Motto: Bona causa nullum judicem verebitur
Motto: Justitia rectum utili praeponere suadet (”Dreptatea ne îndeamnă să punem mai presus de util ceea ce este drept”)[1]
N-am scris de multe ori despre eroi. De fiecare dată mi se pare a fi o grea încercare pentru mine. De această dată, o fac în speranţa că, tratând doar o parte din multiplele faţete ale personalităţii lui Corneliu Coposu, voi evita spiritul pur apologetic, encomiastic, dar şi vacuitatea mesajului.
Nouă, românilor, ne sunt binecunoscute concepţiile politice şi juridice fundamentale pe care opera şi viaţa lui Corneliu Coposu le reliefează într-o manieră categorică:
– necesitatea instaurării în România a unei democraţii parlamentare veritabile;
– revenirea la monarhia constituţională ca formă de guvernământ;
– garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
– instaurarea unei practici politice care să consolideze libertăţile recunoscute fiecărei fiinţe umane într-un climat de echitate socială izvorât din gândirea creştină, sau, cum spunea el, din ”umanismul creştin”;
– apropierea politică şi instituţională de românii din afara frontierelor şi mai ales de basarabenii şi bucovinenii care sunt încă, de facto, victimele pactului Ribbentrop-Molotov, deşi acesta a fost denunţat ca fiind nul şi neavenit datorită ilegalităţii şi imoralităţii lui;
– reconcilierea confesională a românilor;
– protejarea drepturilor minorităţilor naţionale formate, de altfel, din cetăţeni loiali Statului român;
– crearea, în România, în virtutea unei concepţii juridico-economice ”organice”, cum afirma el, a unei economii sociale de piaţă pentru asigurarea binelui comun şi individual, pentru fericirea tuturor (valoare jusnaturalistă) etc.[2]
Libertatea, echitatea socială şi solidaritatea creştină reprezintă laitmotivul gândirii sale juridico-politice. Toate acestea constituie valori perene ale dreptului natural, valori pe care se structurează raţiunea umană comună şi care formează substanţa jusnaturalismului.
În privinţa libertăţii, Corneliu Coposu îi asociază spiritul civic, singurul care poate zăgăzui tendinţa unora de-a-şi exercita drepturile în dauna altora (încălcând astfel un imperativ al dreptului natural aşa cum a fost reţinut în Digestele justiniene prin forţa definiţiei lui Ulpian, parte a regulii de aur, regula aurea: alterum non laedere). A nu leza drepturile altuia presupune o impecabilă artă a guvernării democratice (jus redigere in artem)[3]. Într-un articol din 1946, Corneliu Coposu scria: „Ceea ce trebuie să se înţeleagă prin democraţie este în primul rând libertatea civică (…). Om liber în ţară liberă: iată lozinca democraţiei (…). Slujind ideea libertăţii, noi detestăm dictatura personală, dictatura de clan, dictatura de clasă. Şi condamnăm încercarea de stăpânire a celor puţini asupra celor mulţi, socotind-o ca cea mai dăunătoare falsificare a noţiunii de viaţă. (…) Şi nădăjduim că acum, în pragul vremurilor noi, libertatea pe care o aşteptăm, scuturată de noianul interpretărilor apocrife, va deschide fiecărui român prilejul de a trăi după vrerea lui şi de a-şi spune, fără oprelişti, cuvântul”[4].
Valoare jusnaturalistă prin definiţie, echitatea socială, parte a justiției distributive, pe linia aristotelică, augustiniană și tomistă de gândire, centrată pe meritocraţie (conform dictonului roman enunţat de Domitius Ulpianus, suum cuique tribuere), este perfect ilustrată într-una dintre sintezele elaborate de Phoenix-ul PNŢCD condus de Corneliu Coposu în anul 1991. Astfel, în materie de reconversiune a proprietăţii de stat asupra industriei şi serviciilor, unul dintre puncte cuprinde următoarele: „În cadrul vânzărilor, într-un termen limitat, anterior comunicat, orice salariat sau membru al conducerii, ori o asociaţie a acestora va avea dreptul de cumpărare preferenţială, cu o bonificaţie faţă de preţul ofertei publice progresivă, corelată cu venitul mediu anual realizat corespunzător vechimii în muncă, după regula: bonificaţii mari pentru venituri medii anuale mici, respectiv, bonificaţii mai mici pentru venituri medii anuale ridicate”[5].
