Corneliu Coposu Fan Page

Interviu,Calin Zarojanu din La Punkt

Înapoi la 2015

Ai putea scrie sau ai fost vreodată tentat sa scrii un roman despre Corneliu Coposu? Desigur, nu aduc deloc întîmplător în discuţie tocmai acest nume…

Tentat - o, da! Dar nu mă simt în stare. Nu pot. Am fost bun prieten, până a emigrat în Canada, cu pianistul Dan Atanasiu, solist la Filarmonica George Enescu. Mărturisindu-i admiraţia mea totală faţă de Concertul lui Grieg, mi-a spus că el nu-l va cânta niciodată. Am fost şocat: De ce!? Mi-a răspuns că, după ce a ascultat înregistrarea concertului cu Dinu Lipatti, şi-a dat seama că nu va putea cânta niciodată aşa şi i s-ar părea o impietate să încerce! Cam la fel ceva simt şi eu. Să-i pun în gură lui Coposu fie şi un „Bună ziua!”, să scriu „a ridicat mâna şi i-a făcut semn că”, fără ca eu să fi fost de faţă - e mult peste puterile mele! Şi-mi pare rău, fireşte, căci probabil n-o s-o facă nimeni altcineva sau cine ştie cum o s-o facă…

Calin Zarojanu

Ultima frază a răspunsului tău mă duce către o tema cu mare miză şi pentru mine. Nu e, de fapt, doar o temă; e o preocupare care provoacă multă anxietate. Anume: de ce, la noi, la români, avem aşa de puţină grijă de ceea ce am putea numi „memoria bună”? De ce eroii adevăraţi ai ultimelor decenii au o presă aşa de meschină şi de ce au parte de eforturi instituţionale minimale? În vreme ce „memoria toxică” îşi taie partea leului…Mă gîndesc, de pildă, la ce opoziţie a întîmpinat o iniţiativă de a face o statuie pentru Elisabeta Rizea ori aceea de a numi nişte străzi cu numele Monica Lovinescu ori Virgil Ierunca? În acelaşi timp, fantomele ambulante ale comunismului sînt încă vii şi par că fac şcoală…Ca să nu lungesc ceea ce ar trebui să fie, totuşi, o întrebare clară: de ce preţuim aşa de puţin memoria bună?

Există o povestire a lui Milan Kundera, nu mai ţin minte titlul, în care e vorba despre doi fraţi care, într-un orăşel, pe vremea comunismului, sunt - unul disident, opozant al sistemului, celălalt conformist, colaboraţionist şi, pe cale de consecinţă, are o situaţie social-materială mult mai bună. Între cei doi are loc o discuţie violentă, în care disidentul îi reproşează celuilalt atitudinea şi cumva îi atrage atenţia că oamenii de rând îl urăsc. La care fratele îi dă o replică năucitoare: Aşa crezi tu!? Eşti un prost! Pe tine te urăsc, pentru că eşti dovada vie că se poate să fii şi altfel decât mine şi decât ei! Câtă vreme poţi să te consolezi că toţi sunt obligaţi să fie supuşi şi tăcuţi, poţi trăi liniştit chiar sub o dictatură, dar când apare unul care nu se lasă îngenuncheat, nu-l admiri, îl urăşti, pentru că e mai bun şi mai curajos decât tine!

Cred că asta răspunde întrebării tale… Oamenii nu suportă să aibă exemple pozitive, mai ales în relaţie cu puterea politică - dar şi cu puterea unui şef dobitoc, adaug eu. Oamenii suportă greu şi neapărat cu suspiciune chiar şi actele de caritate! „Trebuie să aibă el un interes, îşi face imagine, încearcă să-şi cumpere un loc în rai, ceva…” Oamenii acceptă foarte greu chiar şi performanţele profesionale - „A avut el o pilă, l-a ajutat cineva, nici nu-i mare lucru ce-a făcut, păi, ce, io muncesc de patruj de ani şi n-am nicio satisfacţie!” Ca să nu mai vorbesc despre succesele materiale! „A furat! Altfel cum!?” Horia Roman Patapievici a pus cândva un diagnostic greu de înghiţit, dar care mie mi se pare corect: românii sunt resentimentari! Mai mult decât orice altceva îi caracterizează resentimentul. Se vorbeşte în toate situaţiile de criză majoră - inundaţii, cutremurul din 1977, o tragedie  - de solidaritate. Ea este reală, dar este aproape exclusiv la rău. Pentru că la rău redevenim, cât de cât, egali. Nu mai contează care e olimpic la matematică, revoluţionar sau întreprinzător de succes (ba, la o catastrofă naturală, omul de succes are mai mult de pierdut!). „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă îi uneşte raza ta şi geniul morţii”. Uită-te la ţară: oamenii sunt mult mai apropiaţi la o înmormântare decât la o nuntă!

