Rodica Coposu la 80 de ani - Marin Pop, Caiete Silvane, mai 2012

Înapoi la 2012

Doamna Presedinte

Profităm de prezența în județul natal a „mezinei” familiei Coposu, Rodica Coposu, cu ocazia festivităților de premiere a concursului național „Corneliu Coposu în istorie”, aflat la cea de a III-a ediție și-i dedicăm prezentul articol, deoarece domnia sa va împlini peste câteva luni venerabila vârstă de 80 de ani. Rodica Coposu este președinta fundației culturale care poartă numele distinsului ei frate, Corneliu Coposu, „președintele moral al României” de după 1989, după cum l-a denumit presa occidentală încă din timpul vieții. Fundația Corneliu Coposu este organizatorul principal al concursului amintit mai sus, care se adresează elevilor claselor VIII-XII din toată țara, iar Zalăul are onoarea de a găzdui festivitățile de premiere a celei de a III-a ediții. Concursul se bucură de un succes remarcabil în rândurile elevilor și suntem siguri că va avea același succes și pe viitor, deoarece tânăra generație are nevoie acută de repere morale precum Seniorul Corneliu Coposu.

***

Pe data de 26 septembrie 1932, la casa parohială din Bobota vedea lumina zilei ultimul copil al familiei Coposu, pe care au botezat-o Steluța Lucia Rodica. S-a născut „sub semnul Balanței, care nu i-a fost favorabilă și care, arareori, a înclinat în favoarea ei”. „Venirea ei pe lume a fost marea bucurie a vieții mele, spune Flavia Coposu. Dumnezeu mi-a dăruit o jucărie vie de care am beneficiat trei ani neîntrerupt (până în momentul când a plecat la liceu, la Beiuș - n.n.). Îmi amintesc și eu (și spuneau și părinții) că a fost copilul cel mai cuminte și cel mai puțin pretențios dintre noi, pregătită parcă pentru viața ce o aștepta (...) Era veșnic surâzătoare, cu un păr bogat blond și ondulat și cu două gropițe mici, veșnic prezente pe fețișoara ei veșnic surâzătoare” (Flavia Coposu-Bălescu, Amintiri povestite. Amintiri trăite, Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011, op. cit., p. 186).

Școala primară a început-o în satul natal, Bobota, în anul 1939. Fiind fiica preotului satului, bineînțeles că a fost „vedeta clasei”, după cum se exprima un fost coleg de clasă. (Informație primită de la Fer Gheorghe din Bobota, fost coleg de clasă cu Rodica Coposu).

Rodica Coposu își mai aduce aminte că pe învățătoare o chema Mânzatu, o învățătoare tânără, care a învățat-o să scrie cu mâna dreaptă, deoarece era stângace: „Aia (învățătoarea – n.n.) m-a învățat pe mine să scriu cu mâna drepată. Eu eram stângace. Și acuma sunt stângace: tai cu stânga, cos cu stânga. Și pe vremea aia nu era așa de evoluat învățământul ca să te lase să scrii cu stânga, că acuma îi lasă”(Rodica Coposu, interviu, decembrie 2009).

Din păcate, după absolvirea clasei I a venit odiosul Dictat de la Viena și refugiul familiei: „Din casa copilăriei, spune sora sa Flavia, și-a salvat numai rucsăcelul de excursie și păpușa” (Flavia Coposu, op. cit., p. 186). A mai reușit să-și ia și vioara.

Clasa a II-a a urmat-o la Coșlariu, unde tatăl său, protopopul Valentin Coposu, fusese trimis ca preot. Din păcate, un an mai târziu de la plecarea în exil, tatăl său se stinge fulgerător din viață, în urma unui infarct. În aceste condiții, familia s-a mutat la Oarda de Jos, unde tatăl său și fratele său, Corneliu, luaseră în administrare o fabrică de spirt. Astfel, clasa a III-a a efectuat-o la școala din Oarda de Jos, iar clasa a IV-a a urmat-o la Alba Iulia, „pentru că urma liceul”. A dat admitere și a intrat la liceul din Alba Iulia, dar a urmat aici doar un an de liceu, fiindcă la sfârșitul războiului, după 23 august 1944, familia s-a reîntregit la București.