Dreptatea socială, valoare importantă a jusnaturalismului, are menirea calmării querelelor dintre clasele sociale, atenuării egoismului pe care curentele liberale îl aduc în siajul afirmării nelimitate a personalităţii individuale, dar şi estompării ficţiunii comunizante care ignoră realitatea antropologică, o realitate în care (conform documentului pontifical Centesimus annus şi Constituţiei pontificale Gaudium et Spes născute din doctrina Conciliului Vatican II), trupul şi sufletul formează un univers indisolubil, unul care nu se poate dizolva în aporeticul ”mecanism economico-social”. În această materie, Corneliu Coposu este ataşat de ideea după care ”omul aspiră în mod natural la dreptate socială şi, de asemenea, la condiţii de viaţă care promit puţină fericire”[6].
Fraternitatea creştină îi conferă dreptului natural locul cel mai demn între interpretările juridice de prim rang pe seama rostului normelor sociale. Umanismul creştin explicat pe temeiuri jusnaturaliste continuă să-i inspire nu doar pe apologeţii români ai acestui sistem juridico-filosofic (între care, cel mai apreciat şi considerat de către Corneliu Coposu ”arhanghel al luminii”, inegalabil în istoria noastră contemporană, este Simion Bărnuţiu[7]), ci şi pe juriştii pozitivişti care-au înţeles nevoia creştină de-a crea un drept social pentru Europa. Eliminarea, în temeiul solidarităţii creştine, a exploatării milenare şi a nedreptăţilor sociale acumulate în timp, iată ce idei îl determină pe Corneliu Coposu să se entuziasmeze citind opera şi îndemnurile lui Simion Bărnuţiu. „Nimeni mai mult decât Bărnuţiu – spune el – nu s-a însufleţit de ideile pentru care lupta Apusul luminat al Europei. Erau ideile dreptului natural, potrivnice despotismului politic, exploatării economice şi nedreptăţilor de veacuri”[8]. De altfel, alături de maestrul său direct, Iuliu Maniu, Simion Bărnuţiu reprezintă, prin Proclamaţia sa din 25 martie 1848 rostită pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, prin opera sa dedicată dreptului natural în procesul de ctitorire a învăţământului juridic superior ieşean şi prin exemplul personal de jertfire pe altarul deşteptării şi emancipării naţiunii române întregite, o icoană sfântă a lui Corneliu Coposu, una ce nu i s-a desprins de suflet întreaga viaţă[9].
Mesajul esenţial al dreptului natural este însă afirmarea, prin mijlocirea pârghiilor dreptului pozitiv şi istoric, a raţiunii umane împotriva tuturor formelor de samavolnicie, abuz de putere, tiranie, cleptocrație sau despotism[10]. Corneliu Coposu denunţă aceste tare ale pasagerelor forme de drept pozitiv atât la nivelul de bază al dreptului public (inclusiv în raporturile juridice dintre state şi naţiuni), cât şi pe imensul palier, consubstanţial cu însăşi viaţa individului, al dreptului privat (inclusiv în unele raporturi private dintre entităţi etatice şi particulari).
