Corneliu Coposu Fan Page

Scrisoare deschisă către veteranii ţărănişti

Înapoi la 2012

După 22 decembrie 1989 am interacţionat cu PNTcd în numeroase ocazii, fiind printre cei care au văzut în acest partid istoric, relansat de revoluţie, vîrful de lance al luptei politice cu neocomunismul.

Cu ţărăniştii a cooperat strîns asociaţia Dialog Piatra Neamţ, în primăvara lui 1990, alcătuind o listă comună, pentru alegerile din 20 Mai. Alături de aceştia am constatat teroarea, infiltrarea şi manipularea în care se desfăşura odioasa "campanie electorală", care i-a determinat pe ei să renunţe la propaganda în teritoriu şi pe mine - să mă retrag din alegeri şi să le denunţ. Cu liderii PNTcd am avut atunci discuţii, pentru a-i convinge să nu legitimieze "alegerile", nici înainte şi nici după, pentru că aveau loc cam ca în 1946 şi nu respectau punctul 8. Împreună cu ţărăniştii am plănuit şi realizat unificarea opoziţiei anticomuniste, în FDAR. Lor le-am cerut, în congresul de la Cluj, să se retragă din parlamentul fesenist. Cu liderii ţărănişti am avut numeroase discuţii privind platfoma şi strategia eliberării de fesenismul securicomunist. Şi ţărăniştii nemţeni mi-au sărit în cap la alegerile locale din 1992, cînd au văzut că mă opun umplerii cu nulităţi a listei CDR (pe care îl coduceam). Pentru ca apoi să mă roage să mă înscriu în partid, pentru a curăţa organizaţia Neamţ şi a veghea la alcătuirea listei pentru alegerile generale din 1992. Pentru PNTcd am făcut campanie din exil şi am păzit urnele, la consulatul din Montreal, la alegerile din 1996. Dîndu-mi demisia, după primul tur, în clipa în care m-am pomenit că "ai noştri" se aliază cu aripa Roman a FSN. O trădare explicabilă (ştiind cine s-a cocoţat în fruntea CDR)- care a făcut un rău uriaş "speranţei", determinîndu-i pe români să creadă că "toţi sînt la fel" (fără însă a afla că anticomuniştii adevăraţi, nu au ajuns niciodată la putere). Cu neoţărăniştii rămaşi pe teren după dezastruoasa guvernare am avut discuţii publice, încercînd să-i trezesc la luciditate şi provoc la organizare şi combativitate.

Istoria (raporturilor mele cu) PNTcd poate fi urmărită în texte mai vechi:

Nu voi relua aici comentariile făcute în aceste texte, despre racilele constatate de mine:

  • istorism progandistic excesiv, în loc de interes pertinent pentru problemele prezentului;
  • cultul personalităţilor lăudate fără discernămînt;
  • tezele economice "de dreapta", care au convenit năpîrlirii şi îmbogăţirii feseniste;
  • lipsa de interes pentru problema naţională, adusă la zi (evitarea neocolonizării, reunificarea, etc.);
  • lipsa de interes pentru problema ţărănească, adusă la zi (condiţii bune de trai şi muncă la ţară);
  • prioritate pentru recuperarea unor averi, fără grijă de echitate şi faţă de interesele naţiunii;
  • respectarea unor indicaţii inoportune ale creştin- democraţilor din occident;
  • nepotism şi veleitarism, în locul promovării valorilor, conducînd la slabă organizare;
  • slăbiciune, compromisuri şi colaboraţionism în raportul cu puterea fesenisto-comunistă;
  • participarea unor "ţărănişti întreprinzători" la jefuirea de tranziţie;
  • etc…

Vreau să fac un pas în plus faţă de semnalarea acestor fenomene, întru explicarea lor. Dacă PNTcd a fost un partid sublim, condus excelent, de oameni minunaţi … de ce sînt rezultatele atît de slabe? Numai pentru că puterea l-a sabotat şi populaţia manipulată l-a nedreptăţit? De ce uramşii "seniorilor" arată cum arată şi fac ce fac? Nu cumva o parte dintre cauzele acestui eşec, au fost ascunse, din pudoare?

Oricît se vor mira unii, critica mea s-a dorit constructivă şi nu a depăşit un anume prag, ca să nu facă rău slabelor forţe anticomuniste, să nu lovească în cei deja atacaţi cu perseverenţă de puterea securistă. Dar nu mai am ce proteja. Cui mai foloseşte actuala degringoladă, deriva jalnică a unui partid ocupat şi deturnat de mediocri, semidocţi şi veleitari, ce îşi fabrică legitimitatea declamîndu-şi admiraţia faţă de ţărănişti dispăruţi şi realizările lor mitologizate, fără a contribui cu ceva la cauza lăudată găunos. Dimpotrivă, actualii "ţărănişti" compromit trecutul pe care-l invocă, aliindu-se josnic cu urmaşii distrugătorilor ţăraniştilor autentici (şi ai ţării). Moştenitorii imaginii PNT umflă retoric legitimitatea "seniorilor", doar pentru a o vinde mai bine feseniştilor de tip PDL sau PSD. O astfel de farsă nocivă nu merită menajamente.

Pe de altă parte, mă gîndesc la activiştii de bună credinţă, la tinerii care, scîrbiţi de ce văd în jur, s-au agăţat acum de PNTcd ca de un colac de salvare, sperînd în reanimarea sa miraculoasă. Constat însă, din discuţiile de pe Internet, că entuziasmul acestora se bazează pe o slabă informare. Înfrînţii acestor 68 de ani le-au prezentat varianta tragic-eroică a victimei, ascunzînd adevărul complet şi evitînd explicaţiile mai profunde. Unii şi-au dat seama că partidul a fost deraiat după 2001, de tot felul de nepricepuţi. Mai puţini, par a fi înţeles ce dezastru a fost guvernarea dintre 1996 şi 2000 (şi de aceea văd în alde Ciorbea garanţii pentru un viitor glorios). Şi mai puţini ştiu că în 1990 partidul nu a fost refăcut de ţărăniştii de calibru, dispăruţi (exterminaţi) de mult, ci de un fost tineret, aruncat în temniţe la o vîrstă crudă, apoi hăituit, îmbătrînit, reeducat şi controlat. În fine, admiratorii "seniorilor" loviţi de comunişti, nu au cumpănit activitatea acestora după 1944, încît să perceapă şi erorile, care au generat cauzele profunde ale eşecului anticomunismului ţărănist. Cît priveşte rădăcinile şi mai adînci, din perioada interbelică, nu mă voi aventura nici eu în explicaţii.

Ce greşeli au făcut liderii PNT în 1944 şi PNTcd în 1990, în raportul lor cu cei care au instalat şi repectiv dezinstalat comunismul, acaparînd puterea pînă azi? Iată tema delicată pe care o voi lansa acum, conştient că voi stîrni furia celor care nu pot înţelege că un om sau un grup are şi merite, şi scuze, şi lipsuri şi vinovăţii, care se reevalueză, o dată cu evoluţia criteriilor. Am tăcut 22 de ani, ca să nu rănesc. Dar nu mai pot aştepta. Supravieţuitorii se împuţinează, băgaţi în pămînt de comunişti şi fesenişti. Poate ca vreunul îmi va răspunde trofic. Dacă dispar toţi, nu vor avea drept la replică, la apărare de eventuala mea eroare, la a face lumină în dosar. Ne vor lăsa între minciuni concurente.

Ştiu cît de greu este, pentru un om care şi-a investit toate speranţele în PNTcd, să realizeze că a fost victima unei iluzii colective. Şi eu am fost şocat aflînd în 1990 că PNTcd cere lui Măgureanu să NU facă publică lista informatorilor. Sau aflînd, în 1996, de la Ulm Spineanu, că tărăniştii au trimis oameni la Tel Aviv ca să-i instige pe evrei să ceară restituiri. Cine a văzut cu cîtă furie au atacat securicomuniştii partidul din exterior, nu poate înţelege că tot ei l-au şi surpat pe dinăuntru. Mumia PNT, infestată de uzurpatori, agenţi şi veleitari, a fost folosită pentru compromiterea partidului pe care a pretins că-l continuă. Cei care s-au erijat după 1990 în continuatori ai patriotismului ţărănist zdrobit de comunişti, au cooperat cu moştenitorii criminalilor, legitimîndu-le rămînerea la putere, pentru cîteva oase aruncate de călăi "moştenitorilor" victimelor.

Această monstruoasă şi jalnică coaliţie a blocat eliberarea României, manifestîndu-se în multiple împrejurări. Voi alege una, expresivă, pe care am descoperit-o în volumul 24 al lucrării procuraturii militare, din dosarul genocidului comunist, deschis la iniţiativa mea în 2006.

Ne-am fi aşteptat ca, după ce au fost aduşi la putere de servicii (ca să se vadă afară "alternanţa", care să legitimeze nomenclatura năpîrlită) "anticomuniştii" din CDR să profite de ocazie pentru a regla problema sentinţelor comuniste, care au umplut puşcăriile şi cimitirele. Anularea lor în bloc, prin legi adecvate, se impunea, dacă ar fi fost Convenţia ceea ce a pretins că este. Dar nu s-a întîmplat asta…

Nu pentru a face dreptate tuturor victimelor comunismului, se aburcaseră la putere "ţărăniştii" cederişti. Ei au avut alte priorităţi, mai ales aceea de a recupera averile confiscate, pentru moştenitorii elitei partidului -cei legali, nu cei politici. Sigur că asta a presupus un tîrg cu cei care păstrau de fapt puterea, PDL operînd ca intermediar şi garant că nu se va trece de o anume linie justiţiară, că nu se va face dreptate şi căţeilor. Vă dăm înapoi cîteva averi, confiscate liderilor PNŢ şi le reparăm acestora formal onoarea - au concedat juriştii Sistemului - cu condiţia ca reparaţia să se oprească aici, să nu pună în discuţie legitimitatea regimului şi să nu sară şi alţii cu pretenţii. Iar liderii PNTcd s-au arătat de acord cu acest tîrg infam, participînd la farsa procesului 3/1998, de la Curtea Supremă de Justiţie.

