Corneliu Coposu Fan Page

20 de ani fără Corneliu Coposu şi o lecţie pentru azi: „Uneori, moralitatea şi politica sunt compatibile“

Înapoi la 2015

adevarul.ro

20 de ani fara Corneliu Coposu Corneliu Coposu şi-a completat singurătatea cu fumul de ţigară Fotografii: Mediafax, Adevărul

La 11 noiembrie 1995 murea, la Bucureşti, Corneliu Coposu, liderul PNŢCD. Zilele de după dispariţia lui au fost, poate, cele mai emoţionante momente trăite de români după Revoluţie. Zeci de mii de oameni au trecut pe la căpătâiul „Seniorului“ şi au spus „Iartă-ne!“. Azi, când România e atinsă din nou de emoţia regăsirii în stradă, ne amintim de moştenirea pe care ne-a lăsat-o Coposu: gândul că politica şi moralitatea sunt uneori compatibile.

Marţi, 31 octombrie 1995 – o dimineaţă ceţoasă. Corneliu Coposu are 81 de ani, un plămân şi jumătate, un cancer pulmonar în metastaze şi-un pachet de ţigări neînceput în buzunar. Simte că nu mai poate respira. Alarmate, surorile lui cheamă salvarea. Vine o Dacie Break în faţa casei lor, pe strada Mămulari, din Bucureşti. Îl urcă pe targă şi pleacă cu el la clinica de pneumologie din dealul Filaret. Corneliu Coposu intră în comă. La Filaret se ridică din umeri: nu există tehnică medicală pentru a fi ventilat artificial. Ambulanţa pleacă spre Spitalul Universitar. Îl scot din portbagajul Daciei Break şi îl urcă la etajul doi, la terapie intensivă. 14 medici, în frunte cu directorul Universitarului, Sorin Oprescu, dau roată patului în care se află intubat liderul ţărănist. Sunt îngrijoraţi. A doua zi, gazetele publică pe prima pagină: „Să ne aşteptăm la ce e mai rău!“.

Dragă Arlette…
Însă Corneliu Coposu îşi tot amâna moartea de vreo jumătate de secol. Avea 33 de ani când a fost aruncat în închisoare de comunişti. „Să cadă lespede grea de mormânt peste trădătorii clasei muncitoare şi peste potrivnicii reformelor sociale!“, s-a strigat, cu mânie proletară în 1947. Coposu era atunci doctor în drept, asistent universitar şi secretarul lui Iuliu Maniu. Era un bărbat masiv, cântărea peste 100 de kilograme şi împlinise cinci ani de la căsătoria cu o femeie sclipitoare pe nume Arlette.

Totul s-a spulberat când ţărăniştii au fost scoşi în afara legii. A făcut 17 ani de închisoare. Arlette a fost şi ea aruncată în temniţă, fiind acuzată de spionaj pentru statul francez. A ispăşit 14 ani. Au fost eliberaţi amândoi în 1964, măcinaţi de puşcărie, dar încrezători. Nu mai erau tineri, însă dragostea lor era tânără, iar hainele fluturau pe ei ca pe nişte copii. Iar când păreau să reînnoade firul întrerupt brutal la finalul anilor ’40, ea a descoperit că are cancer de col uterin. A murit în 1966. El s-a apucat de fumat şi a fumat cât să recupereze tot ce a pierdut în anii de puşcărie. Ca să trăiască, a muncit cot la cot cu zidarii României socialiste şi s-a refugiat în grija blândă a surorilor lui, Flavia şi Rodica. În 1975 s-a mutat cu ele într-un apartament, pe Mămulari, în spatele halelor Unirii. Acolo l-au prins Revoluţia, Mineriada şi moartea.

Paturi de spital
Sfârşitul a început în 1994, când Corneliu Coposu a mers la o clinică din Germania pentru a-i fi extirpată o parte din plămânul drept. Avea plămânii distruşi de tutun. Când a revenit pe Otopeni a avut forţa şi suflul să arunce două replici memorabile: „Iertaţi-mă că n-am murit. Poate data viitoare“ şi „M-am întors să dărâm Guvernul“. Aceasta din urmă, spusă de un bătrân palid, longilin şi încovoiat ca o ţigară mototolită în buzunar, a eliberat hohote de râs în toată ţara. Ultima apariţie publică a lui Corneliu Coposu a fost pe 21 octombrie 1995, la întâlnirea femeilor ţărăniste. „Păcat că sunteţi atât de multe, căci dacă eraţi zece-cincisprezece vă făceam curte“. Femeile au râs. Puterile l-au părăsit pe „Senior“ chiar în timp ce ţărănistele puneau ţara la cale. A leşinat şi a fost adus acasă pe braţe.

