Corneliu Coposu Fan Page

Lecţia lui Coposu şi glonţul lui Năstase - Grigore Cartianu, Adevărul, 21 iunie 2012

Înapoi la 2012

Adrian Năstase şi-a făcut rău cu mâna lui. Doar hăulitorii de partid şi vuvuzelele mediatice încearcă să mute vinovăţia în altă parte.

Năstase a ales calea corupţiei (care i-a adus doi ani de închisoare) şi tot el a decis să-şi pună capăt zilelor (din fericire, tentativă nereuşită). În rest, tot bâlciul cu „Năstase nevinovat" (cine poate decide asta, peste judecători?), cu „Năstase asasinat" (adversarii politici l-au împins la gestul disperat) şi cu „Năstase eliberat!" (din motive medicale) este o parodie politico-mediatică de prost gust.

Tentativa de sinucidere injectează în societate o doză mare de emoţie, de compasiune şi chiar de milă, dar nu-l face pe Năstase mai puţin vinovat. Sentimentele produse de pistolul pus în gât nu ţin locul unei hotărâri judecătoreşti.

Eu, unul, am o dificultate în a-i înţelege pe sinucigaşi. O condamnare de doi ani, cu posibilitatea eliberării după opt luni, în condiţii de detenţie civilizate, nu se poate compara cu cei 17 ani de puşcărie politică, în plin stalinism (1947-1964), ai lui Corneliu Coposu. Fruntaşul ţărănist nu s-a sinucis nici atunci când, condamnat pe viaţă la temniţă grea, era supus unui regim de exterminare. Nu avea perspectiva eliberării, ci doar o firavă speranţă a supravieţuirii. Suferinţa lui Corneliu Coposu a fost dublată de cea a soţiei sale, Arlette Coposu, care a supravieţuit celor 14 ani de puşcărie comunistă (1950-1964), dar care, cu sănătatea şubrezită de torţionari, a murit la doi ani după eliberare. Şi totuşi, nici ea nu s-a sinucis!

Îi voi da exemplu pe soţii Coposu, ca şi pe alţi martiri anticomunişti, pentru că sunt modele de rezistenţă în condiţii inumane. Condamnaţi pe nedrept şi supuşi unui regim de exterminare, aceştia s-au agăţat de viaţă cu ultima lor armă: credinţa în Dumnezeu. Năstase nici nu este condamnat pe viaţă, nici nu-l aşteaptă o detenţie de tip stalinist, nici nu a fost lipsit de şansa unei justiţii corecte, cu respectarea dreptului la apărare.

Doar o mare instabilitate emoţională trebuie să-l fi împins pe fostul prim-ministru spre un gest dramatic. Şi atunci se ridică întrebarea: poate conduce România (cum a şi făcut-o, de altfel) un cetăţean cu o asemenea instabilitate? Şi dacă o face, cu ce riscuri?

Mi-aş fi dorit să văd un Adrian Năstase care, înainte de a fi ridicat de poliţişti, să convoace o conferinţă de presă în care să transmită un mesaj de genul: „Mă consider în continuare nevinovat, dar respectul meu faţă de Justiţie este mai important decât credinţa faţă de situaţia personală. Îmi voi ispăşi pedeapsa aşa cum a decis instanţa, iar la sfârşitul ei o voi lua de la capăt. Nu putem avea un stat de drept dacă nu avem încredere în Justiţie!"

Adrian Năstase a ratat această şansă, alegând calea pe care merg oamenii slabi. Mai exact, oamenii politici slabi, pentru că discuţia nu este despre cetăţeni de rând, ci despre personaje importante în stat. Dacă ar fi avut 10% din caracterul şi din forţa interioară ale lui Corneliu Coposu, Adrian Năstase nu s-ar fi întâlnit niciodată cu glonţul. Şi nici nu s-ar afla acum pe un pat de spital, în centrul unui pelerinaj politico-mediatic de tip telenovelă.

Grigore Cartianu, 21 iunie 2012, Adevărul

Articol citit de 1552 ori.

Alte articole