Ceea ce este remarcabil în gândirea juristului Corneliu Coposu (în 1934, a devenit doctor în drept la Universitatea clujeană), dar şi în aceea a publicistului (din 1935 începe colaborarea cu mai multe jurnale ardelene) şi politicianului Corneliu Coposu (în 1935 este ales preşedinte al Tineretului Naţional Ţărănesc şi al Uniunii Studenţilor Democraţi din Universitatea Cluj)[11] constă în consecvenţa nezdruncinată a credinţei sale în valorile jusnaturaliste indicate, o consecvenţă verificată în etape istorice atât de volatile şi de frapant diferenţiate: în ultimii ani ai democraţiei interbelice, sub dictatura carlistă, sub dictatura comunistă şi, în sfârşit, în primii ani de revenire la democraţie şi la statul de drept din ultimul deceniu al secolului trecut. Dacă, pe deşteptătorii conştiinţei naţionale româneşti (în frunte cu fondatorii Şcolii Ardelene, cu personalităţi precum Ioan Inocenţiu Micu-Klein, Avram Iancu, Andrei Şaguna, Simion Bărnuţiu etc.) îi numea, în articolele sale, invariabil, ”oameni de piatră”, ”oameni de cremene” şi le admira dârzenia şi inflexibilitatea morală în faţa vitregiilor şi a ademenirilor, iată că el însuşi s-a dovedit a fi, pentru mai bine de jumătate de secol, ”stânca” pe care s-a putut reconstrui visul refacerii structurale, antropologice, a fiinţei româneşti în jurul unui pilastru central, acela al demnităţii, al onoarei străvechi daco-romane şi al consecvenţei ”netranzacţioniste”. Spunea el în mai multe rânduri: ”Noi nu tranzactăm principiile, principiile nu sunt obiect de tranzacţie”[12].
Aceasta este, de altfel, esenţa dreptului natural: principiile fundamentale trebuie respectate de dreptul pozitiv sau de dreptul istoriceşte determinat chiar dacă oportunitatea şi pragmatismul ar indica altfel într-o anumită situaţie concretă. Raţiunea practică trebuie să izvorască din fântâna adâncă a jusnaturalismului[13]. Orice sistem de drept centrat exclusiv pe pozitivismul kelsenian denaturează profund rolul modelator, formator, educativ, pentru conştiinţa socială, pe care norma juridică este menită a-l juca alături de normele morale şi cele religioase.
Abandonarea poziţiilor juridice şi politice principiale în numele unei necesităţi aparent irepresibile determină doar o amânare (dar şi o complexificare paroxistică) a conflictului social in germinis. Cu alte cuvinte, este mult mai periculoasă fetişizarea istorismului şi a capriciilor aşa-zis adecvaliste ale devenirii fiinţei umane decât urmarea consecventă a principiilor raţionale (care ignoră doar în mod aparent şi în proporţii meschine aşa-zisele ”interese” de moment). Acestea din urmă, în concepţia lui Corneliu Coposu, pot rămâne simple elemente în portofoliul de negociere sau, altfel spus, în suma de stratageme sau tactici politice, fără a afecta marea strategie, aceea de urmare consecventă a principiilor jusnaturaliste şi morale.
Voinţa liberă în raporturile juridice private şi publice este, în viziunea lui Corneliu Coposu, imposibil a fi exprimată în afara comandamentelor morale, fiind fundamental viciată. Ca atare, străjuită de această concepţie kantiană, teza sa (afirmată de-a dreptul obsedant în articolele din tinereţe şi asumată în acţiunile politice) revigorează încrederea în spiritul justiţiar şi moral al dreptului. Forţa de constrângere a dreptului trebuie, pe cale de consecinţă, să fie consubstanţială cu necesităţile morale. Numai acel drept care se naşte cu ambele atribute (primum, de răspuns oportun dat unei necesităţi, şi secundum, de mesaj legal al unui comandament moral) este etern şi universal.