Cum să accepţi tu că un om a fost închis şi torturat vreme de 17 ani - şi hăituit restul vieţii - pentru ideile lui!? Tu, care n-ai altă idee decât să supravieţuieşti şi să ai cât mai multă mâncare? Pentru majoritatea românilor, oameni precum Corneliu Coposu sunt SUSPECŢI. „Trebuie să fi făcut el ceva de l-au închis! Nu-nchideau ei chiar degeaba! Şi, pe urmă, câtă tortură să fi suferit, n-ai văzut ce bine se ţinea la optzeci de ani!? Şi fuma „Kent”! Că de-aia a şi murit, de la fumat, nu de la puşcărie!”

Ne învață multe despre literatură și despre viață oameni precum Corneliu Coposu, Elisabeta Rizea, Monica Lovinescu - “suspecți” pentru majoritatea, cum foarte inspirit îi numești? Ce anume, mai ales?

În primul rând despre viaţă, fireşte! Despre ce înseamnă a trăi - prin comparaţie cu a vieţui… Cu mult înainte de-a auzi despre ei, am crescut cu observaţia lui tata - aparent şugubeaţă, dar de fapt profundă - cum că „Există oameni care mănâncă pentru a trăi şi oameni care trăiesc ca să mănânce”… Nu cred că e nevoie să detaliez prea mult, dar vreau să semnalez măcar un singur lucru: în ceea ce-l priveşte pe Coposu, de voie, de nevoie, până şi duşmanii lui i-au acceptat excepţionalele calităţi precum curajul, moralitatea, cumpătarea sau consecvenţa. Dar Seniorul n-a fost doar atât! A fost un intelectual de vârf, care nu vorbea niciodată despre un subiect pe care nu se documentase serios - inclusiv comunismul! Nu considera suficient ce-a trăit el, trebuia să ştie cât mai multe, şi a existat cel puţin un episod în care a contrazis un fidel al teoriei leniniste citând, Coposu, chiar din Lenin! Aşa ceva ne învaţă oamenii ca el!

Cât despre literatură, învăţăturile lor sunt indirecte, dar nu mai puţin importante: prin ceea ce au fost, prin ceea ce au făcut, prin viaţa lor ei ne transmit, subliminal, despre ce merită să scrii! Am avut inclusiv în anii 80 câţiva disidenţi adevăraţi, care au riscat totul pentru noi, cu atât mai valoroşi cu cât au fost foarte puţini. De pildă, Radu Filipescu. Ei, bine, a trebuit să vină o scriitoare germană ca să scrie despre el! E jenant…

Și, lărgind din nou cadrul - acum, la final, așa cum am făcut-o și la începutul discuției noastre: cine, ce crezi tu că ne învață despre literatură, despre viață? Cine, ce ne pregăteşte pentru viaţă, pentru literatură, pentru cultură?

Oh… Grea întrebare… Mi-ar fi mai uşor să răspund la întrebarea cine ar trebui să ne-nveţe şi să ne pregătească!

Categoric, pe primul loc e familia, sunt cei şapte (şase, mai nou) ani de-acasă, este exemplul personal. Copilul - e cazul meu - care îşi vede tatăl că nu întârzie niciodată nicăieri are şanse serioase să fie şi el punctual. Nu-i o certitudine, dar probabilitatea e foarte ridicată. Cel care-şi vede părinţii citind, probabil va citi. Cel care-i aude înjurând, aproape sigur va înjura. Şi aşa mai departe.

În al doilea rând, şcoala. Dar nu această şcoală, care este catastrofală din toate punctele de vedere, cu rare excepţii. Educaţia românească actuală nu trebuie reformată - 25 de miniştri în 25 de ani şi aproape tot atâtea reforme! - ci înlocuită! Înlocuită cu cu totul altceva. Iar la baza acelui altceva să stea un răspuns solid, inteligent, complet la întrebarea „De ce mergem la şcoală?”

În al treilea rând, elitele. Atenţie!, nu mă refer doar la cele culturale! Elita strungarilor are o responsabilitate în pregătirea viitorilor strungari; elita sportivilor nu are voie să se mulţumească a obţine rezultate de vârf, e musai să contribuie la mişcarea sportivă generală, inclusiv cea care nu vizează performanţa; elita economiştilor trebuie să ridice tineri economişti care să scoată ţara asta din mlaştina în care se zbate de un sfert de secol.

Din punctul ăsta de vedere sunt categoric, Cristi! Nu mai citesc demult părerile celor care n-au nimic de propus şi care nu fac nimic concret, doar comentează de pe margine, ca babele pe şanţ, la ţară. Sunt enorm de multe lucruri de făcut şi de reparat, mă interesează soluţiile, nu panseurile.

În particular, avem scriitorul. Acum pot completa un răspuns anterior: când te baţi să-ţi apară un text, întreabă-te: Oare textul ăsta va face măcar un cititor un pic mai deştept, mai sensibil, mai puternic, mai bum, mai informat, mai curios, mai interesat de ceva important din lumea asta? Dacă nu speri aşa ceva, atunci lupta ta n-are niciun rost.

Asta e părerea mea, pe care o susţin şi o semnez.

Şi-ţi mulţumesc frumos, Cristian Pătrăşconiu, pentru această discuţie, care pentru mine a fost ca o călătorie iniţiatică şi, simultan, o profesiune de credinţă!

Articol citit de 1037 ori.

Alte articole