Internat la secţia de terapie intensivă a Spitalului Universitar, la 31 octombrie 1995, Coposu are vagi momente de luciditate: comunică prin mişcări ale capului – da/nu –şi prin lacrimi. Starea lui de sănătate devine subiectul principal al acelor săptămâni. Doctorul Sorin Oprescu apărea zilnic în conferinţe de presă în care prezenta evoluţia pacientului.  Ziariştii făceau de gardă pe holurile spitalului, la fel ca medicii. Treceau zilele şi Coposu continua să se agaţe de viaţă: „Nu am văzut, în 30 de ani de medicină, pe cineva care să aibă atâta putere de rezistenţă“, spunea în acel noiembrie un doctor de la Universitar.

Toată lumea din familia Coposu. Şi Iuliu Maniu

Marile batjocuri
Coposu a fost un om rezistent. A avut puterea să creadă că ţărănismul poate fi reînviat după comunism, iar la 22 decembrie 1989 a pus bazele Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. A rezistat într-o Românie care l-a huiduit şi l-a calomniat în cele mai abjecte feluri. Corneliu Vadim Tudor nu-l scotea, în revista „România Mare“, din „a dracu’ pielea aia pergamentoasă pe tine, Coposule…“. Iliescu i-a adresat celebra „nu ne mai puneţi, domne, sula-n coastă!“. În societate s-au răspândit legende: „Coposu – amantul Doinei Cornea“, „Coposu s-a înţeles cu ungurii să vândă Ardealul“, „Iliescu, săracu’, ar fi vrut să-l cruţe pe Ceauşescu, dar nu l-a lăsat Coposu“.

Un selfie din 1990. În prim-plan, Doina Cornea şi Corneliu Coposu

Toate astea nu l-au tulburat pe Corneliu Coposu: şi-a citit discursurile pe un fundal de fluierături nervoase, a continuat lupta din Opoziţie în ciuda înfrângerii zdrobitoare din mai 1990 şi a bâtelor minereşti din iunie acelaşi an. A mers mai departe în pofida uciderii ideii de monarhie, pe care o susţinea cu ardoare. A condus PNŢCD-ul şi Convenţia Democratică din România (1991-1993) şi a crezut în puterea votului atunci când Ion Iliescu şi ai lui defilau zâmbind larg. Nicio lovitură nu a fost suficient de puternică încât să-l facă să renunţe sau să accepte compromisurile.

„România şi-a mutat graniţele în sufletul său generos“
Pe 6 noiembrie 1995 a nins. Pe 9 noiembrie Corneliu Coposu dădea semne de revigorare. Însă la terapie intensivă nu e nimic sigur. Pe 10 noiembrie s-a prăbuşit complet. În ultimele 24 de ore din viaţa sa a fost mai mult mort decât viu. Pe 11 noiembrie era o sâmbătă frumoasă de toamnă. Se topise zăpada şi spitalul era liniştit. La 9.40 dimineaţa s-a constatat decesul. Trecuseră 12 zile de spitalizare, nici nu i-au mai făcut autopsia, se ştia de ce a murit: plămânii i s-au uscat de tot.

Vestea s-a răspândit, mai întâi la radio – printre melodii de Coolio şi Boyzone, Radio ProFM anunţa din oră în oră cum se mai simte Coposu – apoi la televiziuni şi în ziare. Se spune că, în acea sâmbătă, pacienţii obişnuiţi ai spitalului vorbeau în şoaptă la camera de gardă sau prin saloane, ca şi cum „Seniorul“ devenise ubicuu şi tuturor le era teamă să nu-l deranjeze. Momentul morţii lui Corneliu Coposu a schimbat ceva în judecata oamenilor. România – aşa cum spunea Emil Constantinescu în acele momente – şi-a mutat graniţele în sufletul său generos.

Orgolii în presa vremii: cine dă primul ştirea despre moartea lui Coposu?

Cinismul presei nu este un obicei modern. Mereu a fost aşa. În primele zile ale lui noiembrie 1995, după internarea lui Coposu, ziarul „Ziua“ a publicat un articol în care a lăsat să se înţeleagă că „Seniorul“ a murit, dar vestea oficială a fost amânată. Conducerea Spitalului Universitar s-a văzut nevoită să dea un comunicat nemaiîntâlnit: „Nu, Corneliu Coposu nu a murit“. În tensiunea acelor zile, Ion Cristoiu, redactor-şef la „Evenimentul zilei“ în 1995, a vrut să se asigure că dă primul cea mai importantă ştire a anului: moartea lui Coposu. Cristoiu a povestit într-un interviu pentru „Adevărul“ că a s-a înţeles cu Sorin Oprescu, directorul Spitalului Universitar, să-l sune imediat ce decesul este constatat. „Eu aveam pregătită – ăsta e cinismul – pagina mortuară, pentru că ştiam că se va prăpădi. Îl ştiam pe Sorin Oprescu şi am făcut o convenţie cu el: indiferent unde sunt eu – în pat, în baie – a murit, mă suni! Eu îl mai sunam – ăsta e jurnalismul – «Domnu director, nimic?». «Domnule, nimic». Spaima mea era să nu moară după ce am trimis ziarul. Şi, la un moment dat, nu mai ştiu pe unde eram, mă sună şi zice: «Gata». Am sunat şi eu la redacţie: «Gata!»“. Editorialul lui Cristoiu despre moartea lui Coposu acoperă o jumătate de pagină şi este o amplă analiză cu privire la transformarea liderului ţărănist din fost deţinut politic în „instituţie naţională“: „N-a şezut într-un palat. N-a străbătut bulevardele în convoaie înfricoşătoare, precedat de puşti şi sirene. N-a descins nicăieri străjuit de surâsuri şi plecăciuni. Şi cu toate astea, Corneliu Coposu a fost în sine o instituţie. Fiinţa sa plăpândă a reuşit, fără niciun alt punct de sprijin, să se facă legendară“.