Din sus-menţionatul unghi privită gândirea sa, devine de înţeles optimismul lui funciar în legătură cu afirmarea drepturilor eterne, inalterabile ale naţiunii noastre asupra pământului românesc şi asupra neatârnării, libertăţii sale. Spune el, în mai multe ocazii:„Eu am încredere în steaua României!” Aceste drepturi sunt naturale, nu dobândite, nu născute din conjuncturi politice şi militare trecătoare, cum ar fi, exempli gratia, forţele trecătoare ale imperiilor cu care ne-am învecinat. Sunt drepturi imprescriptibile şi dau fiinţă identitară celor ce trăiesc în spaţiul românesc de la Nistru până la Tisa. Aşa gândea şi Mihai Eminescu, un alt exponent marcant al valorilor jusnaturalismului peren.
Dreptul natural apare ca o veritabilă palisadă sau ca un zid de apărare ridicat pentru protejarea atât de pulsatilei conştiinţe civice a lui Corneliu Coposu. Zidul acesta, pe seama căruia el n-a făcut compromisuri ”compromiţătoare”, urmând doar, aşa cum tot el spunea, ”Calea Adevărului”, n-a fost doborât, oricât de grave şi numeroase au fost asalturile din partea celor ce doreau să-i zdruncine convingerile. L-a ajutat să le suporte precum un martir al dreptului organic şi natural, al raţionalităţii şi normalităţii, aşa cum au suportat torturile fizice şi psihice martirii credinţei sau cei ai spiritului şi ştiinţei. Privită astfel, personalitatea sa este unică în conclavul marilor jurişti ai neamului românesc și este un model european dintre cele mai remarcabile și demne de urmat, un vademecum.
În raport cu preferinţele perisabile ale oamenilor, cărora deceniile de tiranie așternute pe cea mai criminogenă perioadă din istoria universală, aceea postbelică (N.B.!, cu aprox. 100 de milioane de victime la scară universală, cel mai inimaginabil pandemoniu terestru dintotdeauna, unul, pe zi ce trece mai consistent, având în vedere prudența minimalistă cu care au cercetat istoricii acestei cumplite, coșmarești paradigme)[14] le-au estompat facultăţile critice, comparative, Corneliu Coposu nu-şi reţine naturala tendinţă de-a invoca idealitatea dreptului şi marile brocarduri hermeneutice care trebuie să guverneze formalismul juridic. Iată, în acest sens, cât de semnificativă, prin principialitatea ei, este poziţia exprimată în legătură cu problema formei de guvernământ în România: „Partidul nostru fiind un partid democratic, suntem obligaţi să ţinem seamă de opinia publică românească. Prin urmare, încă din ianuarie 1990, noi am cerut un referendum asupra formei de guvernământ, pentru a cunoaşte această formă înainte de elaborarea unei constituţii. Nu s-a ţinut cont de părerea noastră. Mi se pare absurd să se pornească de la premisa că poporul român doreşte republica! Atâta vreme cât ”abolirea” monarhiei s-a făcut de către o putere străină, care era şi de ocupaţie, fără consultare populară – opinia publică românească nu a fost consultată niciodată asupra acestui subiect -, actul în sine este fără nicio valabilitate! Noi l-am contestat de la început. Având în vedere că peste acest abuz au trecut 42 de ani de dictatură comunistă, în care opinia publică a fost complet ruptă de realităţile naţionale, am cerut ca această opinie publică, care este suverană în România, să îşi exprime opţiunile în privinţa formei de guvernământ”[15].
Toate aceste valori şi concepţii în care Corneliu Coposu a investit cu consecvenţă suflet şi viaţă şi în perpetuarea cărora a crezut cu preţul a numeroase jertfe, neînclinatul său optimism şi afirmarea fermă, netrunchiată a adevărului, ei bine, toate acestea i-au determinat pe prietenii săi să-l iubească, iar pe adversari să-l stimeze (după cum mărturisea Gabriel Ţepelea). Pe noi ne determină să privim cu admiraţie zidul de apărare, inexpugnabilul zid crenelat al conştiinţei sale civice ridicat din solul ferm al credinţei creştine şi cu granitul valoros al filosofiei jusnaturaliste.