În toamna anului 1944 Rodica Coposu a fost înscrisă la Școala Centrală din București, un liceu de fete renumit: „În anul ăla, spune Rodica Coposu, școlile au început în octombrie și știu că am venit și m-a înscris la Școala Centrală, care era considerat un liceu foarte bun de fete, cu tradiție, mă rog, școala asta a fost făcută pe vremea lui Cuza și se numea Pensionat domnesc de domazele. Și eu am avut o monografie a școlii foarte frumoasă, nu știu pe unde s-a pierdut, care arăta primele serii de absolvenți, ce uniforme purtau”.

În momentul în care ajunge elevă la renumitul liceu se purta o singură uniformă, nemaiexistând uniformă de gală și nici de zi, datorită vremurilor de criză de după război. Rodica Coposu își aduce aminte, cu lux de amănunte, ținuta care se purta obligatoriu de către toate elevele: „Era perioadă de criză, imediat după război, spune Rodica Coposu. Era o secretară cu părul ondulat, cu onduline, căreia toată lumea îi zicea Piți, nu știu de ce. Și ea avea o păpușică îmbrăcată în uniforma școlii. Cine venea la școală era obligată să aibă costum. Era obligată să poarte uniforma. Era o fustă bleumarin, cu două cute duble de 8 cm, 40 cm de la pământ, bluză albă cu mânecă lungă cu monograma școlii brodată pe buzunar, palton bleumarin sau gri se admitea, cu basc pe care era emblema școlii era SCF (Școala Centrală de Fete), basc bleumarin, emblema brodată cu bleu, număr matricol brodat direct pe stofă pe mâneca paltonului, ciorapi trei sferturi, albi sau gri, pantofi negri sau maro. Asta era uniforma obligatorie”. De asemenea, își aduce aminte de rigurozitatea și severitatea care le era impusă: „Directoare era o italiancă, domnișoara Badetti, care te aștepta la intrare în școală și trebuia să ai părul strâns, cu codițe, cu fundiță bleumarin sau dacă aveai părul scurt cu bandă bleumarin. Și știu că aveam o colegă care avea părul creț și prima dată când a venit profesoara zice: - Te-ai coafat! – Nu, e părul meu. Și avea o chiuvetă la intrare și i-a băgat capul la chiuvetă și alături era un uscător de ăsta de mâini și a băgat-o acolo și a uscat-o și s-a făcut părul cât o căpiță, și mă rog, pe urmă cu mare greutate l-a adunat și și-a pus două fundițe așa ... și bine, în special pe fetele mai mari le controla lumea să nu fie coafate. Era disciplină în școală, dar aveam profesoare bune”. Mai târziu a aflat că profesoarele care doreau să predea la Școala Centrală trebuiau să obțină la examenul de definitivat sau de grad minim nota 9: „Și am avut profesoare foarte bune și de limba română, și de franceză, de istorie, de geografie, mă rog, toate erau foarte bune și au ieșit niște serii de elevi bine pregătiți”(Rodica Coposu, interviu, decembrie 2009).

A venit, însă, anul 1947, anul în care fratele său, Corneliu, a fost arestat, iar surorile au fost date afară din serviciu. Înainte cu o zi de a fi arestat, Corneliu Coposu a sosit în Capitală. El venea din Ardeal, unde plecase în delegație pentru a convoca o ședință a Comitetului Central al PNT. Era îmbrăcat cu pardesiul și pălăria cu care a intrat în închisoare și le-a primit abia la eliberarea din închisoare, când fluturau pe el. Fiind arestat de la sediul partidului nu a putut fi inclus în grupul celor arestați la Tămădău. Ceea ce impresionează în relatările surorilor sale referitoare la acest eveniment tragic, care a însemnat un adevărat cutremur pentru întreaga familie, este grija pe care Corneliu Coposu o purta mamei și surorilor sale, pe la care trecea zilnic, el locuind cu soția sa Arlette în altă parte. După moartea tatălui său, Corneliu Coposu devenise stâlpul familiei: „Când l-au arestat venea din Ardeal că urma ceva ședință. Cum de și-o luat pardesiul cu el nu știu” (Flavia Coposu). „El a sosit în seara de 13 iulie și în 14 s-a dus la sediu, pe Clemenceau .... Pe urmă a sunat-o pe Arlette și i-a spus: <-Să știi că eu sunt arestat>. A apucat s-o sune când au venit ăia și și-a dat seama, motiv pentru care el nu a putut fi băgat în grupul Tămădău, care au fost prinși dimineața la ora 6 pe câmp” (Rodica Coposu).