„Un politician sărac lipit cerului“

Azi ne adunăm pe Facebook. Vedem că toată lumea bună a dat attend şi ne alăturăm cauzei. Sau aflăm de la televizor că sunt cu miile în piaţă şi ne trage mareea înspre abisul civic. Era o vreme când oamenii ieşeau din case singuri cu gândurile lor, se urcau în metrouri şi tramvaie, neştiind dacă le vor mai fi şi alţii alături. Dar mergeau ştiind sigur că ei trebuie să fie acolo. 

Pe la căpătâiul lui Corneliu Coposu au trecut zeci de mii de români din toată ţara. De la gunoieri Bucureştiului care au intrat în sediul PNŢCD în salopetele lor portocalii, la demnitari, la mari oameni de afaceri şi la ţărani mirosind a tren personal. După şase ani de democraţie în care ideea de politician fusese compromisă, Corneliu Coposu o revitaliza din sicriul său alb, acoperit cu crizanteme. „El ne-a demonstrat că moralitatea şi politica nu sunt incompatibile“, a spus poeta Ana Blandiana.

Când îşi aminteşte de funeraliile lui Coposu, jurnalistul Cristian Tudor Popescu vorbeşte despre un fenomen inexplicabil şi nespecific poporului român: „Uneori apare în dinamica maselor un soi de revelaţie. Coposu n-a fost cunoscut în ’89 şi a fost nevoie de ani de zile după aceea ca el să intre în conştiinţa publică. A fost huiduit în ’90. Ţărăniştii n-au câştigat alegerile în timpul vieţii sale. Însă modul lui de comportament în acei ani a trezit ceva rar în poporul ăsta. A trezit un sentiment de vinovăţie. Oamenii, uitându-se la el cât era de... Omul ăsta parcă era lipit pe cer. Era sărac lipit cerului, nu pământului. N-avea nimic din punct de vedere social. Stătea cu surorile lui. Nu făcea altceva decât această politică îndreptată, într-adevăr, către interesul naţional aşa cum îl vedea el. Ei bine, Coposu a reuşit să trezească an de an respectul şi apoi sentimentul de vinovăţie al oamenilor: «Băi, păi, noi pe omul ăsta l-am băgat în puşcărie? Păi, uite, domne, că e un om de mare caracter, de mare ispravă şi corectitudine». Atitudinea lui deosebită faţă de cei care l-au persecutat l-a adus aproape de ideea de sfânt, o idee foarte puţin familiară românilor. Nu prea avem noi treabă cu sanctitatea, cu martirajul, cu zonele astea. E, el a reuşit să ne inducă această idee. Iar la moartea lui, lumea parcă s-a dus acolo ca să îi spună: «Iartă-ne!». Ăsta era sentimentul: «Iartă-ne pentru tot ce a fost»“.

Înmormântarea lui Corneliu Coposu. 20.000 de oameni l-au purtat pe ultimul drum

Calea Victoriei
Pe 14 noiembrie, în ziua în care a fost înmormântat, era senin şi rece. Întocmai vremea de la Revoluţie. Ziarele au scris asta: că parcă plutea în aer ceva care amintea de 22 decembrie: mirosul de iarnă şi sunetul paşilor ce mergeau în aceeaşi direcţie: Piaţa Palatului. „Piaţa Palatului a fost plină ca la Revoluţie“, a titrat „Adevărul“.  20.000 de oameni au format un cortegiu funerar care a paralizat Capitala. Florăresele şi-au dat florile pe degeaba la trecători, sindicatele au renunţat două zile la nesfârşitele revendicări din acei ani, autobuzele RATB au claxonat prelung. Mulţimea a purtat pe braţe o imensă cruce din pânză albă. Nu a fost instituit doliu naţional, dar românii s-au purtat ca şi când le-ar fi murit unul de-al lor. Uneori, doliul nu trebuie să treacă prin Monitorul Oficial ca să fie.

