sursa: caietesilvane.ro, Marin Pop

S-au împlinit 20 de ani de la trecerea în eternitate a lui Corneliu Coposu, personalitate marcantă a Sălajului şi ne aducem aminte de impactul pe care l-au avut acele zile pentru întreaga societate românească. S-a produs atunci un adevărat miracol, românii dându-şi seama că pierd nu numai o mare personalitate, ci şi un adevărat simbol al moralităţii şi democraţiei. După cum spune şi reputatul istoric Lucian Boia, moartea lui Corneliu Coposu „a închegat, ca prin farmec, un moment de solidaritate națională, excepțională secvență mitică”, pe care o consideră „explicabilă, atât cât se poate mitul explica, prin ireala dezinteresare” a Seniorului față de problemele materiale și de funcții, „într-o lume a intereselor meschine” (Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 278).

Rememorând ultimele zile din viaţa lui Corneliu Coposu, bunul său prieten şi colaborator politic apropiat, Ion Diaconescu, afirmă în memoriile sale că ştia de boala Seniorului, dar nu credea că este atât de gravă. Mai mult, după ultima vizită în Germania la prietenul său, doctorul Mihai Balcan, starea lui de sănătate s-a ameliorat. A aflat cu stupoare că în noaptea de 29 spre 30 octombrie a făcut o criză foarte gravă și a fost internat, aproape în comă, la Spitalul Universitar din București.

Cu doar câteva zile înainte, pe data de 6 octombrie 1995, primise cea mai înaltă distincţie a Statului Francez, acordat de preşedintele Jacques Chirac, „Legiunea de Onoare” în grad de ofițer. Însemnele i-au fost conferite, în numele președintelui Franței, de către Excelența Sa Bernard Boyer, ambasadorul Franței la București. Solemnitatea a avut loc în saloanele Ambasadei Franței, în prezența personalului diplomatic acreditat la București și a unui numeros public alcătuit din fruntași PNȚCD, parlamentari, foști deținuți politici etc. 

Emoţionat de cuvintele înălţătoare pe care i le-a adresat ambasadorul francez, Corneliu Coposu declara cu modestia-i recunoscută, următoarele: „Permiteţi-mi să consider acordarea acestui titlu în primul rând un omagiu adus României şi poporului român. Aş vrea să cred, în acelaşi timp, că onoarea pe care mi-o faceţi constituie un semn de încurajare şi speranţă. Nădăjduiesc de fapt că ţara mea îşi va găsi locul demn printre naţiunile democratice ale Europei, un loc din care a fost exclusă cu brutalitate prin lunga şi întunecoasa dictatură comunistă”. 

După internarea de urgenţă în spital, au urmat 12 zile în care Corneliu Coposu s-a zbătut între viață și moarte, perioadă în care, așa cum am spus mai sus, s-a produs un adevărat miracol în societatea românească. La început mass-media a prezentat știrea internării lui Corneliu Coposu ca știre normală, de prima pagină, pentru că era vorba de președintele unui partid politic important. Știrile privind starea de sănătate a președintelui PNȚCD, spune Ion Diaconescu, „se rostogoleau ca bulgării de zăpadă, devenind din ce în ce mai impresionante ajungând în momentul decesului la dimensiuni de tragedie națională”. Opinia publică românească se trezea din adormire și dezinformare și își dădea seama că pierde unul din ultimii reprezentanți ai democrației interbelice autentice. „Culmea era – spune Ion Diaconescu – că aceste manifestări veneau mai ales din partea celor care, până atunci, îl blamaseră și îl batjocoriseră în fel și chip. Totul părea ca o reparație postumă față de nedreptățile pe care i le făcuseră cât fusese în viață” (I. Diaconescu, După Revoluție, Ed. Nemira, 2003, pp. 166-167).

Dintre toate articolele de presă, cel mai emoţionant şi mai sincer ni se pare apelul tinerei jurnaliste Roxana Iordache, care realizase numeroase interviuri cu Corneliu Coposu. Ea îi chema pe bucureşteni în Piaţa Palatului să se roage împreună pentru Corneliu Coposu, pe data de 8 noiembrie 1995, când se împlineau 50 de ani de la prima manifestaţie anticomunistă din anul 1945, de ziua onomastică a Regelui Mihai (România Liberă, 7 noiembrie 1995).