Pentru eleva Rodica Coposu anul 1948, când se adoptă o nouă reformă a învățământului, după model sovietic, a fost unul de coșmar. Renumita Școală Centrală de fete, înființată de pe timpul lui Cuza, s-a transformat brusc în „Zoia Kosmodemianskaia”, iar copiii cu origine „nesănătoasă”, cum se spunea în epocă sau „alte categorii”, „nu erau demni să populeze acest bastion comunist” (Flavia Coposu, op. cit., p. 187). A fost schimbată și directoarea școlii cu o favorită a regimului comunist: „Au dat-o afară și a venit una Ileana Ionescu, la care fetele, colegele mele îi ziceau Țiganiada, fiindcă era brunetă și cu părul creț. Și asta a dat afară profesori și a adus cadre noi”.

În urma adoptării noii reforme a învățământului, a urmat un examen de verificare a cunoștințelor, prin care au fost marginalizați elevii care proveneau din familiile cu „origine nesănătoasă”. Rodica Coposu a fost umilită, prin nota care i s-a dat: „Am făcut acolo (la Școala Centrală – n.n.), spune Rodica Coposu, până în 48, când s-a făcut reforma învățământului, când am dat un examen de verificare a cunoștințelor și de unde eu aveam peste media 9,50, media în clasa I, II, III, a IV-a, 9,50 la capacitate din clasa a IV-a, în clasa a V-a aicea ... Am primit, după acest examen de verificare, 6,36. Și am fost prima sub linia admisă. Și deasupra mea era repetenta noastră, corigenta clasei noastre, una Meliță Elisabeta. Ea avea 6,37, eu 6,36. Și deci n-am mai intrat la Școala Centrală”.

Rodica Coposu își aduce aminte că în acel an s-au desființat toate liceele de renume din București: Regina Maria, Carmen Silva, Pitar Moș, Notre Damme, Domnița Ileana etc.

În locul lor noul stat comunist a înființat o serie de licee de stat: „Și s-au făcut câteva licee de ăstea de stat, unde cei la care li s-a desființat liceul au venit și au dat și ei examen și s-au înființat niște noi licee: un liceu clasic și un liceu de fete în clădirea liceului de băieți, care se numea pe vremuri Titu Maiorescu Și acolo scria Seminarul Titu Maiorescu pentru că acolo studenții își făceau practica de profesori (pedagogică – n.n.). Studenții de la Filologie” (Rodica Coposu, interviu, decembrie 2009).

Flavia Coposu amintește și ea calvarul trăit de sora sa odată cu adoptarea noii reforme a învățământului: „Deși toți anii a fost premiată, a fost eliminată și nevoită să continue la un liceu de excelență, pe care l-a absolvit cu media 10” (Flavia Coposu, op. cit., p. 187).

Conform noii legi a învățământului, în anul școlar 1948/49, Rodica Coposu trecea în clasa al IX-a de liceu. S-a înscris la Liceul de Fete nr. 12 și l-a absolvit în anul 1951 (pe atunci se făceau 11 clase). A terminat liceul cu nota 10, ceea ce mai târziu însemna că intrai fără examen la facultate: „Am terminat cu 10 și toți cei care terminam cu 10 primeau diplomă de merit. În anul în care am terminat eu, în 51, nu era încă povestea cu diplomă de merit. Dădeai numai un test, cu o comisie de profesori. Eu am dat examen de admitere și am intrat la Politehnică. Am avut profesoară foarte bună la matematică”.

Astfel, din anul 1951 o regăsim ca studentă la Institutul Politehnic din București, Facultatea Energetică. Facultatea se numea de Electro-Mecanică, dar în anul în care a dat examen Rodica Coposu s-a transformat în Facultatea de Electrotehnică și Energetică. Amintește și modul arbitrar în care s-a făcut separarea pe cele două specializări: „După ce am dat examen s-a făcut separarea. Unul la stânga, unul la dreapta, electro și energetică, și nu te întreba... Și eu am nimerit la Facultatea de Energetică. Alți colegi ai mei la Facultatea de Electrotehnică”.