În acest dosar s-a judecat recursul în anulare declarat de Procurorul General, prin care s-a cerut şi obţinut casarea sentinţelor (1988/11.11.1947) prin care fuseseră condamnaţi liderii PNŢ de justiţia comunistă: Iuliu Maniu (reprezentat de avocat Corneliu Stănescu) , Ion Mihalache, Grigore Nicolescu Buzeşti, Al. Cretzianu, Grigore Gafencu, V Rădulescu Pogoneanu, Stănescu Dumitru, Camil Demetrescu, Ctin Vişoianu, Ilie Lazăr, Radu Niculescu Buzeşti, N.Carandino (reprezentaţi de avocat Mihail Ghiga), N.Penescu (reprezentat de avocat Răzvan Dobrescu), Vasile Serdici, Stoika Ştefan, Florin Roiu, Emil Oprişanu, Emil Lăzărescu, Dumitru Stătescu şi Ion Mocsony Stîrcea (reprezentat din oficiu de avocat Gh Găbudean). Înainte de a analiza sentinţa din 12.10.1998, să remarcăm că, la puţin timp după acest aranjament, a fost desfiinţată instituţia recursului în anulare, care permitea repararea demnă a abuzurilor, fără ca urmaşii victimei să facă cerere explicită. Îi reabilităm pe Maniu şi Mihalache, şi apoi închidem portiţa… ca să nu se repeadă plebea, invocînd precedentul judiciar? O înţelegere odioasă, pe principiul " după noi , potopul", la care poate nu ar fi consimţit şi cei "achitaţi" generos de justiţia fesenizată, dacă ar fi putut vorbi din gropile comune. Dar "moştenitorii" lor, nu s-au sfiit să le recupereze averile şi anuleze cazierul… compromiţîndu-le grav imaginea.

Analizînd dosarul procesului, remarcăm că rechizitoriul procurorilor şi sentinţa judecătorilor comunişti sînt o laudă a demnităţii şi curajului celor condamnaţi… pentru că ar fi încercat să-şi apere ţara cotropită. Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi au fost pedepsiţi pentru complot în scop de trădare, insurecţie armată, surparea ordinii constituţionale, răzvrătire, etc. Nu putem decît să ne scoatem pălăria în faţa unui asemenea patriotism, afînd că "intrînd în legătură cu agenţii unor puteri străine, au trecut la transformarea treptată a acestui partid într-o organizaţie conspirativă, cu scopul de a pregăti răsturnarea prin violenţă a guvernului condus de dr Petru Groza", sau că "a fost constituit un centru conspirativ în străinătate ", "a fost creată organizaţia militară conspirativă a PNT", "au desfăşurat o intensă propagandă ostilă regimului existent în România", "au hotărît să creeze un guvern propriu în străinătate", "a organizat o campanie calomnioasă la adresa guvernului de atunci şi a Uniunii Sovietice", etc.

Te-ai fi aşteptat ca justiţia cederizată să admită că faptele imputate sînt mai mult decît lăudabile şi legitime, să le declare încercări meritorii de eliberare a ţării, pedepsirea lor de către regimul comunist fiind o dovadă a aservirii justiţiei, complice la genocidul antiromânesc. Trebuiau corectate cu acest prilej prezumţiile pro-comuniste, prin care justiţia postdecembristă asigurase continuitatea regimului criminal, dincolo de revoluţie. Să fie siliţi procurorii şi judecătorii (ne-epuraţi), care urmau să repare sute de mii de abuzuri, să schimbe macazul "interpretărilor", dacă nu vor să ajungă şi ei după gratii. Să le facă dreptate, pe fond, liderilor PNŢ, nu să reitereze respectul faţă de "legalitatea" de ocupaţie. Să dea satisfacţie celor care au investit "speranţa" în CDR-ul justiţiar…

Dar, din lectura dosarului, vedem în ce măsură am fost păcăliţi, în ce hal au fost trădate năzuinţele justiţiare anticomuniste, de reprezentanţii falşi sau decăzuţi ai celor "reabilitaţi" perfid. Evident pilotaţi de conducerea PNTcd, de interesele meschine ale unor urmaşi netrebnici şi de interesele majore ale injustiţiei feseniste, procurorul general şi avocaţii reabilitaţilor au pledat stupefiant. Ei nu au contestat frontal "legalitatea" ocupaţiei sovietice comunistizante, ci s-au străduit să arate că bieţii ţărănişti… nu o încălcaseră nici cu fapta nici cu gîndul. Tovarăşii avocaţi folosiţi de post-ţărănişti au adoptat/acceptat lecţia, impusă dolosiv de slujitorii ne-dreptului după 1989, că numai încălcarea legilor comuniste poate fi penalizată- deşi regimul a ucis prin legi. Infestaţi cu dogma legitimităţii absolute a legii, paralizaţi bizar de legalism antisocial, sau convinşi să fie cuminţi, dacă vor măcar o sentinţă meschin favorabilă, avocaţii liderilor PNTcd şi-au compromis pur şi simplu clienţii, arătînd că faptele eroice ale acestora… nu au existat. Ei s-au agăţat de chichiţa că în 1947 mai erau valabile legile vechi (Constituţia) , fără să le pese că acest argument va putea fi folosit în justificarea întemniţărilor ulterioare. Încercările fireşti ale inculpaţilor din 1947, de a minimiza detenţia previzibilă, prin afirmaţii care atenuau intenţiile de luptă cu uzurpatorii statului ocupat, au fost preluate ca atare, ca şi cum, în 1998, ar trebui obţinută clemenţă de la aceleaşi sistem (Aşa o fi fost…).

S-au făcut afirmaţii plăcute curţii feseniste, utile retrocedărilor vizate, dar nu şi intereselor procesului comunismului sau imaginii celor invocaţi, de genul:

"nu se poate constata că s-a urmărit vreunul din scopurile vizate prin textele de lege în baza cărora cei în cauză au fost condamnaţi"; "nu s-au decis să organizeze trupe ori să pocure arme sau muniţii în scopul de a provoca insurecţie armată"; "Iuliu Maniu nu a urmărit răsturnarea prin violenţă a guvernului" şi "nu a participat la întîlnirile din 18 şi 30 septembrie 1946 cu reprezentanţii misiunilor SUA şi Marii Britanii";

"se urmăreşte numai folosirea de metode democratice"; "la unele probleme de ordin personal , iar nu la pregătirea vreunei acţiuni pentru răsturnarea prin violenţă a guvernului român"; "nu s-au implicat în nici o acţiune conspirativă în scop de trădare şi insurecţie armată": "nu rezultă că ar fi format un "guvern de rezistenţă" în străinătate"; "manifestele electorale au fost alcătuite cu aprobarea cenzurii"; "Iuliu Maniu nu incita la acţiuni subversive şi că spiritul PNT nici nu admitea o asemenea atitudine"; "nu a constituit echipe de şoc la alegerile din 1946"; "Grigore Niculescu Buzeşti [] a plecat în străinătate datorită bolii grave a soţiei sale [] mandatul [] constituia o procură uzuală în politică [] pentru a asigura reprezentarea lor în străinătate "; "memoriile [] nu aveau conţinut calomnios sau subversiv"; "în coloanele ziarului Dreptatea nu erau publicate idei antisemite sau antidemocratice";"informaţiile pe care acesta le cuprindea nu erau însoţite de comentarii care să poată fi apreciate ca dăunătoare ordinii sociale"; "faptele pe care ei le-au comis încadrându-se în sfera unor acţiuni normale într-un stat democratic"; "cu privire la infracţiunile de complot în scop de insurecţie armată, de complot în scop de răzvrătire, precum şi la infracţiunile de răzvrătire şi insurecţie armată [] nu rezultă să fi fost săvârşite fapte care să întrunească elementele constitutive"; "din discuţiile avute cu Ion Mihalache şi col Stefan Stoika, nu au ajuns la concluzia că s-ar urmări înlăturarea regimului de atunci prin luptă ci prin stimularea convingerilor politice"; "Iuliu Maniu subinia că e mai înţelept să nu se producă tulburări în ţară [] a dat dispoziţii ca membrii PNT să nu comită acte de provocare cu ocazia zilei de 1 mai 1947"; "Nicolae Penescu a protestat în legătură cu chemarea sa în judecată pentru tulburările de la 8 Noiembrie 1945, suţinînd că manifestaţiile nu au fost organizate de PNT [] în mod nejustificat s-a reţinut prin hotărîrile pronunţate că răspunderea pentru acele tulburări ar reveni conducerii PNT" ; "în legătură cu tulburările de la uzinele Malaxa, nu s-au administrat probe din care să rezulte că PNT a fost implicat în acele tulburări iar martorul Novac Victor relatat că incidentele de la 10 mai 1946 , din Piata Palatului nu au fost provocate de tineretul PNT"; "nici gărzile Iuliu Maniu şi nici alte organizaţii înarmate nu au fost înfiinţate şi sprijinite de PNT";"activitatea din Cercul Profesional Militar al PNT avea o îndelungată tradiţie şi nu era contrarie intereselor statului [] nu li s-a cerut să sustragă documente şi nici să coopteze noi membri în cercul respectiv"; "nu s-a dovedit că persoanele vizate, respectiv Iuliu Maniu, Ion Mihalache, col rez Stefan Stoika si lt col Dumitru Stănescu ar fi comis acte susceptibile a provoca război civil în ţară ori insurecţie contra puterii statului sau că s-ar fi hotărât să săvârşească astfel de acte"; "datele şi informaţiile obţinute de Vasile Serdici, la cererea sa, nu erau de natura celor vizate la art 190 pct1 din Codul penal ";"era uzual ca funcţionarii superiori, care se bucurau de încredere, să ia documente la domiciliu"; "informaţiile şi datele care au ajuns în străinătate la Grigore Niculescu Buzeşti, Ctin Vişoianu, Grigore Gafencu şi Al Cretzianu, au fost folosite în exclusivitate de către aceştia pentru creerea unei poziţii cât mai favorabile României şi pentru promovarea intereselor ţării şi democraţiei " "nu se justifică încadrarea activităţilor în discuţie în infracţiunea de trădare prin necredinţă"; "cu privire la infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei [] încercare de [] instigare la [] se prevedea că "oricine pe o stare de asediu va trece sau va încerca să treacă frontiera în mod clandestin[] se va pedepsi cu închisoare" [] Or, dacă aceste fapte realizează, formal, cerinţele înscrise în art. 579 din Codul Justiţiei Militare în vigoare în 1947, deoarece, nefiind încă ridicată starea de asediu instituită prin Decretul lege 856 din 11 februarie 1938 [] se impune totuşi să fie luate în considerare condiţiile cu totul deosebite [] aceste fapte au fost comise sub influenţa constrîngerii";"planul conspirativ de răsturnare a guvernului existent atunci în România [] s-a ajuns la concluzia că o atare conspiraţie nu a existat" ;"se impune să se considere că nu sînt întrunite elementele constitutive ale nici uneia dintre infracţiunile ce au făcut obiectul condamnării şi nici ale vreunor alte infracţiuni".

