Corneliu Coposu Fan Page

De ce a fost huiduit Corneliu Coposu la Alba Iulia în 1 decembrie 1990? - Marius Ghilezan, 2 decembrie 2012

Înapoi la 2012

Corneliu Copusu - Alba-Iulia - 1 decembrie 1990

Corneliu Coposu - patriotism luminat

În ziua primei sărbătoriri a Zilei Unirii într-o Românie liberă, iarna a coborât mai rapid în termometre. 1 decembrie 1990. Era un frig cu ciucuri de gheaţă. Ţi se strepezeau dinţii. Aşa un îngheţ de spaimă. Am fost la Alba Iulia împreună cu Bogdan Herţog şi divizia lui de reporteri ai Radio Timişoara. Intram să ne încălzim în car şi ieşeam să urmărim ciudata desfăşurare a “Vetrei Româneşti,” o organizaţie creată în laboratoarele puterii pentru a se opune UDMR. Încă de dimineaţă simţeam că mulţi nu au venit cu gânduri de ultraj naţionalist. Puzderia de pancarte ne obosea. Parcă erau mai multe decât tricoloruri. În mijlocul grupurilor venite de peste tot din ţară, fel de fel de agitatori vorbeau despre “cei care nu au mâncat salam cu soia”, despre “Corneliu Coposu care punea botniţe ţăranilor să nu mănânce struguri, pe vremea când era moşier”. Nimic despre moartea fruntaşilor ţărănişti la Gherla, la Periprava, la Canal. Ură şi paltoane negre. Extrem de lucioase, în contrast, cuşmele ţărăneşti ţuguiau mirări subiective.

“Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice. Naţiunile vrednice, sunt eterne.”

În faţa Catedralei Reîntregirii, locul de încoronare al lui Ferdinand cel Loial împreună cu frumoasa sa Regină Maria, pe un podium cât-un spaţiu de concert al lui Pink Floyd, o imensă protipendată de partid şi de stat agita parafrenice purtări sub căciuli de astrahan, moda vremii. După Ion Iliescu şi Petre Roman au urmat la microfon liderii opoziţiei. La apariţia lui Corneliu Coposu, într-o ţinută sobră, îmbrăcat într-un trenci negru, asemenea raglanelor preoţeşti catolice, cu părul alb sclipitor, ca la un semn, s-a pornit tornada de fluierături şi huiduieli. Impasibil, cel poreclit de Ţuţea “Seniorul,” şi-a ţinut discursul până la capăt. Avea ce spune şi ce mărturisi generaţilor de ieri, de azi şi de mâine. “Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice. Naţiunile vrednice, sunt eterne. Neamurile înaintează, peste oprelişti pe drumul destinului lor. Datori suntem cu toţii să închinăm un gând evlavios de aducere aminte, marilor artizani al Unirii în frunte cu Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad, Octavian Goga, Teodor Mihaly, Valeriu Branişte, Ion Lupaş, Onisifor Ghibu, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Episcopul Cristea, Episcopul Iuliu Hossu, şi tuturor creatorilor de istorie. Să ne descoperim în faţa celor două drapele, care înfrăţite ne-au condus la victorie : al Partidului Naţional Român şi al Partidului Social-Democrat Român.” Cum pronunţa numele marilor arhitecţi ai Unirii, corul se înteţea. Tremura şi tribuna. Rândaşii nu înţelegeau mesajul. Agitatorii zbierau. Gri-ul din ei se amplifica într-un gri sonor. De ură şi de tropăituri smerenia fugise-n catedrală. În extaz, Petre Roman conducea corul de injurii. Îşi agita mâna în sus, de parcă deşuruba ghiventul picurătorului chinezesc din temniţele, în care asupriţii n-au visat niciodată să fie asupritori, dar suportau lovituri cadenţate, reci, plescăitoare.