Corneliu Coposu n-a supravieţuit închisorii comuniste. El a învins-o. Supravieţuitor trimite la imaginea de victimă. Adică la un om care nu poate fi decât plâns. Or, în niciun moment din aceşti ultimi 6 ani, Corneliu Coposu nu s-a înfăţişat ca un om care trebuie compătimit.

Ion Cristoiu
în „Evenimentul zilei“ (12 noiembrie 1995)

Corneliu Coposu nu e reprezentativ pentru noi. N-am ştiut niciodată ce să facem cu astfel de oameni. Noi adorăm aproape religios aranjamentele, trădarea la timp, compromisul de culise, ieşirea prin Sărindar. Când apare cineva care nu se supune acestei grile, este respins cu violenţă şi teamă.

Cristian Tudor Popescu
în „Adevărul“ (13 noiembrie 1995)

 

L-au înmormântat în cimitirul Bellu catolic. După nişte lungi despărţiri cauzate de puşcăriile comuniste şi de două cancere nesincronizate, Corneliu Coposu a revenit lângă soţia sa, Arlette. Viaţa românilor a mers mai departe. La o zi după înmormântarea „Seniorului“, echipa naţională de fotbal s-a calificat la Campionatul European din Anglia. S-a ieşit din nou în Piaţa Universităţii, de data asta de fericire, iar ziarele au titrat a doua zi: „Explozie de bucurie în toată ţara! Suntem la Euro!“. Dar în subconştient a rămas gândul la Coposu. El n-a dărâmat un guvern, aşa cum promitea hâtru pe Aeroportul Otopeni, după prima operaţie la plămâni. A făcut mai mult decât atât: În 1996 moştenirea lui Coposu l-a ajutat pe Emil Constantinescu să câştige alegerile în faţa lui Ion Iliescu. „Testamentul politic al lui Corneliu Coposu, care mi-a fost încredinţat mie, a fost acesta: scopul nu scuză mijloacele. Mijloacele necurate îţi doboară până la urmă scopul“, spune Emil Constantinescu.

S-a produs atunci prima schimbare democratică de putere din istoria României moderne. O schimbare venită nu prin lovitură de stat, moarte naturală sau execuţie, ci prin alegeri. Şi iar a trecut timpul şi România s-a obişnuit cu iluzia alternanţei de iluzii şi dezamăgiri.

Azi se cere schimbarea din temelii a clasei politice, dar nimeni nu propune un model care să umple vidul. Colanele de protestatari străbat marile artere ale Bucureştiului în aceste seri de emoţie naţională. E bine să ştim că pe Calea Victoriei, în faţa bisericii Kreţulescu, e bustul lui Corneliu Coposu. Să ne uităm din când în când la el!

INTERVIU Flavia Coposu-Bălescu şi Rodica Coposu, surorile lui Corneliu Coposu: „A plecat cam trist din lumea asta“

Surorile Rodica (foto dreapta, 82 de ani) şi Flavia (90 de ani) Coposu stau într-un bloc vechi pe o străduţă la câţiva metri de Bulevardul Corneliu Coposu. E apartamentul care, la 14 iunie 1990, a fost devastat de mineri în căutare de valută şi de droguri. Valută n-au găsit, dar au confiscat o pungă întreagă de droguri de toate culorile, marca M&M.  E o placă mică la intrarea în blocul lor. „În această casă a locuit în perioada 1975–1995 Corneliu Coposu (1914-1995), la capătul unei vieţi de bătălii şi sacrificii pentru democraţia României“. Intrăm şi surorile Coposu ne aşază la masă, o masă dreptunghiulară cu şase scaune. Întrebăm: „Unde stătea Corneliu Coposu la masă?“. „Acolo pe colţ“, spune Rodica. „Niciodată în capul mesei“, completează Flavia. „De ce nu stătea în capul mesei?“, întrebăm. „Aşa a fost el“. Şi în imaginaţia noastră de oameni care în anii ’90 învăţau alfabetul, lucrurile încep să capete sens. În lumea politicienilor români care au scos mereu pieptul în faţă şi au toastat strigând „Noi, poporul!“, Coposu a stat pe un colţ de masă, a fumat şi a muncit.

„Weekend Adevărul“: Cum s-a stins Corneliu Coposu?
Rodica Coposu:  A avut o lungă perioadă în care s-a simţit destul de bine, iar problemele au apărut dintr-odată. La începutul lunii octombrie, a primit Legiunea de Onoare din partea statului francez. A fost foarte impresionat. Pe urmă, seara, cu un grup de prieteni a organizat o recepţie – deşi e mult spus – la Casa Oamenilor de Ştiinţă, unde au venit mulţi oameni. După câteva zile, nu s-a mai simţit bine. A mai ieşit doar o dată, la o adunare a femeilor din Partidul Naţional Ţărănesc. După aceea, starea sa de sănătate s-a agravat. Tuşea şi avea senzaţii se sufocare.