Din respect pentru cei distruşi în temniţele comuniste, sper că nu e adevărat că nu a fost nimic adevărat din ce li s-a imputat fruntaşilor ţărănişti, că ei au fost adevăraţi luptători în rezistenţă, nu numai victime cuminţi care s-au opus doar "verbal, paşnic şi democratic". Că ei au uneltit pentru răsturnarea în forţă a regimului- singura cale plauzibilă. Dar dacă liderii ţărănişti au murit în închisori ca rezistenţi, cum se raportează la ei cei care au pretins că-i reprezintă după 1989, folosind invitaţia juriştilor comunişti la cîrdăşie, ca să pună la cale o asemenea "reparaţie" compromiţătoare?

Nu e uşor (poate nici posibil) să răspunzi univoc la aceste întrebări, căci e vorba de împletirea unui mare număr de destine, întîmplări, aspecte, variabile- cele despre care am aflat eu fiind deja suficiente pentru a împiedica simplificările.

Pe de o parte, din memorii ca ale lui Cicerone Ioniţoiu, reiese clar că, mulţi ţărănişti de rînd , din toată ţara (cum ar fi cei din organizaţia de tineret) au încercat să opună rezistenţă, individual sau organizat, asaltului comunisto-sovietic, sperînd că pot stopa drumul spre putere al trădătorilor, la alegerile din 1946. După fradudarea alegerilor, înţelegînd cu cine şi cu ce au de a face, au pus la cale tot felul de acţiuni cu scop de contestare sau răsturnare a puterii, unii luînd şi calea rezistenţei din munţi. A urmat valul arestărilor, care au umplut puşcăriile şi apoi cimitirele, şi cu mulţi ţărănişti, fie pentru că opuneau rezistenţă efectivă, fie pentru că reprezentau un pericol potenţial, fie numai pentru că făcuseră parte dintr-un partid naţional.

Pe de altă parte, din documente ca stenogramele şedinţelor de guvern, după 23 august 1944, se poate observa atitudinea moale, precaută, concesivă şi cumva complice a reprezentanţilor partidelor istorice- cu care comuniştii au făcut cam ce au vrut. Să fi avut liderii PNT o poziţie legalistă, inadecvată realităţii crude de pe teren? Sau au încercat să păstreze aparenţele la vîrf, pentru a nu fi arestaţi, instigîndu-şi în secret membrii la rezistenţă, fără scrupule paralizante privind "respectarea legilor în vigoare şi a autorităţilor instalate după 23 august"? Din păcate memorialistica, deşi vastă, nu elucidiază acest aspect, ca şi cum el ar fi evitat şi de victime. Impresia mea este că liderii PNT care au suţinut teza evitării unei confruntări dure, insurecţionale, încercînd să reziste pînă la capăt democratic, în aşteptarea ajutorului occidental - nu au vrut să-şi admită eroarea niciodată. Poate şi pentru că au văzut ce tribut au plătit membrii de rînd, acestei politici inadecvate. La rîndul lor, activiştii bătăioşi ai partidului, care au reuşit să ajungă pînă în 1989, au evitat discuţiile dureroase privind erorile săvărşite de liderii dispăruţi, pentru a nu le întina martiriul şi a nu deruta generaţia chemată să-l cinstească. Motivaţii lăudabile, dar cu rezultate deplorabile pentru politica postdecembristă, cum ar fi acest proces nociv de revizuire, din 1998. Minciuna şi ascunderea, chiar din bune intenţii, strică luptei pentru adevăr. Tinerii ţărănişti care în 1945-48 şi-au riscat viaţa pentru libertatea ţării, au ajuns în 1998 să demonsteze că şefii lor nu au fost implicaţi în acţiunile de rezistenţă reală? De atîta devotament fără limite, a ieşit din reabilitare… un fel de răzbunare? Cum au ajuns puii de ţărănişti supravieţuitori să pună la cale asemenea "reparaţii" juridice?

Cînd lupta propagandistică va înceta, istoricii obiectivi vor căuta explicaţii, în profunzime. Personal, din documentele pe care le-am citit, de cînd cercetez crimele comunismului, cred că există noduri nedesfăcute, care au blocat dinăuntru renaşterea PNTcd (pe lîngă sabotajul pe toate căile, la care s-a pretat puterea securisto-fesenistă).

Primul nod, acoperit cu stinghereală dăunătoare, este şantajabilitatea celor care au făcut angajamente şi declaraţii la securitate, mai mult sau mai puţin compromiţătoare prin conţinut. Nici o secundă nu mi-a trecut prin cap în 1990 care este scara fenomenului, atunci cînd mă zbăteam pentru publicarea listelor informatorilor securităţii. Aflînd la un moment dat că PNTcd duce tratative cu Măgureanu să NU facă publice aceste liste şi că mulţi ţărănişti votează împotrivă, în parlament, am încercat, fără succes, să explic unor lideri că problema morală a nedreptăţirii victimelor care au fost silite să semneze este secundară, faţă de problema practică a deblocării luptei postdecembriste, paralizate de informatorii nedesconspiraţi. Deşi începusem să înţeleg generalizarea fenomenului Piteşti, nu bănuiam încă scara la care călăii şi-au marcat victimele cu fierul roşu al angajamentelor. Parcurgînd memorialistica şi declaraţiile din cele 49 de volume ale dosarului adunat de Dan Voinea, am înţeles de ce partidele istorice au evoluat atît de ciudat după 1989. Cîţi dintre noi rezistă la torturi interminabile? Cîţi oameni normali, supuşi unui regim îndelungat de detenţie exterminatoare, spun NU, atunci cînd, la expirarea termenului pedepsei, li se spune că vor rămîne închişi, fără sentinţă (ca "măsură administrativă")-dacă nu semnează angajamentul cu securitatea? Cînd fiecare zi stată în plus, în iad, duce pe atîţia la groapa comună… Şi cîţi oameni normali spun NU, cînd , după "eliberare" sînt chemaţi continuu la securitate, condiţionîndu-li-se găsirea/păstrarea unui servici sau unui loc la facultate, a unui adăpost, a unei familii- de semnarea angajamentului? Un studiu ştiinţific ar demonstra că foarte puţini au rezistat, din 1944 pînă în 1989, unei astfel de presiuni continue. În memoriile sale, Ioniţoiu relatează că, după o înmormîntare a unui fruntaş ţărănist, 90% dintre participanţi au făcut raport la securitate. Fără a cădea în păcatul condamnării victimelor pentru că au rezistat doar atît cît se poate omeneşte, şi admirînd pe puţinii care au scăpat neîntinaţi, nu putem să întoarcem spatele de la o realitate care explică multe: majoritatea foştilor deţinuţi politici care au intrat în arenă în 1990… era şantajată/controlată de securitate. Un singur lucru li se poate reproşa acestor tragici supravieţuitori: că nu ne-au prevenit. Înţeleg motivele discreţiei, dar nu le pot scuza, datorită rezultatului nefast. Ca să nu zgîndărim bubele vechi, am irosit o uriaşă ocazie de eliberare. Am plătit un preţ prea mare acoperirii rănilor.