În anul 1952 au fost date afară din casă de către ministrul Aurel Potop și mutate într-o locuință comună din Dudești. Aici au locuit Aurelia Coposu și fiicele sale Cornelia, Doina, Rodica și Flavia, după ce s-a întors de pe șantierul muncitoresc (Sovrom) de la Constanța, în anul 1953. Tot aici, în minuscula casă cu curte, bucătărie și baie comună și cu două camere a locuit și Constantin Bălescu, după ce s-a căsătorit cu Flavia Coposu, în anul 1959: „Aveam două camere, spune Rodica Coposu. Ei (Flavia și soțul –n.n.) stăteau în prima cameră și am tras o perdea. Am pus o sârmă și o draperie. Și aveam vecini în prima cameră copii. Și ăla mic zicea: <-Sunt în apartamentul domnului inginer>. Și apartamentul domnului inginer era după perdea. Că era și cameră de trecere. Din camera a doua se trecea aici (în camera unde stătea mama lor și surorile –n.n.) ca să mergi la toaletă, ca să te duci la bucătărie. Și în prima cameră erau puse paturi pe trei pereți și în care dormeam câte doi”.

O altă poveste interesantă este cea a încercării de a fi înscrisă în Uniunea Tineretului Comunist, conform regulilor stricte ale noii puteri comuniste: „Trebuie să spun că după ce am terminat liceul și am dat bacalaureatul, diriginta mea a spus că trebuie să intru în UTM ca să pot intra în Facultate. Și am zis: - Bine, da nu pot și a zis: - Lasă că aranjez eu. Și a aranjat cu secretara liceului, care era o fată foarte cumsecade și m-a primit fără confirmare, adică m-a primit urmând să fiu confirmată de la raionul UTM și când m-a chemat la raionul UTM mi-a spus că: - Bănuiesc că știți de ce nu te putem confirma și am spus: - Probabil că da, fiindcă tata era preot. - <Și ăia o prins din zbor musca> (completează Flavia Coposu – n.n.). A spus: - Mă rog, vor fi și alte motive. În tot cazul dumneavoastră puteți la Facultate să activați în Sindicatul Studenților, mă rog. Și mai erau două colege ale mele și în dreptul nostru era scris suspect. Era normal, că era același sector în care locuia Cornel și noi. Și atuncea normal că știau tot. Știau că Cornel e arestat, mă rog. Da n-a fost nimica. Pentru mine asta a fost o binefacere pentru că în primăvara anului 1952 începuse lupta împotriva dușmanului de clasă, infiltrând între studenți și o mulțime de colege ale mele au fost excluse din UTM. Pe mine n-au avut de unde mă exclude, că nu mă primiseră. N-am fost primită. Așa că am scăpat” (Rodica Coposu, interviu, decembrie 2009).

Din situația anilor de studenție rezultă, după cum se spune și într-un dosar de urmărire informativă de la CNSAS, că din anul I și până în anul V, la terminare, Rodica Coposu a avut doar calificativul „Foarte Bine” (Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), Fond Informativ, dos. I 5062, vol II, f. 213).

Având note mari și fiind un domeniu important, la sfârșitul anului 1952 a fost chemată și propusă pentru a merge la studii în URSS: „Și a fost destul de complicat, spune Rodica Coposu, că a trebuit să-i fac să creadă că nu pot să merg. Am spus că nu pot să merg că mama-i bolnavă. Este în vârstă. Surorile mele mai mari lucrează prin diferite locuri, și că nu pot să plec. Și m-au iertat”.

Revederea dintre Corneliu Coposu și familia sa, la proces, în anul 1955, după 8 ani de arest preventiv, a fost una emoționantă. Pe sora sa, Rodica, care avea doar 15 ani când a fost arestat, nu a mai recunoscut-o, până în momentul în care Flavia i-a făcut un semn cu subînțeles: „Dar l-am văzut și ne-o văzut și el. Pă Rodi n-o recunoscut-o ... n-o știut cine-i. Atuncea am pus-o lângă mine să se înțeleagă ... că ea s-o schimbat foarte mult” (Flavia Coposu).

