Corneliu Coposu Fan Page

Corneliu Coposu - gânduri la un centenar

Înapoi la 100 de ani Corneliu Coposu

sursa: lapunkt.ro, Ioan Stanomir, 3 ianuarie 2014

Atunci când reapărea în viaţa publică, la finele lui 1989,C orneliu Coposu era unul dintre acei morţi vii pe care regimul comunist sperase să îi elimine din memoria cetăţii. O lungă detenţie, distrugerea familiei sale, supravegherea Securităţii erau vămile prin care Corneliu Coposu fusese obligat să treacă. Ca şi în cazul lui Iuliu Maniu sau Ion Mihalache, era încărcat de un sens al apostolatului democratic. Fiecare gest pe care îl făcea era raportat, invariabil, la amintirea imensei suferinţe în numele căreia politica libertăţii se cerea imaginată. De unde, din chiar ianuarie 1990, conturarea unui destin care avea să îl aşeze sub semnul urii, demonizării şi singurătăţii.

Poate că în lunile care au precedat alegerile din mai 1990, Corneliu Coposu va fi meditat la paradoxul biografiei sale. Peste ani, ca într-un cerc, istoria se repeta, iar opoziţia democratică avea în faţa ei imensa forţă de persuasiune şi de teroare a unui stat tiranic. De această dată, în locul lui Dej, Pauker şi Groza se aflau Ion Iliescu, Petre Roman sau Gelu Voican-Voiculescu. Dincolo de schimbarea de decor, ambiţia asumată deliberat era aceeaşi- lichidarea pluralismului şi naşterea unei ordini dominate de cuvântul unificator al partidului unic.

Scenele din primăvara şi vara lui 1990 evocau, cu o stranie acurateţe, secvenţele ce anunţau alegerile din noiembrie 1946 şi lovitura juridică de la Tămădău. Corneliu Coposu descoperea solitudinea teribilă a celui care este înconjurat de zidul viu şi proteic al urii. De la evacuarea sa din sediul PNŢ-cd până la imunda satisfacţie a premierului Roman în faţa vuietului de ostilitate de la 1 decembrie 1990, de la Alba Iulia, parcursul lui Coposu se scria în culorile şi cuvintele familiare unei întregi generaţii. Era ca şi cum fesenismul ar fi dus mai departe vibraţia de fanatism şi de resentiment a genei leniniste. Galvanizată de verbul lui Ion Iliescu, România respingea democratizarea şi memoria, în favoarea autarhiei şi autoritarismului.

În pofida acestei cumplit an 1990, (un an nefast ce pune temeliile României politice în care trăim până astăzi), Corneliu Coposu nu a cedat şi nu abandonat credinţa în visul himeric al libertăţii. Această obstinaţie vizionară transmisă lui de către Iuliu Maniu este cea din care se nutreşte energia opoziţiei democratice. Memorandist şi legalist, echilibrat şi luminos, Coposu a indicat, cu tact, jaloanele unui drum îndelungat şi sinuos. Lectura pe care el a făcut-o democraţiei constituţionale, în urmă cu două decenii şi jumătate, este cea în care credem şi noi, acum. Demnitate, domnie a legii şi pluralism- cărămizile proiectului politic indicat de Corneliu Coposu sunt seminţele ce au crescut în solul românesc.

Centenarul naşterii lui Coposu nu este o ocazie de comemorare muzeală. El este ocazia de a reînvia un ethos al curajului democratic, destinat să ne însoţească în cele mai negre clipe ale deznădejdii. Acolo unde Corneliu Coposu nu a ezitat, nu trebuie nici noi să ezităm. Legatul său este această chemare la vigilenţă şi luciditate. Fără de care tot ceea ce am clădit se poate nărui şi pierde, definitiv.

Articol citit de 1713 ori.

Alte articole