Al doilea nod critic a fost veleitarismul mediocrităţilor care au asaltat partidul renăscut fulgerător. Comunismul nu a erodat numai calitatea morală, ci şi fibra intelectuală. Dacă au căzut comuniştii - şi-au spus produsele lor reeducate - de ce să nu mă urc eu cît mai sus, chiar dacă nu mă pricep la mare lucru. Bunicul chiabur a fost ucis şi jefuit, tatăl ţărănist arestat, sau eu am participat la acţiunile studenţeşti din 1946. Nu e suficient pentru ca să conduc războiul contra fesenismului, deşi nu am arătat niciodată calităţi de organizator? Deşi, alături de toţi ceilalţi români, m-am supus fără crîcnire, între 1964 şi 1989. Ştiind că sînt înţesaţi cu informatori şi înţelegînd că trebuie implicată o nouă generaţie, ţărăniştii care au format nucleul PNTcd, s-au deschis la "prospături" de calitate îndoielnică. Nu au contat meritele dovedite pînă în 1989, sau la revoluţie, sau în confruntarea cu FSN. Au promovat copii şi nepoţi de ţărănişti, chiar dacă se pretaseră la activiţăţi activisto-securiste. Cînd nucleul unui partid nu este rezultatul unui proces de selecţie calitativă, ci al aplicării criteriului "a făcut puşcărie" sau e fiul unuia care a făcut - iese ce a ieşit. Cine să actualizeze doctrina ţărănistă sau naţională, pe care PNTcd a invocat-o van, fără a o actualiza? Mediocrităţile aplică criterii de selecţie mediocră. Şi amatori, se găseau. Am relalat în alte locuri şocul pe care l-am avut constatînd cine sînt cei pe care CDR îi propunea în 1992 electoratului…. Sau revolta în faţa trădării din 1996, cînd ariviştii şi agenţii care au capturat "opoziţia" au făcut pactul cu "partea bună a sistemului securisto-fesenist". Acoperind colaboraţionismul trădător cu "cîntarea seniorilor", într-un cor care a anesteziat spiritul critic.

Al treilea nod e şi mai dificil de abordat. Nu am întîlnit ţărănişti care să admită ca liderii partidului au avut vreo vină în lansarea procesului de distrugere comunistă a României. Cu o habotnicie care spune multe despre calitatea activistului, acesta pretinde că liderii PNT nu au facut nici o greşeală. Ascunzînd păcatele sub preş, clăditorii miturilor îşi compromit opera - dar nu înţeleg asta (a se vedea problema mediocrităţii). Ei nu combat îndoctrinarea roşie cu luciditate, ci cu îndoctrinare ţărănistă. Am fost insultat cu furie de neoţărănişti, în clipa în care le-am amintit ce s-a întîmplat la 23 August şi imediat după. Ştiu că e greu de admis că victimele represiunii comuniste au plătit şi tributul erorilor de apreciere ale fruntaşilor partidului, care au căzut în groapa în care s-au grăbit să arunce "fasciştii"- la cererea Aliaţilor ocupanţi. Dar documentele nu pot fi eludate. Complotul care a dus la 23 August a existat - şi a avut consecinţe. Nu pot fi neglijate efectele modului iresponsabil în care s-a comis "rocada militară" (de exemplu predarea a peste o sută de mii de soldaţi inamicului - pînă la armistiţiul din 12 septembrie, devastarea ţării de armata prietenă, moartea altor sute de mii de români pe frontul de vest, etc.) Comunismul nu s-a instalat începînd cu 1948 ci cu 23 August 1944. Studiind strategia celor care au condus rezistenţa politică, o găsesc lamentabilă şi îmi explic această prestaţie deficitară prin păcatul originar al alianţei "antifasciste" cu forţele de ocupaţie. Sigur că se pot vedea lucrurile din multe unghiuri (de exemplu, din acela legionar, carlist, antonescian, etc) dar cum se face că, şi după 1989, dogma dominantă despre 23 August rămîne cea dintre 1944 şi 1989? Văd două explicaţii de fond pentru această continuitate: 1. Faptul că "eliberarea" din 1944 a fost girată şi de partidele istorice, aliate iniţial cu PCR 2. Faptul că occidentalii, la care ne-am închinat între timp, erau atunci aliaţi şi giranţi ai ocupanţilor sovietici. Astfel îmi explic limitele de care istoricii ţărănişti nu pot trece. Sau obsesia PNTcd pentru regele Mihai, în pofida evidentului anacronism şi lipsei de perspectivă. Motivul real al acestei încremeniri în proiect? Dacă se dă drumul privirii critice asupra colaboraţionismului vechi şi nou al fostului rege, nu se poate evita subiectul usturător al colaborărilor vechi şi noi ale unor lideri PNT şi a urmaşilor lor din PNTcd, cu comuniştii şi urmaşii lor.

În 1989 nu s-a închis decît paranteza interioară, din 1946, nu şi cele mai largi, deschise în 1941 şi 1944. Am schimbat (parţial) stăpînii, de la Est la Vest, adică am trecut de o parte a războiului Rece în cealaltă, rămînînd însă la cheremul Aliaţilor care ne-au învins în al 2-lea război mondial. Ne-am revoltat împotriva comuniştilor care au măcelărit şi partidele istorice, după ce s-au aliat cu ele pentru a înfăptui actul de la 23 August şi pentru a lansa defascizarea şi pedepsirea oamenilor lui Antonescu şi Carol - capcană în care au căzut chiar iniţiatorii. Fără a reduce explicaţia înfundării post-decembriste la acest aspect, nu putem neglija importanţa faptului că anticomunismul s-a aşezat, după 1989, în spatele tovarăşilor de drum din 19444 a PCR. Asta nu micşoreză suferinţele de victime (şi uneori meritele de rezistenţi). Ale socialiştilor închişi după ce au coabitat cu PCR-ul care întemniţase liberalii şi ţărăniştii. Ale liberalilor lui Tătărăscu şi ţărăniştilor lui Alexandrescu, arestaţi după ce au acoperit distrugerea PNL şi PNT. Ale ţărăniştilor şi liberalilor aruncaţi în infernul pe care îl deschiseseră alături de comunişti, pentru "cei care au făcut rău ţării înainte între 1938 şi 1944". Dar astfel de critici nu puteau împinge demascarea genocidului comunist pînă la originea sa din 23 August, fără a-şi dezvălui complicităţile şi erorile grave.

Dar să-l lăsăm să vorbească pe Iuliu Maniu, cel care probabil , şi-ar fi asumat şi meritele dar şi responsabilităţile , dacă ar fi ajuns la 22 decembrie 1989 şi nu ar fi fost "reprezentat" de urmaşi cu puţine scruple pentru adevărul plin. Citatele de mai jos sînt extrase din stenograme şedinţelor consiliului de miniştri din 1944 şi din alte documente, pe care le-am găsit în "Documente din istoria modernă a României - ISISP-CCPCR şi care au fost recent publicate de Marcel Dumitru Ciucă:
http://www.librarie.net/carti/174249/Guvernarea-Constantin-Sanatescu-Stenogramele-sedintelor-consiliului-ministri-Volumul-august-noiembrie.

Ştiu că extrasele care urmează vor stîrni reacţii, conforme cu personalitatea fiecăruia. Cine mi le-a adus la cunoştinţă (în 1995) încă vedea în ele o probă a înţelepciunii celor prinşi în capcana PCR . În timp ce eu, am fost şocat de ineficacitatea şi neputinţa acoperite cu retorică găunoasă, a liderilor partidelor istorice implicate. M-am abţinut cît am putut de la comentarii publice. După încă 15 ani de studiu al fenomenului, eu văd şi mai clar efectul colaboraţionismului ireversibil. Ca să reacţionaţi conform propriei viziuni, vă las mai mult în compania documentelor, subliniind afirmaţiile importante:

"[p. 55-56 15-16 sept, la întoarcerea de la Moscova a echipei care a semnat armistiţiul din 12 septembrie)]

Domnul Maniu: Domnilor, ţin de la început să constat că textul acestui armistiţiu nu corespunde cu acele conversaţiuni şi acele încheieri pe care emisarii noştri din Cairo au convenit cu reprezentanţii aliaţi. Lucrul acesta este foarte important. Eu mulţumesc comisiunii pe care am trimis-o, prin sîrguinţele depuse pentru rezultatele obţinute, desigur cu mare trudă şi desigur după multe discuţiuni. Însă aceasta nu mă împiedică să constat că aliaţii nu şi-au respectat înţelegerile de la Cairo. La Cairo s-au făcut înţelegeri precise. Baza acestor condiţiuni era fixată în 6 puncte, care conţineau anumite asigurări foarte preţioase pentru România şi noi cînd am făcut armistiţiul şi cînd am trimis comisia la Moscova, am fost de credinţă credinţa că aceste stipulaţiuni vor fi respectate. Spre marea noastră durere, vedem că acele condiţiuni nu au fost respectate. Vedem o situaţie extrem de grea, în special pentru noi care am lucrat ce atîta vreme spre a putea ajunge acest scop de a avea armistiţiu de acord cu naţiunile unite. Tocmai pentru a ne elibera de sub orice învinuire am ţinut să constat acest lucru. Condiţiunile care le-am stabilit noi atunci erau neasemuit mai favorabile decît cele de acum şi fiindcă eu am cutezat să recomand partidului şi Majestăţii Sale să facă acest armistiţiu, ne doare foarte mult la ce s-a ajuns. În tot cazul ţin să constat că noi aceia care am pregătit această acţiune şi care am discutat-o luni de zile, nu sîntem vinovaţi pentru acest text de armistiţiu. Ceea ce am preconizat era un totul altceva. A ieşit însă altceva. Nu poartă vina dumnealor din comisie care au discutat la Moscova şi nu le fac nici o învinuire, fiindcă sînt convins că au făcut tot posibilul ca să iasă altfel. Pe de altă parte nu-i învinuiesc pentru că au acceptat acest text de armistiţiu, fiindcă nu puteau face altceva. Erau într-o situaţie într-adevăr tragică: armistiţiu declarat, de axă rupţi, armata rusă în cooperare cu noi pentru dezrobirea Ardealului. Evident că nu puteau să stea la mijloc şi trebuiau să accepte aceste puncte care multe reprezintă o adevărată capitulaţie, nu un contract liber de armistiţiu.