De asemenea, revederea fratelui, după cei 15 ani de închisoare, a fost un adevărat șoc pentru Rodica Coposu: „El era bolnav, adică era îngrozitor de slab, cred că avea sub 50 de kg. A intrat cu 1,92, cu 114 kg. Și avea niște ... Io l-am văzut la trei săptămâni după ce se eliberase. El nu știa nimic de noi. Ne-a scris o scrisoare, prin cineva care s-a eliberat de acolo, de la Valea Călmățui: <- Dragă mamă și fetelor, care, dacă mai sunteți în viață, vă anunț că sunt eliberat, sunt > ... în asta (domiciliu obligatoriu –n.n.) ,< și dacă puteți să veniți să mă vedeți>. S-a primit scrisoarea. A doua zi dimineața ...”. Localitatea se numea Valea Călmățui și fusese construită de deportații bănățeni: „Era ... Valea Călmățui se numea localitatea unde erau casele ăstea. În câmp, în Bărăgan, s-a făcut un sat d-ăsta al celor deportați din Banat (...) Niște case din chirpici, acoperite cu stuf. Nu erau chiar bordeie, că erau cu geamuri, ă ... erau case așa de două camere, cu tindă la mijloc și într-una din camere stătea el și în cealaltă cameră, care avea și o intrare aparte, avea ... deci îi rămânea o cameră cu tindă și dincolo o altă tindă cu o cameră era altcineva care stătea cu el în aceeași curte. Și pă jos era pământ. El, după ce și-o mai revenit o pus carton asfaltat, mă rog. Adică, prima dată când ne-am dus, știu că fetele mi-au zis: <- Să nu te sperii>”. Era în iulie 1962 când l-au trimis cu domiciliu obligatoriu, după cum erau trimiși toți foștii deținuți politici. La Valea Călmățui a fost dus de către un ofițer și predat șefului de post din comună: „L-a adus un ofițer, spune Rodica Coposu, și l-o lăsat în grija șefului de post de acolo și i s-a repartizat o cameră cu tindă, ... asta, de unde pleca unul care ispășise povestea acolo”.

La ieșirea din închisoare, Corneliu Coposu se găsea într-o stare de sănătate foarte precară. Arăta practic ca o fantomă, speriindu-le chiar și pe surori. Un alt efect al izolării la care a fost supus în închisoare a fost acela că nu mai putea să vorbească. A făcut eforturi foarte mari, reînvățând practic să vorbească, la fel ca un copil: „Nu vedea aproape nimic, spune Rodica Coposu. Avea niște edeme la coate, la genunchi și la gleznă, extraordinare și avea o cămașă care flutura pă el așa ... I-a adus niște cămăși d-ale cumnatului meu (Constantin Bălescu – n.n.), care era foarte slab și mai puteai să bagi o mână, zicea. Și io l-am văzut cam după două săptămâni și am rămas cu faptul că i se vedea oasele, că era ras în cap, se vedea încrengătura aia, știi, cum înveți la anatomie că oasele sunt în dinți de fierăstrău. Prin pielea capului i se vedeau ... p-aicea se vedeau dinții, peste buze și nu putea să vorbească. Adică făcea un efort și zicea: - Gândul merge mai repede decât vorbirea”.

În anul 1956, pe data de 1 iunie, Rodica Coposu a absolvit cursurile Facultății de Energetică și a reușit să se angajeze imediat, înainte de a da examenul de stat, cum se numea atunci examenul de licență, pe care l-a dat în luna iulie 1956: „M-am angajat pe post de tehnician la Institutul de Studii și Proiectări Energetice (ISPE), care era Institutul Ministerului Energiei. Și m-am angajat. Eu am făcut practica pentru proiectul de diplomă în ISPE, acolo mi s-a recomandat și atuncea după ce am terminat practica și, bineînțeles, m-a angajat, deocamdată temporar. Și când am dat examenul de diplomă ISPE-ul a avut atunci nevoie de mulți ingineri și a fost un reprezentant al ISPE-ului la Institutul Politehnic și am primit repartiție vreo 30 de persoane ”. Abia după 2-3 ani „s-a făcut o cernere a salariaților. S-au mai desfăcut niște contracte de muncă, da eu am lucrat și am fost apreciată de șefii mei și n-am avut probleme de genul ăsta. Am scăpat, pentru că a fost o epurare”.

La acest institut de proiectări, Rodica Coposu a lucrat până la pensionare, adică în anul 1991: „Am lucrat în același colectiv, s-au mai schimbat șefi, nu știu ce, de la angajare până la pensionare. M-am pensionat în 1991. De fapt, eu mi-am depus actele pentru 31 noiembrie 90, dar până mi-a venit decizia, pe la mijlocul lui iunie și m-am pensionat cu data de 1 iulie 1991” (Rodica Coposu, interviu, decembrie 2009).