Fusese operat în urmă cu un an, la plămâni. De-acolo proveneau simptomele?
Rodica Coposu: Da, el fusese operat la o clinică din Germania, unde medicii i-au extirpat lobul inferior al plămânului drept. Într-o zi, s-a simţit foarte rău şi medicul ne-a spus că trebuie internat de urgenţă, pentru că altfel îl pierdem. Iniţial, l-au dus la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta“, dar acolo nu aveau instalaţie de oxigen, aşa că l-am transferat la Spitalul Municipal. A trebuit să-l intubeze, pentru că se sufoca şi nu putea să respire. A venit şi diagnosticul: cancer pulmonar.

Doamnele şi Seniorul

Flavia Coposu: Adevărul e că el a fumat şi foarte mult.

Ultimul pachet de ţigari, păstrat în buzunar

Câte pachete de ţigări fuma într-o zi?
Flavia Coposu: Două pachete măcar. Mult a fumat! Şi mai ales după ce a ieşit din puşcărie, pentru că 17 ani, cât a fost închis, n-avea cum. A zis să-şi ia revanşa.

Rodica Coposu: Uneori fuma şi trei. Mai ales când stătea de dimineaţa până seara la partid. La început, a fumat Carpaţi, dar după o vreme au apărut aşa-numitele ţigări Snagov. Kent a fumat după Revoluţie.

Flavia Coposu: N-a vrut să se lase deloc până în momentul în care doctorul care l-a operat i-a spus: „Sunteţi un om matur, procedaţi cum consideraţi“. Atunci el şi-a pus o brichetă şi un pachet de ţigări în buzunar şi n-a mai fumat nicio ţigară, timp de doi ani. Le-avea mereu cu el, dar nu fuma. A zis: „Tutunul sau eu!“. El a fost mai puternic.

Aţi păstrat pachetul acela de ţigări?
Flavia Coposu: Am urât pachetul ăla, după ce ne-am dat seama ce a provocat.

Cât a fost internat era conştient? Vorbeaţi cu el?
Rodica Coposu: Tot timpul a fost conştient. Pentru că atunci când îi spuneam ceva, dădea din cap sau mişca ochii. Nu putea vorbi, pentru că era intubat. Ţin minte că într-una dintre zile am primit o telegramă de la Maiestatea Sa Regele Mihai în care spunea că toată familia se roagă pentru sănătatea lui. Când i-am citit telegrama, i-au curs două lacrimi  (n.r. – Rodica Coposu imită, cu degetele, două lacrimi care curg pe obraz).

Paparazzi urcaţi pe schelele spitalului

Vă mai amintiţi despre ce aţi vorbit înainte să fie internat?
Flavia Coposu: Ultima convorbire pe care am avut-o cu el se întâmpla chiar cu o noapte înainte să-l ducem la spital. Îl vegheam. A avut un moment în care se simţea mai bine. Mi-a zis: „Ce păcat că România nu şi-a înţeles niciodată rostul şi nu şi-a dat seama ce ar fi însemnat reinstaurarea monarhiei. Nu regele Mihai, pe care-l iubesc personal, monarhia în sine! Ne-ar fi ridicat pe o treaptă europeană foarte înaltă de unde nu ne-am mai fi dat jos“.

În octombrie ’95, lui Corneliu Coposu i-a fost acordată Legiunea de Onoare de către ambasadorul Franţei, Bernard Boyer (dreapta)

În ziarele vremii erau noutăţi în fiecare zi despre starea sa de sănătate.
Flavia Coposu: Ziariştii veneau zilnic să afle dacă a murit sau nu. Unii chiar au plătit nu ştiu câţi bani ca să se urce pe nişte schele ale Spitalului Municipal ca să-l fotografieze în sală. Teribil. Era internat la secţia de terapie intensivă, etajul şase parcă. Singur, într-un separeu după o perdea. Dar medicii n-au dat voie vizitelor. Eram doar noi, apropiaţii, care oricum nu stăteam în permanenţă cu el, ca să nu-i luăm din aer.

Rodica Coposu: Au venit doar părintele Constantin Galeriu şi preotul Cons­tantin Sârbu, să-i citească o rugăcine şi să-l miruiască. Şi am fost foarte impresionată, chiar m-am mirat, când mi-a spus cineva că, la un moment dat, au venit două cântăreţe, Silvia Dumitrescu şi Monica Anghel, să se intereseze de sănătatea lui Cornel.

 „Grăbiţi-vă, că se termină“

Aveaţi speranţe că o să-şi revină?
Flavia Coposu: Să ştiţi că în momentele acestea nici nu-ţi dai seama că pierzi pe cineva. Nu vrei să te gândeşti. Puteam fi sigure că nu se mai face bine, dar am sperat până în ultima clipă.