Ţin să constat acest lucru pentru a ne feri de învinuirea că noi am dus ţara în această situaţie. Ne-am gîndit bine ce facem, am fixat bine condiţiunile, dar fireşte se întîmplâ şi altfel, fiindcă, repet, ceea ce am stabilit la Cairo nu au respectat domnii din Moscova. Sîntem mici, sîntem slabi, am făcut o politică catastrofală, conducătorii ţării noastre de pînă acum au mers cu ochii închişi, ne-au dus în toate privinţele în situaţii absolut imposibile şi comisia trimisă de noi nu putea face altfel decît să semneze. Îmi închipui durerea sufletească pe care au simţit-o şi sîntem alături de dumnealor în această durere. Precizez că condiţiunile avute pentru armistiţiu, cînd am sfătuit partidul şi pe Majestatea Sa nu erau cele care sînt astăzi. Noi toate chestiunile le-am discutat cu multă băgare de seamă. Am luat toate măsurile care se puteau lua în asemenea ocaziuni, dar nu am reuşit cu ele.

[..] A fost precizat şi stabilit că noi ducem războiul pînă cînd el se şterge de pe teritoriul nostru. Din punct de vedere militar este evident că ceea ce spun dumnealor, că Germania trebuie zdrobită definitiv, este curatul adevăr, şi eu nu contrazic acest lucru, totuşi aş vrea să avem preciziuni ca să se înţeleagă lucrul acesta pînă la sfîrşit, fiindcă vedeţi dv., războiul acesta are multe părţi, nu merge numai pe continentul nostru, merge şi împotriva Japoniei şi în toate părţile şi întreb: cum se explică, cum pînă la sfîrşitul războiului ?

[..]

Domnul Maniu: Pentru noi care am tratat chestiunea aceasta este penibil. Să-mi daţi voie cu această ocaziune să confirm ceea ce a spus dl. general Aldea şi să-mi arăt recunăştinţa mea pentru atitudinea dumnealor în pregătirea acestui armistiţiu. Îi rog să primească mulţumirile noastre sincere. Nu a fost lucru uşor acesta. Vă rog, ulterior, cînd priveşte lucrurile în prespectivă istorică, chestiunile acestea par foarte frumoase, romantice, dar nimeni nu-şi dă seama de pericolul ce comporta această întîmplare istorică. Aşa şi în cazul acesta. Noi trecem foarte uşor; nu ne dăm seama că dl. general Sănătescu, preşedintele nostru, ce riscuri grozave a luat asupra sa cînd a fost în acţiunea aceasta. Nu ne dăm seama de situaţia d-lui general Racoviţă, de situaţiunea d-lor generali Potopeanu şi Niculescu, de situaţia d-lui general Aldea, care, deşi nu era în activitate, totuşi, risca foarte mult prin activitatea pe care o desfăşura. Am avut plăcerea să vorbesc cu d-lui în timpul acesta de pregătire şi îi mulţumesc dlui Vişoianu în special, care în direcţiunea aceasta de a realiza o legătură între partea civilă şi partea militară, a avut un rol aproape hotărîtor.

Asemenea şi cu această ocaziune ţin să accentuez sentimentele mele de sinceră recunoştinţă d-lui Niculescu-Buzeşti, care cu multă prevedere a luat parte la aceste lucrări. Eu sînt mulţumit de a putea aduce întreaga mea recunoştinţă acestor domni. În ceea ce priveşte pregătirea acestui armistiţiu am lucrat cu toţi cu mare prevedere şi nouă nu ni se poate băga nici o vină că acest armistiţiu este aşa cum este astăzi, în multe privinţe, se prezintă ca o capitulaţiune. De aceea, era pentru mine foarte interesant cuvîntul acela de la radio, că s-au semnat condiţiunile de armistiţiu impuse de alţii, fiindcă acesta este adevărul. Prietenii pe care i-am trimis au făcut tot ce au putut, au fost puşi în situaţiunea de a capitula.Ce au putut face la Moscova ? O situaţie groaznică şi pentru dumnealor dar mai ales groaznică pentru noi, care am hotărît acest lucru şi care avem mare răspundere morală şi politică.

In ce ne priveşte, avem distinse mărturii şi documente din care reiese felul cum am pregătit noi armistiţiu. Acest lucru este important, alături de discuţiunile pe care le ducem noi pe sub mînă, în mod foarte timid. A avut nişte tentacule şi dl. Mihai Antonescu răspîndite în mai multe părţi ale Europei. Prin aceste tentacule dînsul a prins cîte ceva şi a avut unele sugestii. Intre altele a avut sugestia şi i s-a pus în vedere că dacă se va face armistiţiul se va asigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra aliaţii. Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi în special noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, cînd ni se va pune în faţă mîine-poimîine faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl- Molotov o zonă neutra pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi. Deci, trebuie să constatăm numaidecît că noi între condiţiunile pe care le avem prin armistiţiu era şi punctul, precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia. (Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinînd acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere).

[..]

Domnul Maniu: Un singur lucru, mi-am luat libertatea de a exprima mulţumiri d-lor care au luat parte la pregătirea acestor lucruri. Dar trebuie să accentuez gestul Maiestăţii Sale Regelui care a luat în această chestiune partea leului, fiindcă în cuvântul sau în hotărîrea aceasta a pus la dispoziţia acestei acţiuni întregul său aparat militar şi civil. Cum fiecare am riscat ceva în această operaţiune, desigur Majestatea Sa Regele a riscat cel mai mult, a riscat Dinastia, Tronul, a riscat chiar viaţa. [..]

Domnul ministru Pătraşcanu: Întrucît dl. Maniu a ridicat cîteva chestiuni de ordin general, ţin să nu las în dubiu nici Consiliul, nici pe dl. Maniu. Există un vinovat, şi eu vorbesc foarte deschis, există un vinovat pentru ce România nu a încheiat armistiţiul pe baza propunerilor (armistiţiului) din aprilie, şi acest vinovat sînteţi dv., D-le Maniu, fiindcă sînteţi singurul om politic căruia i-au fost transmise aceste condiţiuni şi aţi avut posibilitatea neaşteptată să interveniţi efectiv în politica românească. Şi nu aţi făcut-o. Dacă aţi fi fost de acord cu noi - eu am fost în martie - să activăm pentru salvarea, pentru scoaterea României din război în cel mai bun moment istoric, trupele ruseşti făcuseră spărtura de la Uman, dar nu trecuseră Bugul şi România ar fi putut atunci discuta condiţiile armistiţiului. Nu aţi făcut-o, invocînd aşteptarea unui răspuns de la dl. Ştirbey, care a venit într-un moment cînd situaţia era schimbată. Noi am fost puşi într-o situaţie foarte penibilă, pentru că politică de luni de zile de aşteptare, de tergiversare, din partea opoziţiei şi în special din partea Partidului Naţional-Ţărănesc, nu aputut să inspire nici o încredere aliaţilor şi nu ne-am găsit în faţa tuturor aliaţilor, ci a tuturor aliaţilor care s-au declarat de acord cu aceste condiţiuni noi.

Şi am făcut această introducere, pentru că atunci cînd am fi putut acţiona - îl am mărturie pe dl. general Sănătescu - la începutul lunei mai, participarea noastră directă la această schimbare şi lipsa de orice rezervă pe care am făcut-o în ce priveşte partidul nostru, partidul comunist, s-a lovit de rezistenţa sau mai bine spus de imposibilitatea de a cădea de acord cu dv.

Este o mare răspundere istorică, d-le Maniu, că la propunerile de armistiţiu din aprilie, dv. aţi răspuns în iunie, fiindcă aliaţii în două luni nu de la guvernul Antonescu au aşteptat răspuns, ci de la dv. răspuns care a venit după două luni de zile. Vă rog să credeţi că aţi pus delegaţia română într-o situaţie grea. Noi am venit in numele blocului şi în numele opoziţiei şi în faţa acestei situaţii ni s-a spus : Ce aţi făcut 3-4 luni, dacă spuneţi că aţi fost gata, căror fapte se datoreşte prezenţa armatelor sovietice în marş în Moldova, cînd noi am fost gata din martie ? Şi eu am spus : Noi am propus armistiţiul cu mult înainte, dar în faţa acestei situaţiuni, adevărata politică românească, opoziţia, s-a găsit în carenţă. Aşa încît nu aveţi răspunderea acestui document, aveţi o răspundere mai gravă, că aţi făcut posibil acest document prin atitudinea opoziţiei, prin tergiversare, aţi făcut posibil ca un text propus în aprilie să-1 discutăm la începutul lui septembrie. Am fost puşi într-o situaţie foarte grea noi delegaţia, fiindcă elemente de neîncredere se bazau pe o politică de tergiversare, care nu este imputată nici delegaţiei, nici guvernului actual.