[1] Claudian, c. 1, în Lauda lui Stilico, apud Ioan-Inocenţiu Micu-Klein, Carte de înţelepciune latină. Illustrium poetarum flores. Florile poeţilor iluştri, Ediţie de Florea Firan şi Bogdan Hâncu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 292.
[2] Într-un interviu, Corneliu Coposu indică de altfel valorile juridice şi politice minimale care-au animat formarea Convenţiei Democratice, după cum urmează: „De fapt, Convenţia Democratică s-a constituit pe baza unui program minim, acceptat de toţi şi anume: lupta împotriva comunismului, respectarea drepturilor omului, economia de piaţă, separaţia puterilor în stat, deci constituirea statului de drept, independenţa şi suveranitatea ţării şi relaţii externe echilibrate în vederea integrării României în structurile europene” (apud Liviu Vălenaş, Convorbiri secrete cu Corneliu Coposu, Prefaţă de Christian Tămaş, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2005, pp. 136, 175).
[3] ”Dreptul transformat în artă”, cf. Javier Hervada, Natural Right and Natural Law: A Critical Introduction, Servicio de Publicaciones de la Universidad de Navarra, S. A., 1990, p. 19.
[4] Corneliu Coposu, ”Libertatea pe care o aşteptăm”, în ziarul Dreptatea, nr. 39/1946, p. 1, apud Corneliu Coposu, Semnele timpului. Articole politice, meditaţii, atitudini, Ediţie alcătuită, prefaţă şi bibliografie de Mircea Popa, Editura de Vest, Timişoara, 1997, p. 263.
[5] Sinteze elaborate de PNŢCD în 1991, apud L. Vălenaş, op.cit., pp. 176-177.
[6] Corneliu Coposu, ”Acţiunea pentru libertatea şi demnitatea omului după doctrina noastră”, în ziarul Dreptatea nouă, nr. 504 din 26.XI.1991, p. 3.
[7] A se vedea, în acest sens, in integrum, Dereptulu naturale privati, de Simeone Barnutiu, Doptore în legi, profesore de dereptulu naturale, de dereptulu gentiloru, de dereptulu publicu alu Românilor și de filosofia la Universitatea din Iași, Tiparul Tribunei Române, Iași, 1868.
[8] Corneliu Coposu, ”Simion Bărnuţiu”, în ziarul Ardealul, II, nr. 14 din 7 iunie 1942, p. 1, apud M. Popa, op. cit., p. 111.
[9] În acest sens, stau mărturie numeroasele articole care, direct sau tangenţial, evocă enormele contribuţii ale lui Bărnuţiu la cauza naţională, aşa cum au făcut-o, înaintea lui, corifeii Şcolii ardelene şi curajosul şi patriotul consilier aulic român Iosif Meheşi, redactorul faimosului memoriu juridic născut din profund spirit civic Supplex Libellus Valachorum (petiţie a libertăţilor românilor prezentată de către episcopii Bob şi Adamovici împăratului Imperiului austriac în 1791) ori, în aceeaşi epocă, ”Crăişorul” moţilor, Avram Iancu. Alături de aceştia, deseori sunt evocaţi Ioan Inocenţiu Micu-Klein, ctitorul Catedralei şi al şcolilor pentru români de la Blaj, mitropolitul Andrei Şaguna, cel ce-a fost primul preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania şi Iuliu Coroianu, ”jurist strălucitor şi orator de marcă”, autorul Memorandului de la 1892.