Rodica Coposu: Nu voiam să conştientizăm că nu mai este întoarcere. Pe perioada internării, a venit medicul care-l operase în Germania şi i-a făcut o intervenţie – o traheotomie – ca să poată respira. După ce s-a prăpădit Cornel, ne-a spus că, dacă era vorba de tatăl lui, nu-i mai făcea acea operaţie. Ştia că nu prea mai era utilă. Dar pentru că era vorba de aşa o personalitate politică, a zis să încerce şi imposibilul. Atunci s-a discutat chiar să fie transportat în Germania, pentru tratament. Medicul a zis apoi că nu credea că ar fi avut mai multe şanse de supravieţuire, în schimb, n-ar fi avut căldura cu care era înconjurat în ţară.

Eraţi la spital când a decedat?
Flavia Coposu: Eram acasă atunci. Cu o zi în urmă, vineri, am stat până la 2 noaptea, târziu. Sâmbătă, foarte de dimineaţă, ne-a telefonat medicul Rodica Ivanov şi ne-a spus: „Grăbiţi-vă, că se termină“. Am plecat imediat, dar nu l-am mai prins în viaţă.

„Am plâns când am văzut statuia asta“

În ziua înmormântării, au fost mai bine de 20.000 de oameni în Piaţa Revoluţiei, locul unde s-a ţinut ceremonia. V-a impresionat emoţia colectivă a întregii ţări până la urmă?
Flavia Coposu: Prea puţin ne dădeam noi seama ce se întâmplă. Eram năucă. Nu puteam să cred că s-a prăpădit. Am primit atunci o avalanşă de telegrame de condoleanţe, inclusiv de la adeversari de-ai lui. Să vă spun o întâmplare: La picioarele catafalcului pe care era sicriul a fost pusă o coroană imensă, cât uşa, trimisă de Ion Iliescu. După un timp, regele Mihai a trimis prin Regina Ana o coroană cu flori roşii, galbene şi albastre. Am luat coroana de la Iliescu, am pus-o într-un cui pe perete şi am aşezat-o la catafalc pe cea de la Rege. În ziua aceea, au venit din satul nostru, Bobota (n.r - judeţul Sălaj), două camioane cu 80 de ţărani. I-au băgat pe toţi în sediul PNŢ, că afară îi călca lumea în picioare. Când s-a pornit convoiul spre locul unde a avut loc ceremonia în faţa poporului, săracii ţărani, mai peizagii aşa, au ieşit buluc de-acolo, au îmburdat coroana aia agăţată-n cui şi au călcat-o în picioare. Nu cu voinţă, întâmplător. Uite că Dumnezeu a făcut ca acea coroană să nu mai ajungă pe mormântul lui.

Rodica Coposu: Mi-aduc aminte tot aşa că, atunci când mulţimea a ajuns în Piaţa Palatului, s-a făcut un fel de podium pe care au stat preoţii care au slujit: erau şi greco-catolici, şi romano-catolici şi un creştin-ortodox, un rabin, pastori. Fiecare a rostit câte-o rugăciune. La un moment dat, a ţinut un discurs şi Oliviu Gherman, preşedintele Senatului de-atunci. Mulţimea a început să-l huiduie. „Fraţilor, suntem la o înmormântare! Vă rog să păstraţi decenţa. Cei care nu doresc să se întoarcă cu spatele“, le-a zis Preasfinţitul Lucian. Şi un puhoi de oameni şi-a întors spatele.

„Cămaşa îi flutura pe el ca pe o sperietoare de ciori“

Ce-aţi făcut când v-aţi întors acasă de la înmormântare?
Flavia Coposu: Vai şi amar. A venit lume pe stradă, ţăranii din sat care voiau să ne transmită condoleanţe. Au ajuns şi Regina cu Principesa Margareta, care au stat cam o oră. Seara nu ne-am culcat, că nu puteam dormi.

De la stânga la dreapta: Ion Diaconescu, Corneliu Coposu şi Ion Raţiu (12 Septembrie 1992)

S-au ridicat mai multe monumente în memoria lui Corneliu Coposu. Este un bust de-al său sculptat chiar în Piaţa Revoluţiei. Ce sentiment aveţi când treceţi prin faţa statuii?
Flavia Coposu: O găsesc extraordinară. Este exact figura lui pe care o avea atunci când a ieşit din închisoare şi se chinuia să vorbească. Făcea ochii mari ca să se poată exprima.