In ce priveşte chestiunea de la Cairo, iarăşi ţin să accentuez, la Moscova a existat un consens unanim în ce priveşte România. Nu a fost nici un moment nici o posibilitate de a face o deosebire între atitudinea Angliei, Americii şi a Uniunii Sovietice, în nici un fel de privinţă. Aşa încît noi ca reprezentanţi ai guvernului actual, ne-am găsit în această atmosferă.

Domnul Maniu: Trebuie să pun la punct adevărul. În adevăr, eu mă ocupam cu ideea, dar şi lucram ca să fac această lovitură atunci cînd s-a întîmplat catastrofa armatei germane la Uman. Fireşte, am stat în legătură cu marii comandanţi ai armatei noastre. Am discutat chestiunea şi nu am făcut această lovitură atunci fiindcă domnii comandanţi ai mai multor unităţi mi-au adus la cunoştinţă şi mie şi celorlalţi mai înalţi că nu se poate face acţiunea, fiindcă dumnealor dacă veneau şi spuneau da, se poate face, neapărat o făceam. Dar mărturie îl am pe dl. general Potopeanu, pe dl. Niculescu, pe dl. Racoviţă, cu care nu am vorbit, dar de la care mi s-a adus vorbă că nu se poate face. Mă găseam înaintea situaţiei. Cum s-o fac ? S-o facem pe cale normală, sau pe cale de lovitură ? Cine a făcut o revoluţie, ca mine, nu o mai face a doua oară. Pentru că se ştie cum începi dar nu ştii cum termini. Şi atunci am văzut spiritul public. Este dispus sentimentul public la jertfe superioare ? Am discutat cu prietenii d-tale şi pătura muncitorească şi cînd le-am pus in vedere că ar trebui să facem o mare demonstraţie ca să forţăm puterea constituită a statului să se gîndească la armistiţiu şi la schimbarea politicii, atunci mi-au spus: Dar, domnule Maniu, răspunzi că armata este cu noi ? Eu însă nu puteam răspunde atunci. Şi atunci, examinînd condiţiunile, cînd am văzut că sentimentul public nu este pregătit pentru aşa ceva şi cînd cei răspunzători îmi spuneau că nu pot face în acel moment, puteam eu să risc la acel moment ?

Atunci cînd ni s-au propus condiţiunile de armistiţiu şi le-am studiat, au cerut de la mine, cei din Cairo, răspuns categoric : Acestea sînt condiţiunile, mai bune nu mai le au. Te obligi să semnezi ? Şi am răspuns în 2-3 zile: Mă oblig să fac armistiţiul cu aceste condiţiuni. Prin urmare din partea mea şi a partidului nostru nu a fost nici un fel de tergiversare. Acum nu e vorba să facem istorie, e vorba ce trebuie făcut. Atrag atenţiunea dv. ca să ştiţi unde să puneţi un punct deosebit şi să accentuaţi că nu România este de vină că a făcut armistiţiul acum. Dl. Buzeşti ştie că am precizat anumite modalităţi, şi nu ni s-a răspuns din partea aliaţilor 7 săptămîni şi pe urmă s-a răspuns : Faceţi dv. pe puterea dv. proprie că noi nu puteam face nimic. Şi s-a făcut pe puterea proprie. Aceasta este situaţia, am fost într-o situaţie groaznica, tragică. Vedeam că nu puteam întîrzia lucrurile şi nu aveam nici un ajutor de nicăieri. Şi a trebuit să găsim momentul cel mai potrivit. Pe cîtă vreme nici de la Italia, nici de la Franţa nu au cerut să facă acţiune pe puteri proprii, ci au cerut să facă acţiune cînd erau aliaţii acolo cu forţele lor, nouă ne cer acţiune cu puteri proprii, şi am făcut cu puteri proprii riscînd, viaţa, existenţa, dinastia şi tot bunul pe care îl are România. Am riscat şi a trebuit să riscăm şi mulţumim şi dv. şi dv. socialiştilor că aţi stat lîngă noi, şi fireşte, dl. Brătianu cu care trei ani de zile am lucrat mînă în mînă pentru a face această schimbare. Şi cred că va constata şi istoria şi opinia publică românească că am reuşit s-o facem în momentul politic cel mai potrivit, ca să aibă sfîrşit bun.

Domnul ministru Patrăşcanu: Ceea ce am propus d-lui Maniu să facem la sfîrşitul lunii martie, pe calea răsturnării, am făcut la 23 august, aceasta vreau să se ştie.

Domnul ministru Buzeşti: Nu era nevoie să facem pe calea răsturnării. Nu era nevoie să recurgeţi la manifestaţiuni publice. Eu care am fost amestecat în aceste discuţiuni, vreau să menţionez, cînd aţi încheiat Blocul Naţional Democrat ? La 20 iunie. La 22 iunie în numele acestui bloc au plecat propuneri cu care dv. aţi fost de acord. Partidul comunist a subscris propunerile din 22 iunie.

Declar că fără acest ajutor nu puteam face nimic în ţară. Aceasta ai subscris d-ta şi partidul comunist.

Domnul ministru Patrăşcanu: Eu vorbesc de sfîrşitul lunii martie cînd erau 13 000 de germani în ţară.

Domnul ministru Buzeşti: A intervenit momentul favorabil, am avut recruţii şi astfel fără ajutor din afară am putut face schimbarea prin mijloacele noastre proprii. Chestiunea este dacă acest text se datorează vreunei întîrzieri dîn România. Nu se datorează pentru bunul motiv că după 22 iunie, la 24 august, Uniunea Sovietică ne-a asigurat în scris şi în mod formal că va respecta toate cele 6 puncte din condiţiunile de armistiţiu. Nimeni nu este vinovat că condiţiunile de armistiţiu au fost înrăutăţite. Niciodată nu ni s-au nerecunoscut condiţiunile din aprilie. Niciodată nu ni s-a dat ultimatumum, dacă nu facem ceva, le retrag. Aliaţii nu au retras condiţiunile. Aşa încît poziţiunea juridică cu care ne prezentam la Moscova nu era slăbită de faptul că nu am făcut nimic în aprilie şi mai. La 24 august, Uniunea Sovietică ne declară că semnează armistiţiul pe baza celor şase puncte. Va să zică, d-ta cînd ai mers la Moscova cunoşteai aceste chestiuni. Desigur că nu puteai face altceva şi nu dăm răspunderea pe alţii. Răspunderea este a aliaţilor, fiindcă nu şi-au respectat cuvîntul. Nu se poate concepe să fie cineva aşa vinovat decît aliaţii. Aceasta este realitatea.

Domnul Dinu Brătianu: Cred că este inutil să discutăm această chestiune. Pierdem vremea. Au făcut ce au putut. Au fost condiţiuni ineluctabile, se simţeau stăpîni în ţara românească, fiindcă armata ocupase ţara. Sînt sigur că dl. Pătrăşcanu şi-a făcut datoria ,dar nu trebuie să ne acuzăm unii pe alţii.

Domnul ministru Buzeşti:Aliaţii sînt vinovaţi fiindcă nu şi-au respectat cuvîntul.

Domnul Maniu: Condiţiunile de armistiţiu primite din Cairo le-am comunicat la o serie întreagă de oameni care sînt oameni importanţi în ţara aceasta şi cînd ei cunosc ceea ce am primit atunci, mulţi care nu ştiu amănuntele, pot să-mi bage mie vina că am dus în eroare opinia publică. Trebuie să constatăm că aliaţii nu au respectat aceste condiţiuni. In tot cazul nu pot rămîne în situaţia morală şi politică că eu sînt vinovat de aceste condiţiuni.

Domnul ministru Buzeşti: Armistiţiul trebuie publicat mîine. Al doilea, nu se face nici o declaraţie!

Domnul Patrăşcanu: Comentariul armistiţiului trebuie să se facă. Eu îmi iau răspunderea comentariului. Eu am făcut un comentariu la Moscova, fiindcă nu trebuie lăsat armistiţiul necomentat. Declaraţia o voi face în calitate de preşedinte al delegaţiei, în sensul de a da asigurări că acest armistiţiu va fi considerat de România ca un lucru care va fi pus în aplicare. Trebuie neapărat să lăsăm impresia clară că România nu a subscris un lucru cu care nu este de acord.

Domnul ministru Negel: Trebuie să dăm dovada de lealitate, fiindcă numai aşa vom putea obţine condiţiuni mai bune, fiindcă sînt multe chestiuni care trebuiesc interpretate.

Domnul Maniu: Nu se poate ca un act istoric să nu fie comentat de ministrul de externe şi de unul sau doi din cei de faţă, care au fost acolo. Pentru faptul că nu am spune nici un cuvînt am ofensa pe aliaţi. Ar însemna că sîntem supăraţi. Şi aceasta ar fi o ofensă şi la adresa delegaţiei şi la puterea cu care am contractat şi de aceea dv. trebuie să faceţi comentariu cum veţi crede că este potrivit şi demn şi faţă de ţară şi de aliaţi. Ar fi cea mai mare prostie din partea noastră dacă am supăra pe aliaţi, în special pe sovietici, fiindcă am înghiţi broasca, fără nici un folos. De aceea, trebuie să facem tot posibilul ca să menţinem cele mai bune raporturi cu Uniunea Sovietică şi ducem lucrul acesta mai departe în condiţiunile cele mai bune sufleteşti, să arătăm că noi sîntem legaţi de această treabă şi că în mod loial şi cinstit trebuie să punem în aplicare armistiţiul.