În dimineața zilei de 11 noiembrie 1995, la orele 9 și 20 de minute, Corneliu Coposu trece în eternitate. Corpul neînsuflețit a fost expus în holul sediului central al PNȚCD, iar timp de trei zile, până la înmormântare, care a avut loc pe data de 14 noiembrie, la catafalcul marelui dispărut, de dimineața până seara, a avut loc un adevărat pelerinaj. Mii de oameni veniți din întreaga țară au stat la cozi nesfârșite pentru a-i aduce un ultim omagiu.

Deși nu a avut parte de funeralii naționale, la înmormântarea Seniorului au participat peste 100.000 de oameni din întreaga țară, care au venit în mod spontan să-l conducă pe ultimul drum. A fost înmormântat în Cimitirul Belu, alături de mamă, soție și surori. Ultimii care au rămas la cimitir au fost consătenii din satul natal, Bobota, atât de drag lui, în frunte cu fina lui, profesoara Valeria Ciocean, care au rostit rugăciuni și cântări religioase specifice zonei în care a văzut lumina zilei.

Referitor la schimbarea de atitudine chiar și a celor mai înverșunați adversari politici, semnificativă ni se pare interpretarea lui Ion Diaconescu: „Cât a fost Coposu în viață, ca de altfel și noi ceilalți, care am evoluat pe aceleași coordonate, am fost huliți, batjocoriți, urâți, nu pentru trecutul nostru, care de fapt merita toată cinstirea, ci pentru faptul că supraviețuisem genocidului comunist și revenisem pe scena politică a țării ca un act de acuzare, sau, dacă vreți, martori ai acuzării pentru toate crimele și nelegiuirile făcute în perioada comunistă. Chiar și cei care nu colaboraseră cu regimul, dar se făcuseră vinovați prin simpla lor pasivitate erau deranjați de prezența noastră în viața politică a țării. Puteam fi acceptați în istorie cu referire la acele vremi trecute dar, după părerea lor, n-aveam ce căuta în viața politică prezentă, căci le aminteam mereu de compromisurile lor”( I. Diaconescu, op. cit., p. 168).

Elocvente sunt, în acest sens, cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, care spunea că în tinerețe i-au animat idealuri diferite, el fiind comunist, dar recunoștea că cel care a avut dreptate a fost Corneliu Coposu.

Pentru generația tânără și cele care vor urma după noi rămâne testamentul și crezul politic al Seniorului Corneliu Coposu. În una dintre ultimele lui apariţii, conştient parcă de sfârşitul care se apropia, declara, ca o sinteză a întregii lui existenţe pământene și totodată ca un testament politic, următoarele: „În fond nu e importantă persoana mea, e importantă ideea legată de activitatea mea. Dacă această idee triumfă şi dacă ea este îmbrăţişată de prietenii mei şi de opinia publică, apariţia sau dispariţia mea sunt secundare. Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta triumfă, dispariţia mea nu este semnificativă” (România Liberă, 21 noiembrie 1994).

În ceea ce priveşte dimensiunea personalităţii marelui om politic şi a activităţii sale de o viaţă, închinată în slujba ţării, precum şi a activităţii sale, relevante sunt cuvintele lui Klaus Franche, deputat creştin-democrat în Bundestag, preşedintele Comisiei Parlamentare România-Germania. La trecerea în nefiinţă a marelui om politic, Corneliu Coposu, acesta declara: „Cred că dl. Coposu a fost unul dintre marii oameni ai României. Prin experienţa sa din trecut s-a dovedit a fi un adevărat luptător al democraţiei. El a militat pentru dezvoltarea economică a ţării dumneavoastră şi integrarea ei în Europa. Toţi europenii creştin-democraţi şi conservatori îi vor simţi lipsa”.