Nu puteam pricepe, tânăr venit din Timişoara, de unde acel imens rezervor de ură faţă de personalităţile sculptate în Panthenonul naţional, reprezentate de încredinţatul vrerii lui Maniu că România va scăpa de ciuma roşie. Corneliu Coposu a avut şansa unei educaţii alese, dată de o familie renumită de preoţi ai Bădăcinului paşoptist, dar şi a unui slujbe de secretar particular al lui Iuliu Maniu, artizanul Unirii, la o vârstă în care mulţi semeni deabia desluşesc înţelesurile vieţii, darmite tainele ascunse ale învăţăturii patriotismului luminat. Pe când alţii citeau poveşti nemuritoare, Corneliu Coposu organiza agenda ilustrului fruntaş naţional-ţărănist, un om care se naşte odată la o sută de ani. Dimensiunea morală a unei trăiri întru-credinţă nenegociată l-a însoţit întreaga viaţă. Mulţi ne mai amintim cu regret, la o ţigară sau la vreo reuniune memorială, cât de înalt şi cât de blajin ne privea pe noi, cei ieşiţi din găoacea lui Liliput, veşnic visători nemulţumiţi.

De supărare am terminat toată damigeana de răchie din burta de broască a cobiliţei numite car de reportaj. Nu mai ţin minte unde s-au refugiat grupurile organizate ale “Vetrei Româneşti.” De aceea am apelat la memoria distinselor surori Coposu: “În primul rând trebuie înţeleasă viaţa politică de atunci. Liderii opoziţiei au acceptat invitaţia de a fi prezenţi la Alba-Iulia numai dacă vor putea ţine discursuri, alături de reprezentanţii statului. Secretarul de la acea dată a lui Ion Iliescu i-a confirmat fratelului nostru că va putea vorbi la miting în faţa televiziunii. Cornel ( dl. Coposu n.a.) ne-a povestit că atunci când a trecut prin Galtiu ţăranii l-au aşteptat în număr mare, fără căciuli pe cap şi l-au rugat să mai zăbovească printre ei. Grăbit, a trebuit să-i refuze. La tribună, continuă doamna Rodica Coposu, sora Seniorului, poziţia sa era undeva în colţ. Când a văzut pancarte cu “Vatra Românească Tulcea” atunci şi-a dat seama că totul era aranjat de dinainte. Încă de la plecare ne spunea că ei, liderii opoziţiei, vor plăti scump acea ieşire în public.” Niciodată nu a povestit despre amărăciunea suferinţei de a fi huiduit în public. Sigur şi-a dat seama că toată acţiunea a fost regizată, de aceeaşi care au adus minerii în Bucureşti şi le-au mulţumit. De către omul care l-a scos cu TAB-ul din sediul PNŢCD spunând că “s-a demascat”. Un teatru ieftin al păpuşarilor ce nu lasă din mâini funiile cortinei. Nici azi. Nicicând, vrajba nu iasă din rând.

Povestea celor apropiaţi doar despre evenimentul din 1 Decembrie 1990 ca unul memorabil. Un maghiar Szőcs Géza (secretar general al UDMR) a citit Proclamaţia de la Alba Iulia din 1918, în ungureşte. Practic era o primă recunoaştere a Marii Uniri de către reprezentanţii etniei maghiare. A cerut guvernanţilor de atunci să aplice întocmai principiul enunţat de Iuliu Maniu: “nu vom deveni din asupriţi, asupritori.”Să fii huiduit pentru legendarele vorbe: “Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice. Naţiunile vrednice, sunt eterne” nu-i face pe hulitori, decât mult mai mici, aproape nedetectabili.

Ce a enervat administraţia încotoşmănată de pe podiumul de atunci a fost şi cocarta verde-alb-roşie, purtată la rever. Asta îşi mai amintesc colegii mei de la Radio Timişoara.

Corneliu Coposu rămâne o frescă luminoasă pe Altarul patriotismului luminat. Demn, înalt, în raglan negru, cu mâinile ascunse. Doar cu pălărie.

Petre Roman a eşuat în PNL, încotoşmănit, deloc smerit, Ion Iliescu nu mai e respectat nici măcar în PSD. Despre liderii “Vetrei Româneşti” nu mai vorbeşte nimeni. Szőcs Géza este un exponent revanşard al revizionismului maghiar, desconspirat pentru activităţi în slujba serviciilor secrete maghiare.

Marius Ghilezan, 2 decembrie 2012, mariusghilezan.ro

Articol citit de 2327 ori.

Alte articole