Rodica Coposu: Noi am izbucnit în plâns când am văzut statuia, pentru că am revăzut scena când ne aştepta el la Valea Călmăţui după ce a fost eliberat. L-am anunţat că venim şi ne aştepta în staţia de autobuz. Cămaşa îi flutura pe el ca pe o sperietoare de ciori. Era ras în cap şi i se vedea ţesătura în dinţi de fierăstrău a oaselor din cap. Printre buzele supte, i se vedeau dinţii mari. Vorbea rar, de-abia nimerea cuvintele. Şi apoi glumea: „Gândurile îmi merg mult mai repede decât mă pot eu exprima“.

Flavia Coposu: El n-a vorbit cu nimeni timp de opt ani. Era singur în celulă. Poate doar atunci când era anchetat mai răspundea cu un „da“ sau „nu“. Juca şah în imaginaţie. A compus în minte sute de poezii. Mai târziu, l-am rugat să-mi dicteze câteva şi mi le-a spus din memorie. N-a vrut niciodată să le publice, iar noi i-am respectat dorinţa.

Despre ce erau versurile?
Flavia Coposu: Una era dedicată mamei, alta era despre o vrăbiuţă care este fidelă ţării şi nu pleacă în altă parte...

Ce veţi face pe 11 noiembrie?
Flavia Coposu: Facem un parastas la mormânt, simplu, că vine... mă rog, nu ştiu cine o să vină. Acolo, vom pregăti o trataţie, că aşa e moda, şi gata.

„Nenorocirea a fost că nu l-a înţeles nimeni“

Ce credeţi că s-a păstrat şi transmis din moştenirea lăsată de Corneliu Coposu? Ce au înţeles oamenii din mesajul său politic?
Flavia Coposu: El a propagat în România ideea creştin-democrată, care ar fi trebuit să fie adoptată imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Teoreticianul acestui proiect, Robert Schuman, şi-a dat seama că în organizaţiile mari din lume nu se vorbeşte despre protecţia socială şi că, în principiile moderne, ar trebui să se prevadă şi acest lucru. Pornind de la teoria aceasta, oamenii din PNŢ s-au orientat pe nişte principii socialiste. Or, după Revoluţie, lumea era scârbită. Oamenii ziceau că socialiştii sunt comunişti. N-au înţeles. El a plecat cam trist din lumea asta. Nenorocirea a fost că nu l-a înţeles nimeni. Poate nici chiar de-ai lui.

Dincolo de doctrina politică, a rămas, printre lideri, ceva din spiritul său de corectitudine şi cinste?
Flavia Coposu: Asta nu crede nimeni.

Deşi Corneliu Coposu a devenit un simbol, pare că nimeni n-a reuşit să-l ia drept model, iar partidul său s-a rătăcit pe undeva. Cum vă explicaţi asta?
Flavia Coposu: Cred că oamenii care erau împotriva lui au avut intenţia să distrugă partidele istorice. Şi-au reuşit. PNŢ-ul nu mai e PNŢ. La Partidul Naţional Liberal, nici nu văd cine mai e reprezentant. Singurul care a făcut mea culpa a fost Alexandru Bârlădeanu. El avea aproximativ aceeaşi vârstă cu Cornel şi, după moartea lui Cornel, a zis: „Am pornit amândoi să facem politică, eu spre stânga, el spre dreapta. Istoria a demonstrat că el a avut dreptate“.

Modelul Coposu care ar fi putut fi

Radu Preda, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, şi Ionuţ Gherasim, fostul şef de cabinet al lui Corneliu Coposu între anii 1990 şi 1995, vorbesc despre fostul ţărănist, care încă rămâne un reper unic, greu de duplicat pe scena politică românească de după ’90.

„Bărbatul de stat, omul cu principii, liderul autentic“

Radu Preda, preşedinte IICCMER: Figurile vieţii publice, mai ales când sunt şi politicieni, îşi probează importanţa şi anvergura doar după ce nu mai sunt în prim-plan sau după moarte. Banalitatea aceasta, ca toate adevărurile care ţin de evidenţă, este însă şi cel mai dificil examen. Nu oricine intră pozitiv în cărţile de istorie. Mai ales cei care îşi propun programatic un asemenea salt. În cazul lui Corneliu Coposu, de la a cărui plecare dintre noi au trecut deja două decenii, se pare că istoria însăşi a ţinut să-l păstreze. Măcar şi pentru faptul că el a întrupat o triplă continuitate.
 

Întâi de toate, continuitatea nemijlocită, fizică, un fel de succesiune apostolică profană, comună foştilor deţinuţi politic în general. Figura lui Coposu a devenit publică în faza recuperării istoriei interzise prin supravieţuitorii acesteia.  Eshatologie pe dos, comunismul a şters memoria timpului anterior, dictatura proletariatului insinuîndu-se drept punct de geneză, început absolut, împlinire destinală a timpului la care nu există alternativă. Iată de ce simpla rezistenţă biologică a celor de dinainte a fost cea mai mare provocare.

