germane. În urma refuzului categoric al partidelor politice serioase de a colabora la o guvernare lovită de acest handicap, Antonescu, care avea neascunse simpatii din trecut pentru ML, a crezut că poate umple vidul din jurul lui, cu ceiace mai avea la îndemână din ML.
 

Pe Horia Sima, Maniu l-a cunoscut incidental, în Septembrie 1940, cu ocazia unui parastas ridicat la Biserica Mihai Vodă din Capitală, pentru Generalul Moruzi (la care „comandantul Mişcării Legionare şi vice-preşedintele Consiliului de Miniştri” de atunci, a ţinut să fie de faţă). A fost singura dată când l-a văzut Maniu, fără însă să angajeze cu el (nici atunci şi nici altă dată), vre-o conversaţie.

În toamna anului 1940, Maniu şi-a manifestat dezacordul faţă de simbioza perfectată de Antonescu, cu fracţiunea arivistă a ML (Sept. 1940). A protestat împotriva interzicerii partidelor politice (Sept. 1940); a protestat împotriva proclamării „Statului Naţional-Legionar” (Oct. 1940) împotriva suprimării presei; împotriva suspendării garanţiilor constituţionale şi a restrângerii drepturilor cetăţeneşti; împotriva incitaţiilor la dezordine şi violenţă; a cerut ferm restabilirea autorităţii puterilor constituite şi a instituţiilor democratice, (Noiembrie 1940); a protestat împotriva ridicării şi reţinerii persoanelor, fără forme legale, de către foruri nelegalizate, Maniu a înaintat lui Antonescu un protest energic împotriva aderării guvernului, în numele ţării neconsultate, la pactul tripartit (Noiembrie 1940); 

Împotriva infiltrării germane în economia românească (Decembrie 1940). A condamnat în cei mai categorici termeni jafurile, maltratările şi crimele comise de legionari şi comisă contra muncitoarei Ocsko Tereza; Maniu a înfierat cu revoltă şi indignare asasinarea bunului său prieten, secretarul general al Partidului Naţional-Ţărănesc, Virgil Madgearu, şi a savantului român Nicolae Iorga, apoi contra asasinării celor 64 de prizonieri politici de la Jilava, învinuiţi (dar nejudecaţi) de a fi persecutat pe legionari, - precum şi împotriva omorârii funcţionarilor poliţieneşti, reţinuţi la circumscripţiile şi Prefectura de Poliţie (4 Decembrie 1940). În mod demonstrativ, a participat, în fruntea unei numeroase delegaţii de partizani politici, la înmormântarea lui Madgearu şi Iorga şi a rostit un panegeric, plin de revoltă, împotriva crimelor comise; a cerut insistent (fără rezultat), lui Antonescu, în scris şi prin delegat (Col. Stoika) să se desolidarizeze în public de toate crimele legionare şi să ia parte ostentativ, la funeraliile victimelor. A înaintat (dec. 1940) lui Antonescu un memoriu în care i-a cerut să garanteze viaţa şi liniştea cetăţenilor, să pună capăt anarhiei şi să pedepsească abuzurile şi crimele. Mai târziu (Maniu) s-a declarat de acord cu reprimarea rebeliunii de la 21-23 Ianuarie 1941 (Scrisoarea din Februarie 1941). (Cea mai mare parte din aceste scrisori, demersuri, memorii, proteste şi telegrame, se păstrează în Arhivele Statului şi demonstrează clar atitudinea lui Maniu, faţă de evenimentele enumerate).

Într-o scrisoare din 28 Octombrie 1940, Sima i-a cerut generalului Antonescu să ia măsuri împotriva PNT şi Maniu, care stânjenesc guvernarea, prin agitaţiile şi protestele lor, arătând că în România legionară nu există loc pentru partidele politice democrate.

     În ziua de 28 Noiembrie 1940, la 4 ore după ridicarea de la domiciliu a profesorului Virgil Madgearu, Maniu (care fusese alarmat imediat de soţia victimei) şi care între-timp încercase prin toate mijloacele (telefoane, curieri) să sesizeze şi să ceară ajutorul autorităţilor competente (Poliţie, Siguranţă, Jandarmerie, Ministerul de Interne), s-a hotărât (la sugestia colonelului Roşianu), să se adreseze, printr-un delegat direct lui Horia Sima şi să-i ceară imediat lui intervenţie. Ca urmare l-a însărcinat pe secretarul său (Corneliu Coposu) să se prezinte la Sima, să-i relateze cazul şi să ceară măsuri urgente pentru descoperirea şi eliberarea lui Madgearu. M-am prezentat la Palatul Cantacuzino (unde îşi avea sediul Sima) şi după o severă percheziţie corporală, operată de „garda Comandantului”, am fost primit de Horia Sima, care fusese avertizat telefonic, în prealabil, de sosirea unui trimis al lui Maniu. I-am adus la cunoştinţă că un grup de legionari, veniţi cu o maşină al cărei număr fusese reţinut (aparţinea Institutului Naţional al Cooperaţiei), l-au ridicat pe Madgearu şi transportat în loc necunoscut şi că Maniu cere insistent să ordone eliberarea lui. Sima a tăgăduit că ar avea cunoştinţă de abuz şi a promis că va lua, fără amânare, măsurile cerute de Maniu. (Bineînţeles că n-au fost luate măsuri şi Madgearu a fost asasinat, în aceeaşi zi, de legionari).