[]

Dl. ministru Maniu: Trebuie să fie un ministru care are în mînă aceste chestiuni. []Cred că dl. ministru de război ar putea foarte bine să-şi ia această răspundere, fiindcă are alături de d-sa pe dl. subsecretar de stat Dămăceanu, care a fost la tratative şi ştie majoritatea chestiunilor.[..]

Trebuie să fie cineva responsabil. Aici nu este glumă. E o mare răspundere pe care şi-o asumă această persoană, fiindcă, dacă nu am respecta condiţiile armistiţiului, se poate întîmpla să ne denunţe armistiţiul. Trebuie să avem un om care răspunde pentru punerea în aplicare a acestui armistiţiu, fiindcă neaplicarea lui poate să ne aducă pe cap o catastrofă.

Deci acesta este un lucru grozav, cu mare răspundere şi cu mare bătaie de cap.

Vă rog să aprofundaţi problema şi să găsiţi omul care este cel mai indicat. Cît mă priveşte pe mine insist asupra persoanei d-lui general Dămăceanu, fiindcă îl cunoaştem, a fost la Moscova şi are rang militar însemnat care face posibil să stea în alte raporturi cu domnii militari ai comisiei. Îl rog să primească. Nu va primi, dl. preşedinte de consiliu va hotărî.

Eu mai am o chestiune pe care vreau s-o subliniez.

În acest armistiţiu se vorbeşte de germani, de unguri, de evrei şi de multe şi multe lucruri. Dar nu se vorbeşte de un lucru esenţial pentru noi, ce se întîmplă în Basarabia, cu românii noştri de acolo.

Domnul Pătrăşcanu aminteşte adesea că eu sînt vinovat de oarecare tergiversări. Nu este adevărat. Intr-un singur caz da, într-o singură chestiune. Domnii comunişti au venit la mine la un moment dat să-mi propună să facem un fel de legătură patriotică şi atunci nu s-a făcut din cauza mea, recunosc. Pentru ce? Pentru că eu insistam la dumnealor ca între ţintele acestui bloc patriotic să fie pusă şi chestiunea Basarabiei şi Bucovinei, şi am insistat pe acest lucru, şi am spus că nu este posibil ca noi să inaugurăm o acţiune de stat care nu ar avea între ţintele sale cîştigarea Basarabiei şi Bucovinei. Dumnealor nu au vrut acest lucru şi din cauza aceasta nu s-a făcut. Ce se întîmplă ? După acest incident, ne-au venit propuneri provocate din partea aliaţilor, a Rusiei, Angliei şi Americii, în care am fost încunoştiinţaţi în mod definitiv, fără posibilitate

de a discuta, că Basarabia şi Bucovina, în forma hotarelor din 1940, trebuiesc să rămînă Rusiei, şi atunci a trebuit să mă supun acestei hotărîri a acestor trei state. Ar fi fost din partea mea un lucru nesocotit dacă eu aş fi înlăturat întreaga acţiune politică proprie, de a salva interesele României, din cauza unui impediment de neînvins. Şi atunci am făcut blocul cu d-lor, şi am făcut, prin urmare, blocul abia în luna iunie, deşi propunerile erau făcute în noiembrie sau decembrie. Aşa cum v-am arătat, din acest motiv nu am acceptat în această formă."

Acum lucrurile s-au închis. Am văzut porunca inexorabilă a Naţiunilor Unite şi a trebuit şi eu să mă conformez în sensul că am făcut blocul cu d-lor, pentru realizarea celorlalte scopuri mari. Aceasta nu înseamnă însă că noi ne dezinteresăm de partea neamului românesc care este în afară de hotarele noastre. Nu ne putem face vinovaţi că ne dezinteresăm de fraţi de un sînge cu noi, pe care vitregia soartei la un moment dat, i-a despărţit de noi. Ce se întîmplă ? În acest corp al armistiţiului nu se vorbeşte nimic de Basarabia şi Bucovina, decît în sensul că rămîn în posesia Rusiei. Dacă nu se vorbeşte ce s-a întîmplat cu fraţii noştri de acolo, se vorbeşte, în schimb, despre ce s-a întîmplat cu evreii din România sau care pot să vină în România.

Pentru ce cred că lucrul acesta trebuie pus în discuţie ? Pentru că mi-a prezentat dl. ministru de interne o adresă din partea Comandamentului militar prin care se cerea ca noi să arătăm tabloul exact al germanilor care se găsesc în ţară şi al basarabenilor. Ce însemnează aceasta? Că cel puţin au intenţiunea ca să urmărească aceşti oameni şi sînt multe semne care arata, că, într-adevăr, aceasta este intenţiunea.

Acum, în ce priveşte Basarabia şi Bucovina, sîntem o ţară învinsă, ni s-au impus anumite condiţiuni de armistiţiu, şi nu avem ce face şi ne supunem, fiindcă sîntem într-o situaţie silită. A fost punctul cel mai dureros acela în care se spune că hotarul României este acela fixat în 1940, prin hotărîrea Regelui Carol şi a d-lui Tătărăscu. Ce se va întîmpla în viitor? Vom vedea. Nu vrem cu această ocaziune să învinuim, nici să înrăutăţim raporturile noastre cu Uniunea Sovietică cu care trebuie să ducem cele mai bune raporturi. Nu punem în discuţiune, decît spunem că este o situaţie de fapt la care trebuie să ne supunem. Alta este însă chestiunea românilor din Basarabia. Dacă vor începe a urmări, a închide şi aresta pe românii de acolo care au votat în 1918 unirea Basarabiei cu noi, atunci noi cu ce conştiinţă primim acest lucru ? Naţiunea română şi statul român au ajuns în situaţii foarte grele în trecut, dar conducătorii au ştiut să găsească accentele trebuitoare şi în acele momente grele şi triste. Cînd s-a făcut convenţia din Berlin ni s-a luat Basarabia. Fireşte, a fost dureros. A fost un guvern legal al României, reprezentat prin marele Ion Brătianu şi Kogălniceanu. A trebuit să se supună. S-au supus. Ne supunem şi noi , că nu putem fi mai tari decît Ion Brătianu şi Kogîlniceanu. Dar au protestat. Noi nu putem protesta acum, fiindcă acum tratăm un armistiţiu. Trebuie însă să se ştie că sufletul nostru sîngerează şi în al doilea rînd că avem conştiinţa vie că trebuie să ne îngrijim de fraţii noştri care sînt în afară şi să vedem ce intenţiuni au ruşii cu fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina, fiindcă am fost colegi de parlament cu Halipa, cu Pelivan, şi nu ne vine bine să vedem că sînt aruncaţi în închisori sau loviţi pentru ceea ce au făcut acum 25 de ani. Avem datoria în conştiinţa noastră să ţinem socoteală de aceşti fraţi de sînge. Deci, o dată cu această expunere a mea, ţin să rog pe domnii care vor pune în aplicare acest armistiţiu în comisiunea militară care se va întocmi, ca să pună în discuţiune această hotărîre, ca fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina să aibă mîngîierea că noi avem grijă de ei. Nu doresc să se facă nici un fel de hotărîre acum, nici un fel de decizie. Rog însă comisia care va discuta cu comisia militară sovietică să pună în discuţiune această chestiune şi pe cît posibil să ia garanţii pentru ei.

Domnii aceştia mi se adresează mie. Acum fug, se ascund prin diferite sate, vin şi-mi cer scut, sfat, unde să se ascundă, unde să se aşeze, ca să nu fie spînzurâţi. Şi eu trebuie să dau răspuns şi voi da, voi găsi o posibilitate. Cred că este cazul ca să trezesc interesul dv. asupra acestei nenorociri şi să facem tot posibilul ca ei să fie ocoliţi.

[..]

Dl. Iuliu Maniu, ministru de Stat: Punctul acesta are o importanţă extraordinară şi mai ales pe noi, partidele politice, ne pune într-o situaţie aproape intolerabilă. Noi am primit să facem parte din guvernul acesta, pe baza manifestului, făcut atît de frumos, din partea sa M.S. Regelui, în care se spunea că se introduce în Ţara Românească un regim de libertate şi constituţionalism, adică un regim în care opinia publică îşi poate exprima liber părerile şi opiniile sale şi se pot forma curente, potrivit situaţiei de azi.

Or, în punctul acesta ce se spune:"Tipărirea, importul şi răspîndirea în România, a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor de T.F.F., Poştă. Telegraf şi Telefon, vor fi executate în acord cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic). (Vezi anexa art. 16)".

[..] De aici urmează că orişice ziar, care apare în România poate îi cenzurat. Tot aici urmează că orice comunicare făcută prin radio poate fi cenzurată.S-a dat ordin, din partea Comandamentului rusesc, sa. se sechestreze aparatele de radio. Această măsură s-a luat pe baza concepţiei lor, că noi sîntem o ţară ocupată. Acum trecem la armistiţiu şi dacă punctul acesta rămîne aici, Comandamentul rusesc va putea să menţină măsura confiscării aparatelor de radio pe baza acestui punct.

Se creează prin această clauză o situaţie intolerabilă. Noi sîntem în faţa opiniei publice într-o situaţie intolerabilă. [..] Putem noi admite lucrul acesta ? Este o imposibilitate. Toată lumea ne sare în cap.

Evident, delegaţii noştri la Moscova n-au avut ce face ; au trebuit să accepte acest armistiţiu, care ne-a fost impus. Şi atunci, îmi pare rău că nu s-a pus aici: "condiţiuni impuse" , fiindcă atunci s-ar fi creat o situaţie mai clară pentru noi şi înaintea opiniei publice a ţării noastre. Trebuia să acceptăm.