[10] Simion Bărnuțiu, op.cit., pp. 7-8: „Dreptul natural, sau rațiunea cea curată după părerea multora, e numai visare, numai vorbe deșarte, o teorie scolastică fără consistență, fără de valoare și însemnătate practică. Numai raporturile și drepturile cele istorice sunt drepturi adevărate, numai convențiunea și autoritatea pot crea drepturi adevărate, și de aceea, acestea, totdeauna și pretutindenisunt numai particulare și pozitive. / Alții, din contra, susțin cum că drepturile istorice și pozitive, fie cât de vechi, și fie create de orice convențiune sau autoritate, dacă însă nu sunt fondate pe drepturi naturale, sau dacă sunt chiar în contra dreptului natural, atunci acelea sunt numai niște edificii în aer, vorbe fără de înțeles, ba nici nu sunt drepturi în atare caz, ci sunt numai o stare factice, sau o nedreptate absolută, care cu puterea se poate valorifica și menține, însă valoare adevărată nu are./ După părerea acestora din urmă, de care ne ținem și noi, dreptul natural nu numai că subzistă înainte de tot dreptul pozitiv, dar este și fântâna primitivă și condițiunea validității a întregului drept pozitiv, criteriul cel dintâi și principal după care judecăm ce e bun sau ce e de lepădat în dreptul pozitiv și de aceea și ține tronul de legiuitor și jude suprem și după ce a apărut dreptul pozitiv.”
[11] Tudor Călin Zarojanu, Viaţa lui Corneliu Coposu, Editura ”Maşina de scris”, Bucureşti, 1996, p. 12.
[12] A se vedea, în acest sens, Liviu Vălenaş, op.cit., p. 48.
[13] Diego Poole, „Grizes y los primeros principios de la ley natural”, în Persona y Derecho, Revista de fundamentaciőn de la Instituciones Jurídicas y de Derechos Humanos. Dignidad humana, derecho y política, Universidad de Navarra, Pamplona, Nr. 52/2005, p. 340.
[14] Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Le livre noir du communisme. Crimes, terreur, répression, Ed. Bouquins & Robert Lafont, Paris, 1997, p. 8: ”Nous pouvons néanmoins établir un premier bilan chiffré qui n’est encore qu’une approximation minimale et nécessiterait de longues précisions mais qui, selon des estimations personnelles, donne un ordre de grandeur et permet de toucher du doigt la gravité du sujet (…) Le total approche la barre de cent millions de morts.”(subl. m.)
[15] Cf. L. Vălenaş, op. cit., p. 72.
Prof. univ. dr. Valerius M. Ciucă
Textul este dedicat memoriei maestrului meu spiritual, Prof. dr. doc. Doctor honoris causa, Marțian Cotrău, care, la vârsta de 36 de ani, în plină afirmare profesională ca cercetător și profesor la Facultatea de Farmacie ieseană, a fost condamnat politic, în baza unui denunț calomnios și printr-un simulacru de proces comunist, după moda timpului, modă de inspirație pygmalionică, la pedeapsa de 20 de ani de muncă silnică sub acuzația de ”Organizare de grup antistatal”. Din pedeapsă a executat patru ani, deoarece a început operațiunea de debolșevizare a României. Ulterior, tot în timpul regimului comunist, Tribunalul Militar Iași, spre cinstea acestuia și sub președenția judecătorului transilvănean Ioan Hoza, i-a acordat reabilitarea. Memoria sa m-a ”ghidat” în cercetarea operei doctrinare a juristului-erou Corneliu Coposu. Acest text a fost prezentat în conferință publică, în cadrul Simpozionului ”Corneliu Coposu. Examenul istoriei. Judecata timpului”, organizat cu prilejul comemorării a 10 ani de la trecerea în eternitate a acestuia, la Iaşi, la data de 26-27 noiembrie 2005, sub ”bagheta” eminentului profesor universitar și intelectual ieșean de seamă Mihai Dorin.
Acest articol a fost predat pentru publicare Revistei Epifania, oct. 2015, grație amabilei solicitări din partea distinsului intelectual ieșean, Dr. preot Nicolae Nicolescu, paroh al Bisericii Sf. Lazăr din Iași.
Iaşi, 26 noiembrie 2005
Text revizuit, 7 octombrie 2015, Iași
sursa: juridice.ro