Pentru început a fost angajată la ISPE ca inginer proiectant la Sectorul Termoproiect, Alelierul Electric. În anul 1961 a fost avansată în funcția de inginer proiectant principal la Atelierul Electric II, iar din 1964 la Sectorul Electric și Automatizări Atelierul Electric III, devenind șef de proiecte. După cum rezultă dintr-un dosar de la Securitate, care o urmărea, avea un salariu de 2.200 lei. Tot de aici, dintr-o caracterizare cerută conducerii ISPE de către Securitate, atât inginerul Negoiță cât și Vascu subliniază că Rodica Coposu era „bine pregătită profesional, cu nivel tehnic format, dotată cu reale calități și multă conștiinciozitate în rezolvarea sarcinilor”. De asemenea, că muncea foarte mult „pentru îndeplinirea sarcinilor de producție”, chiar și înafara programului, dacă era chemată. Coordona bine activitatea colectivului pe care-l conducea și era apreciată de colectiv „ca o persoană serioasă”, iar „pentru îndeplinirea planului nu-și precupețește timpul său liber dînd lucrări în termen și de bună calitate fapt pentru care a fost declarată fruntașe de mai multe ori”.

Tot din dosarul respectiv aflăm că Rodica Coposu a contribuit decisiv la definitivarea unor proiecte energetice de mare amploare, atât la nivel național, cât și internațional. Iată-le pe cele realizate până în anul 1965: Stația de Transformare 35/15/6 kw Turda, Proiect Execuție CET Coslan, CET Ploiești, CET Suceava, Stația de 110 kw Rosnov, dublarea barelor de 110 kw, CET Singareni din India, CET Sighet, CET în Egipt, etc.

O lucrare de importanță deosebită a reprezentat-o realizarea CET Suceava, unde a lucrat la circuitele secundare, unul din primele panouri sinoptice luminoase. Pentru a realiza documentarea la acest proiect i s-a dat voie să se deplaseze în luna iunie 1964 la Budapesta, „pentru a stabili unele date principale”. În februarie 1965 se deplasează, din nou, la Budapesta și apoi în Republica Democrată Germania (ACNSAS, Fond Informativ dos. I 5.062, f. 211-213). Credem că a fost o scăpare din partea organelor de Securitate, care nu i-au cercetat bine dosarul, fiindcă altfel nu ar fi lăsat-o să părăsească țara. Însă, la alte proiecte precum au fost cele din India, Egipt și câte au mai urmat nu i s-a dat voie să se deplaseze alături de echipa din subordinea sa. Probabil și din această cauză, dar și stimei pe care i-o purtau colegii, în momentul în care s-a ivit posibilitatea de a primi un apartament a fost prima pe listă.

La eliberarea din închisoare, în anul 1964, la locuința comună de două camere din Calea Dudești s-a mutat și Corneliu Coposu cu soția sa Arlette, fiindcă nu aveau unde să stea. Situația devenise de-a dreptul insuportabilă. Nu mai aveau practic paturi unde să doarmă. În aceste condiții, Flavia și soțul său reușesc să obțină o garsonieră în Balta Albă.

La câțiva ani, Rodica Coposu a primit și ea un apartament, în chirie, ca o recompensă a colegilor, care își dădeau seama că ea nu putea părăsi țara în diverse delegații precum o făceau ei și atunci au hotărât să-i lase ei acest apartament repartizat pentru întreprinderea la care lucrau: „Că trebuie să vă spun că dumneaei (arată spre Rodica și râde –n.n.) a fost fruntașă în producție. A lucrat mult și foarte bine. Și pentru că colegii ei au apreciat-o foarte tare și-au dat seama că nu-i pot face altfel nici un fel de avantaj. În străinătate nu putea pleca și toate proiectele ei le prezentau alții sau ea la telefon, cu Filipine, Anglia, cu nu știu ce ... sau veneau ăia aicea. Și atuncea, mă rog, Sindicatul a hotărât să-i deie un apartament că știa că în Dudești stăteam toată liota”(Flavia Coposu).