Apoi, continuitatea ideatică, politică. Nu, prin oameni precum Coposu sau Ion Raţiu nu se încerca întoarcerea ceasului istoriei, ca şi când România ieşea în decembrie 1989 dintr-un somn de jumătate de veac. Or, societatea românească era pe cale să iasă dintr-un experiment brutal, pervers, diabolic. Iată de ce instaurarea democraţiei trebuia secondată de urmărirea agendei reale a momentului. Iar pentru România de acum 25 de ani, prioritară era aderarea la UE şi NATO, obiective susţinute din plin de Coposu. „Bătrânii“ erau mai bine plasaţi în actualitate decât „tinerii“ criptocomunişti.

În fine, continuitatea caracterului, a modelului bărbatului de stat, a omului cu principii, a liderului autentic. Asemeni lui Raţiu, Coposu a fost urât cu toată sinceritatea de noua putere postcomunistă pentru că era complet diferit. De la modul cum vorbea şi se îmbrăca la cel cum gândea şi acţiona. Ilustra opusul fostului activist, a securistului sub acoperire, a „specialistului“ fără de care ţara nu poate funcţiona, a patriotului care îşi iubea patria până la viol. Că modelul Coposu nu a găsit rezonanţă în rândul politicienilor din generaţiile ulterioare se răzbună din plin. Chiar în aceste zile.

„Un vizionar pe care oamenii nu l-au ascultat“

Ionuţ Gherasim, fostul şef de cabinet al lui Corneliu Coposu: Bunicul meu şi cu tatăl lui Coposu, Valentin Coposu, s-au cunoscut acum 100 de ani. În 1918, bunicul meu Ilie Lazăr, delegat din cadrul plasei Ocna Şugatag, fiind cel mai tânăr semnatar al Actului Unirii de la Alba Iulia, s-a întâlnit cu tatăl lui Corneliu Coposu, care era delegat pentru Marea Unire din partea zonei Bobota-Şimleu. Erau amândoi cu căruţele şi-au intrat în vorbă.

Prima mea amintire legată de Corneliu Coposu a fost când aveam 14 ani, iar el i-a vizitat pe părinţii mei la Cluj. Am stat cu gura căscată ascultând poveştile lui despre bunicul meu. Începusem să percep mai bine viaţa politică, să înţeleg principiile Partidului Naţional Ţărănesc şi eram uimit că încă de pe atunci toţi foştii deţinuţi politic şi membrii politici mai vechi îl vedeau pe Coposu ca pe „urmaşul lui Iuliu Maniu“.  Ţin minte că pe perioada vizitei, nenea Puiu – aşa i-am zis de mic copil –  a fumat întruna. Mă tot duceam, la 10-15 minute, să-i golesc scrumiera. Viciul ăsta l-am avut şi eu, mai ales după ’90, când stăteam împreună cu el şi fumam fiecare până la patru pachete de ţigări pe zi!

Am devenit un apropiat şi un om de încredere al Seniorului imediat după evenimentele din 1989. La o zi după execuţia familiei Ceauşescu, pe 26 decembrie, mama a primit un telefon de la Cluj. Era preşedintele Coposu care i-a spus mamei direct: „Vreau să-l laşi pe Ionuţ să vină alături de mine, să-mi fie şef de cabinet, pentru că aici mişună de securişti şi nu pot să am încredere totală în nimeni. Am nevoie de un tânăr cu sufletul curat care să fie alături de mine“. După trei zile, am plecat la Bucureşti. Nu exagerez dacă spun că pentru mine a fost ca un al doilea tată, care m-a format. Aveam 20 de ani, la nivelul ţării era o schimbare politică şi socială foarte mare, iar eu eram un norocos să fiu îndrumat de un lider onest şi cu coloană vertebrală. Timp de un an şi jumătate am fost zilnic alături de el, la conferinţe şi întâlniri, iar seara stăteam la poveşti despre perioada interbelică. În ’91, a trebuit să plec în Franţa la studii şi m-am întors în ’95, cu câteva luni înainte ca el să moară.  Deşi am avut mai multe încercări, nu m-am putut lăsa de fumat decât după foarte mulţi ani.

Coposu mi-a insuflat credinţa în Dumnezeu „până la sacrificiu“, să răspect adevărul şi să nu-mi pierd speranţa şi fidelitatea faţă de principiile partidului „moştenit“ de el de la Maniu. Ţin minte că în luna aprilie, în 1990, a zis ceva care multora li s-a părut science-fiction: „Blestemul României va fi ca peste 20-25 de ani să fie condus de acelaşi FSN şi pe stânga, şi pe dreapta eşicherului politic“. Au trecut 25 de ani şi nu pot spune decât că, iată, a fost un mare vizionar pe care, din păcate, oamenii s-au încăpăţânat să nu-l asculte...

Articol citit de 2982 ori.

Alte articole