     În timpul guvernării legionaro-antonesciene, mai mulţi legionari de bună credinţă, care au detestat metodele şi măsurile luate de Sima şi acoliţii lui, s-au desolidarizat de aceste metode şi acte şi s-au prezentat la Maniu, făcându-i cunoscută poziţia lor şi dorinţa de a-şi revizui atitudinea. (Grupul Dumitrescu-Zăpadă în Noiembrie 1940, grupul Ing. Veţeleanu, Lambru, Costea, Pădureanu, Comaniciu în Ianuarie 1941. Un alt grup, în frunte cu Ing. Puiu Ion, intrase în PNŢ încă din Septembrie 1940).

     La 23 August 1944, partidele democratice constituite în Blocul Naţional Democratic (BND), înfiinţat la 20.VI. 1944, au realizat, împreună cu Regele şi câţiva generali devotaţi cauzei, lovitura de stat, soldată cu desfiinţarea dictaturii militare, retragerea României din războiul hitlerist şi din „Axă” şi restaurarea instituţiilor fundamentale democratice. În cadrul alianţei dintre factorii constituiţi în BND s-a luat, încă din primele zile ale noului regim, hotărârea unanimă ca cele patru partide să primească în sânul lor, individual, după prealabilă verificare, pe acei români de bună credinţă, antrenaţi în formaţii sau grupări cu caracter fascist sau fascizant, -care îşi recunosc eroarea de orientare politică şi se angajează sincer pe drumul deschis al ideologiilor democratice, - cu condiţia expresă ca să nu se fi făcut vinovaţi de crime şi abuzuri, în timpul dictaturilor prăbuşite şi în general în activitatea anterioară. Consecvente cu această hotărâre, partidele politice care sprijineau noul regim democratic, au procedat (inclusiv Partidul Comunist), la trierea şi verificarea individuală a celor care solicitau înscrierea şi la primirea adeziunii celor cu trecut ireproşabil şi cu tendinţă sinceră de reconsiderare. În acest context s-a înregistrat o scrisoare adresată lui Maniu (la 29 August 1944), de către un grup de foşti legionari oneşti, în frunte cu Horaţiu Comaniciu, dessolidarizaţi încă în urmă cu trei ani, de guvernarea samavolnică, abuzurile şi crimele echipei guvernamentale a lui Horia Sima, - prin care se solicita aprobarea pentru înscrierea petiţionarilor în PNŢ. (În motivarea cererii lor, numiţii invocau sfatul care le-ar fi fost dat, cu un deceniu înainte, de Codreanu, ca atunci când el nu va mai fi şi când vor ajunge la grea cumpănă, să se adreseze lui Maniu, ca celui nai clar văzător şi mai cinstit patriot şi fruntaş politic român, pentru a fi îndrumaţi pe drumul cel drept). Maniu a răspuns pozitiv acestei solicitări, fiind în principiu de acord cu primirea individuală în PNŢ a solicitanţilor fără reproş, care se încadrau în condiţiile prestabilite prin hotărârea BND. (Un număr mare de solicitări de acest gen au fost adresate şi Partidului Comunist, în urma unui apel lansat în acelaş timp de către Ana Pauker şi numeroşi foşti legionari s-au încadrat atunci în Partidul Comunist).

Problema unui acord politic (de orice natură) între PNŢ şi ML, nu s-a pus niciodată. În cele două decenii (1927-1947) care au precedat desfiinţarea PNŢ, între PNŢ şi ML s-au înregistrat exclusiv două momente de discuţii: cel dintâi în 1937, privind încheierea pactului electoral de neagresiune, iniţiat de Maniu şi realizat, cel de al doilea, privind iniţiativa lui Maniu de a solidariza întreagă opoziţia, împotriva dictaturii lui Carol II, în Martie 1938, care n-a putut fi realizat.

Niciodată nu s-a discutat, nu s-a tratat şi nu s-a imaginat măcar posibilitatea unor acorduri, cu atât mai puţin a unei „fuziuni” sau „contopiri”, - de felul celeia despre care îmi scrii că ar constitui subiectul articolelor încriminate (a căror elucidare mi-o solicitaţi). Consider că ipoteza la care te referi este absurdă, pentru următoarele consideraţiuni.