Referitor la dimensiunea europeană a personalităţii lui Corneliu Coposu, Wilfried Martens, preşedintele Partidului Popular European, în volumul autobiografic Europa: lupt şi înving, îl plasează pe Corneliu Coposu între figurile emblematice ale politicii internaţionale: „Corneliu Coposu a fost un erou, a stat 17 ani în închisorile comuniste și după 1989 a încercat să reconstruiască în România democrația. Eu nu-l voi uita niciodată pe Corneliu Coposu. A făcut lucruri deosebite și au fost momente importante în care am colaborat. Cred că ar trebui să fie un model pentru politicienii de astăzi, fiindcă a fost un om extrem de onest și de angajat în lupta pentru reconstruirea propriului partid și a țării sale. Eu cred că el este model pentru politicieni și un erou pentru români”.

La trecerea în eternitate, importanţi oameni politici de pe întreg mapamondul au trimis scrisori de condoleanţe. Printre ei şi Regele Mihai, a cărui sfetnic de încredere a fost. Iată ce spunea Majestatea Sa despre personalitatea lui Corneliu Coposu: „Dimensiunea sa etică l-a impus ca un necontestat reper și simbol al valorilor esențiale ale neamului nostru. Autoritatea sa morală a constituit coloana vertebrală a structurilor care, din decembrie 1989, au reunit toți românii dornici să scoată țara din impas. Prin caracterul său ferm a impus respect până și adversarilor săi cei mai încrâncenați. Viața exemplară a acestui mare român a fost o pildă pentru toți cei care l-au cunoscut (…) Dârz și demn, a luptat până la sfârșit. Om al datoriei, suflet generos, fidel Țării și Coroanei, Corneliu Coposu a trăit prin dăruirea de sine”.

Bunul său prieten și colaborator apropiat, Ion Diaconescu, care i-a urmat în funcția de președinte al PNȚCD spunea următoarele: „El a marcat, cu viața și activitatea sa politică, ultima jumătate de secol din istoria zbuciumată a acestei țări, împletindu-și destinul cu vitregia acestor vremi. El a reprezentat, în ultimele decenii, simbolul luptei de rezistență națională față de opresiunea comunistă, el a fost nădejdea noastră, a tuturor, pentru vremuri mai bune în această țară” (Dreptatea, nr. 86, noiembrie 1995).

Viitorul președinte al României, Emil Constantinescu, spunea despre mentorul său politic următoarele: „Pentru că politica nu are preoți, a trebuit să existe un om numit Corneliu Coposu, capabil să ia asupra lui păcatele ei. Printr-o alchimie, numai de el știută, a transformat fiecare umilință, în bunătate și căldură umană. Și-a plâns prietenii dar a găsit puterea de a-și compătimi călăii”.

Activitatea deosebită pe care a depus-o de-a lungul întregii sale vieţi a fost apreciată de către oamenii politici din străinătate şi de către presa internaţională, care l-a numit ca fiind „cel mai moral şi mai important politician român de după revoluţie”.

Mulţi români realizează, însă, faptul că personalitatea lui Corneliu Coposu, la fel ca a multor alte mari genii ale poporului român, a fost percepută la reala sa valoare doar după ce a murit. Marii oameni politici occidentali, însă, i-au recunoscut adevărata sa valoare. Noi, din păcate, nu. Aceasta face parte din mentalitatea noastră românească de a ne da seama de adevărata valoare a unei mari personalităţi, după cum a fost şi Corneliu Coposu, doar atunci când ei nu mai sunt între noi. 

Acum, la 20 de ani de la plecarea lui în altă dimensiune, la un nou schimb de generații, ne dăm seama de adevărata valoare a omului care s-a format profesional înainte de instaurarea ciumei roșii la noi în țară și care nu s-a lăsat infestat de aceasta. A rămas demn și neclintit, chiar dacă a avut de suferit apoi toată viața și constituie pentru noi un adevărat model de moralitate, într-o perioadă în care simțim o mare nevoie de modele veritabile, demne de a fi urmate de către tânăra generație.

Alături de înaintașii săi, Simion Bărnuțiu, Gheorghe Pop de Băsești și mentorul său, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu va rămâne în istorie una din marile personalități pe care Sălajul le-a dat țării.