„Eu între timp, spune Rodica Coposu, am primit cu chirie un apartament de trei camere în Dristor și acel apartament l-am schimbat cu această casă pentru că cei care locuiau aicea rămăseseră foarte puțini ...Chiria era enorm de mare pentru ei, că erau numai trei și, mă rog, erau și altele ... (...) Apartamentul era bun. Era la etajul II, avea trei camere, două balcoane, mă rog ... era frumos” (Rodica Coposu).

La casa din Mămulari, la parter, unde locuiesc și acum, s-au mutat în anul 1975. După cum reiese din documentele de la CNSAS, Securitatea a aflat de această mutare a lui Corneliu Coposu și a familiei sale și au instalat aparate de ascultare (ATM) nu numai la telefon, ci și în pereți. Astfel, la arhivele CNSAS se găsesc nu mai puțin de 38 de dosare consistente (500 până la 800 de file) care conțin înregistrări cu toate convorbirile din casa Coposu între 1975 până în decembrie 1989. Întrega familie, în special Corneliu Coposu, era urmărită și ascultată chiar în propria casă: „El, în total era urmărit 24 din 24 de ore. Și pe stradă când umbla. Era filat pe stradă” (Rodica Coposu). „Erau trei schimburi: la ușă, la telefon, urmărire și la telefonul de la serviciu. Și mă întreb de ce?” (Flavia Coposu).

A venit și Decembrie 1989 când casa din Mămulari se transformă într-o adevărată centrală telefonică, după 23 decembrie, deoarece între 14 și 23 decembrie au avut firul tăiat. La casa din Mămulari se primesc telefoane din toată țara și aici, practic, se reînființează PNȚ. Credem că tocmai din această cauză și pentru că aici locuia Corneliu Coposu casa a fost atacată și devalizată de mineri în 1990: „Atunci ne-a aruncat un cocteil Molotov, spune Rodica Coposu, da din fericire n-a căzut pe geam, ci pe zid alături. Am avut și poze, da cred că s-au aruncat pe undeva (...) Atuncea ne-o spart ușa de la intrare și au luat tot ce au putut. Avea Cornel un radio, de la un vânător câteva cuțite d-astea de diferite mărimi ... Erau într-o cutie, în ceva ... și toate câte le-au găsit le-au luat. Au luat niște tacâmuri de alpaca, mari, grele, probabil au crezut că-s de argint. Toate vazele astea mai mici le-au aruncat jos, apa, și au luat vazele, adică tot ce au putut pune într-o plasă ... ceva. Nu știu dacă au fost numai mineri sau ... (Rodica Coposu).

„Erau și derbedeii ăștia care lucrau vizavi. Vizavi era un șantier de construcții. Și au intrat ... Fusese ziua lui Cornel pă 20 mai și a pimit o mulțime de sticle de băuturi diverse cadou, care erau acolo puse jos. Și ăștia le-au luat, au băut, au luat niște ... Primise nu știu care din noi o punguță ... Erau niște bomboane. Se mai găsesc și acuma. Niște drajeuri colorate, care erau cu ciocolată înăuntru” (Flavia Coposu). Cei care au vandalizat casa au crezut că sunt droguri: „Și din ele au luat și au aruncat ... droguri” (Rodica Coposu).

La final adăugăm caracterizarea pe care i-o face sora sa Flavia, care credem că sintetizează cu adevărat personalitatea „mezinei” familiei Coposu, Rodica Coposu: „Pentru familie, ea a devenit stâlpul siguranței. Și-a dedicat întreaga capacitate materială și spirituală pentru folosul familiei și al tuturor celor care i-au cerut sprijinul. Generozitatea a moștenit-o de la mama, toleranța și dragostea de oameni de la Cornel, spiritul de dreptate de la tata și de la Doina și se poate spune că a cules de la fiecare dintre noi calitățile pe care nu le-a păstrat pentru ea, ci le-a dăruit celor ce aveau nevoie” (Flavia Coposu, op. cit., p. 187-188).

Rodica Coposu, alături de întreaga sa familie, reprezintă un model demn de urmat pentru noi cei din tânăra generație. Acum la venerabila vârstă de 80 de ani îi urăm un sincer „La mulți ani” și ne rugăm lui Dumnezeu să-i dea multă sănătate.

1. Rodica Coposu la vârsta de 8 ani, la Bobota