ML era o organizaţie fascistă, PNŢ era un partid democratic. ML avea caracter oligarhic, autoritar, centralist şi paramilitar, PNŢ era organizat după concepţia clasică a sistemului electiv şi se guverna după hotărârile colectivităţii majoritare; ML era lipsită de ideologie politică bine conturată şi lipsită de program economic şi îşi suplinea golul doctrinar, prin lozinci romantice, lipsite de conţinut sau prin formulări cu caracter demagogic, - PNŢ avea o ideologie politică concretă şi un program temeinic de realizare a obiectivelor propuse; ML tindea la realizarea partidului unic (exclusivist) şi a statului totalitar, precum şi la încătuşarea libertăţii de exprimare a părerilor adverse, urmărind desfiinţarea partidelor politice şi intoleranţă absolută faţă de opinia separată, - PNŢ milita de pe poziţie radicală de democraţie ţărănească, pentru asigurarea şi garantarea tuturor libertăţilor publice, în cadrul unui stat liberal progresist, prin mijlocul constituţionalizat al pluripartidelor, neîngrădite în opinia şi metodele lor; ML era promotoarea unei alianţe totale şi necondiţionate cu Germania hitleristă şi Italia fascistă, - PNŢ era adversar al hitlerismului şi fascismului, manifesta nu numai rezerve dar (şi) adversitate categorică privitor la apropierea României de ţările conduse de regimuri totalitare, revizioniste şi expansioniste şi afirma, pe plan extern, în mod consecvent, ataşamentul său la alianţele tradiţionale ale ţării; ML era antisemită, xenofobă şi şovină, - PNŢ era adversarul net al acestor prejudecăţi;


ML cultiva misticismul, propaga violenţa şi elogia crima politică, justificată de obiective naţionaliste. – PNŢ avea concepte naţionaliste, egalitare şi fraterne, condamna violenţa şi teroarea sub toate aspectele lor şi propaga umanitarismul şi omenia tolerantă, preconizând o convieţuire armonioasă între etniile existente în ţară; ML afirma dreptul nelimitat de utilizare a oricăror mijloace, chiar anti-sociale, pentru realizarea unor ţinte nebuloase. – PNŢ era fidel democraţiei parlamentare, instituţiilor tradiţionale, ideii de justiţie şi de dreptate sociale; ML era pusă în slujba unei categorii naţionaliste (sau chiar străine) de exploatatori şi îşi limita programul economic la tendinţa de deposedare de capital şi de mijloace de producţie a adversarilor politici şi a populaţiei minoritare posedante de bunuri, - PNŢ milita pentru dirijismul economic limitat, pentru etatizare în domeniul industriei grele, pentru plafonarea raţională a proprietăţii rurale, industrializarea sectorului de producţie bazat pe resurse interne şi pentru cooperativizare;

ML urmărea lichidarea puterilor statale şi înlocuirea ordinei existente cu aşa zisa dictatură a „elitelor” naţionaliste, - PNŢ era partid de ordine întemeiată pe respectul drepturilor omului şi a libertăţilor publice; ML reprezenta vârfurile reacţionare agresive şi şovine, ale unei fracţiuni restrânse din burghezia urbană veleitară şi excesivă şi ale unor intelectuali versatili de la sate, gonind arivist după locuri de frunte (nemeritate) în ierarhia vieţii publice, - pe temeiul unui naţionalism demagogic, copiat după metode de import, - PNŢ reprezenta masele largi ale ţărănimii exploatate, şi elementele micii burghezii orăşeneşti, flancate de o pleiadă de intelectuali însufleţiţi de idei progresiste şi de dorinţa de promovare a intereselor populaţiei.

Este de la sine înţeles că toate aceste contradicţii fundamentale, nu puteau găsi nici un punct de convergenţă.

Dar năstruşnica ipoteză a „contopirii”, de care vorbeşti, este refuzată şi de împrejurări de ordin programatic. Astfel, după rebeliunea de la 21/ 23 Ianuarie 1941, conducătorii Mişcării Legionare, cu foarte puţine excepţii au fugit (cu ajutorul hitlerist) în străinătate; deci ML nu a avut în ţară elemente reprezentative care să poată purta tratative. (După August 1944 s-a înregistrat, după ştiinţa mea, un singur acord, discret dirijat din străinătate, între ML, prin mandatul ei, Pătraşcu şi guvernul Groza, soldat cu o proclamaţie legionară de abandonare a activităţii, în schimbul căreia o parte dintre legionarii arestaţi au fost eliberaţi din detenţiune, iar procesele în curs, împotriva unor elemente fasciste, vinovate de activitate ilegală, au fost clasate).

Deci, după 23 August 1944 nici un alt pact, acord, ori înţelegere, nu a fost perfectată; de altfel, nici nu era de conceput, deoarece ar fi contravenit stipulaţiilor din Convenţia de Armistiţiu de la Moscova, din 12 Sept. 1944 (art 15) şi din Tratatul de Pace dintre România şi Puterile Aliate, de la Paris din 10 Februarie 1947 (art. 5).

Am încercat să-ţi răspund cât mai explicit şi cât mai obiectiv, la întrebările din scrisoare. Aş fi bucuros să ştiu că lămuririle mele (în cazul în care voi primi scrisoarea) îţi vor servi la documentarea personală pentru care au fost solicitate şi la elucidarea nelămuririlor din culisele evenimentelor care te preocupă.

Te rog să primeşti încredinţarea consideraţiunii mele şi a celor mai bune amintiri.

Corneliu Coposu”

Articol citit de 1234 ori.

Alte articole