Care este situaţia? Acum cînd urmează să se discute cu Comandamentul rus condiţiunile acestui armistiţiu, d-nii care au luat parte la aceste şedinţe, trebuie să pună în mod foarte serios această chestiune, care face imposibilă situaţia noastră în guvern, dacă rămîne aşa, pentru că sîntem asaltaţi şi condamnaţi de opinia publică, într-o măsură pe care n-o putem suporta.

Nu mai vorbesc de celelalte condiţiuni; comisiunea care se va forma, va stărui să le clarifice şi să le pună la punct - dar aceasta este de cea mai mare importanţă.

Noi, dacă vom avea acel Comandament rus înţelegător pentru necesităţile sufleteşti ale poporului nostru, nu vom mai fi condamnaţi de opinia publică românească, lăsînd la o parte ceea ce spune dl. ministru de externe: că nu avem legături cu străinătatea. Este o situaţie intolerabilă.

[..]

Dl. Iuliu Maniu, ministru de Stat: Domnilor, fiind ecoul sălii aşa cum este, n-am înţeles tot ceea ce a spus dl. ministru Pătrăşcanu. Totuşi am prins ceva din expunerea d-sale: am primit înainte de toate învinuirea, pe care o face d-lui Brătianu şi mie că, la sosirea armatei sovietice, n-am contribuit cu nimic la calmarea panicii, care s-a produs în opinia publică românească.

Învinuirea nu este întemeiată. Am făcut tot ce s-a putut face. Adevărat este însă că n-am putut face tot ceea ce doream să fac. Din ce cauză ? Din cauza armatei sovietice. Domnul Pătrăşcanu să-şi dea seama de situaţia noastră extrem de gravă, în faţa opinie publice româneşti.

Noi am militat pentru această politică ani de-a rîndul; ani de-a rîndul am lucrat în opinia publică, în scris şi cu vorbe, ca să înlăturăm acea iluzie, care exista în contra naţiunilor unite, din cauza prezenţei Rusiei Sovietice, în care România avea o neîncredere, să zicem, tradiţională.

Ne-am ţinut să convingem lumea că soarta României depinde de aceste naţiuni unite că trebuie să acceptam situaţia că între aceste naţiuni unite este şi Rusia. Şi am militat, prin toate mijloacele posibie, ca să producem un sentiment de linişte în opinia noastră publică. Astfel, am arătat că nu este de prevăzut o agresiune duşmană din partea sovietelor, dacă noi vom avea o politică prietenească faţă de ele.

Am arătat că alianţa noastră cu Axa este o catastrofă şi că singura mîntuire este alăturarea României la aliaţi, la Naţiunile Unite. Am produs un sentiment de linişte şi înainte de a fi sosit armatele ruseşti aici şi am creat, prin urmare, o atitudine care, înşelată, în opinia publică românească ar fi însemnat o dezavuare a noastră şi în special a mea.

Eu eram decis ca să fac toate gesturile privitoare, ca să arăt Armatei Sovietice că sîntem cu toată încrederea faţă de ea şi că o privim ca pe o aliată, ca o tovarăşă de luptă. Ce s-a întîmplat însă ?

S-a întîmplat mai mult decît ceea ce spunea domnul Pătrăşcanu. Conducătorii oficiali ai Armatei Sovietice au declarat oficial şi în conversaţiunile particulare, pe care le-au avut, că ei vin în România ca într-o ţară duşmană, ca o armată de ocupaţie. Pînă acolo a mers această atitudine inexplicabilă că s-a întîmplat durerosul şi uimitorul fapt că ministrul nostru de război şi un alt domn ministru au trebuit - întîi - să ceară audienţa şi n-au fost primiţi şi pe urmă să aştepte cu ceasurile pînă cînd au putut fi primiţi de Comandamentul Militar al Sovietelor, cu o motivare că nu pot să stea de vorbă cu oamenii politici, ci cu militarii, fiindcă sînt intr-o ţară străină, care este ocupată militariceşte.

Va să zică, vedeţi, o atitudine ofensatoare, nu numai contrarie lucrurilor noastre interioare, nu numai contrarie atmosferei, pe care eu mă sileam s-o produc cu toată bunăcredinţa, ci contrarie celor mai elementare reguli de bunăcuviinţă.

[..]

A trebuit să facem cea mai mare sforţare - morală şi politică, domnul Brătianu şi eu, nu ştiu dacă şi domnul Titel Petrescu -, ca să nu scăpăm cumva un cuvînt de indignare, care ştiam că ar produce mari pagube intereselor româneşti.

[..]

Apoi bine, domnule Pătrăşcanu, d-ta trebuie să-ţi dai seama de sentimentul de răspundere, pe care trebuie să-l avem faţă de opinia publică românească şi faţă de poporul român. Oricît ar fi raţiunea politică de clară şi de calmă, sînt anumite sentimente care nu pot fi predominate fără ca să nu ne supunem atunci la acte de umilire şi la o rupere totală de publicul românesc.

Noi cu publicul românesc trebuie să trăim ; noi cu lumea românească trebuie să ne aşezăm viitorul. Evident că această posibilitate, a condiţiilor de viitor, trebuie s-o coordonăm cu necesităţile politice şi pînă la un punct, care se poate am şi făcut-o.

Iţi dai d-ta seama ce înseamnă pentru ministrul de război, general de armată, ca să stea la uşa cutărui sau cutărui domn general rus ? Şi nu o dată, ci de două şi de trei ori ? Iţi dai seama ce înseamnă pentru preşedintele Consiliului de Miniştri să ceară audienţă şi pe urma să fie ţinut la uşă ? N-a zis nimic. A mers şi a doua şi a treia oară. A răbdat.

Dar un lucru putem şi noi cere, ca, după aceste întimplări, să nu se ceară de la noi explozii de bucurie şi explozii de osane şi iubire faţă de armată, pe care vrem s-o servim, care însă ne ofensează în măsura aceasta absolut lipsită de orice tact.

Mai adaug şi alt motiv: că noi nu ne-am născut ieri. Povestea noastră cu Rusia şi cu armata ruseasca şi Aliaţi nu începe de ieri şi de alaltăieri, ci merge de ani. Şi să nu uitaţi că noi am precizat anumite condiţiuni fixe, care nu puteau să fie discutate, prin marii patrioţi ai noştri, care s-au dus în străinătate ca să lucreze în acest sens, prin emisarii noştri, care au discutat cu reprezentantul Sovietelor, al Angliei şi Americii şi au stabilit anumite lucruri şi care au pretins anumite lucruri, care nu se pot pretinde false.

Ai fi făcut d-ta - te întreb pe d-ta, domnule Pătrăşcanu, şi pe domnul Brătianu - pe toată răspunderea d-tale fără a întreba pe cineva, pe nici un membru din partid, nici comitetul executiv, nici delegaţia, nici chiar pe cei mai buni prieteni, ceea ce am făcut eu : ca să dau telegramă la Cairo că mă oblig a face armisitiţiu ? Ai fi făcut-o d-ta ? Nu cred, fiindcă ar fi trebuit - şi tovarăşii d-tale ţi-ar fi spus-o - să te consulţi, şi cu altcineva.

Eu am făcut-o. De ce? Fiindcă eram convins că trebuie făcut acest lucru şi fiindcă contam pe prietenia camarazilor mei. Şi m-am obligat la aceasta, să fac eu acest armistiţiu, vezi bine cu prevederea, care trebuie s-o aibă fiecare om cu conştiinţă, cînd trebuie să facă anumite acte. Eu nu mă duc ca domnul Antonescu cu nemţii, care s-au dus fără nici un fel de precizare, fără nici o promisiune, fără nici o stipulare. Eu nu puteam face aceasta. De ce ? Fiindcă eu nu m-am născut ieri. Eu nu trăesc în opinia publică românească de ieri, nici de alaltăieri. Eu n-am venit în viaţa publică românească ca un copil sărac, ci dictator al Transilvaniei, recunoscut de regele României şi proclamat de opinia publică întreagă din acea regiune. Şi atunci trebuie să am în sufletul meu o conştiinţă de răspundere şi de tradiţie şi măcar un gram din scrupulozitatea pe care trebuie s-o aibă cineva, care reprezintă o colectivitate oarecare şi care a fost cinstit cu o încredere nemaipomenită.

Şi atunci examinînd aceasta, sfătuindu-mă cu domnul Brătianu, am spus din a mea proprie putere: Fac armistiţiul, cu aceste condiţii, care au fost primite, care au fost acceptate, şi reconfirmate. Şi atunci, vă rog: mă trezesc aici cu o armată care vine ca în ţară duşmană şi care nu ştie nimic de treaba aceasta; vine ca o armată de ocupaţie, care, nu ca soldaţi particulari, cum aţi spus dv., ci ca unităţi organizate şi comandate, face lucruri de acestea.

Am închis ochii şi am înghiţit. Eu multe înghit; n-aveţi idee cît pot să înghit, cînd trebuie să fie în interesul ţării noastre. Am făcut nişte declaraţii foarte cinstite şi am avut toată înţelegerea domnului ministru de externe, care ştie cum am făcut aceste declaraţii. Nu se poate pretinde de la mine, atunci cînd lumii întregi, începînd de la rege şi pînă la ultimul om cu care am vorbit, i-am spus: Am condiţiuni liniştitoare de la Aliaţi, să vină armata aceasta, să facă ce a făcut, iar eu să spun: Te salut, domnule ocupator al nostru.

[..]

Dl. Iuliu Maniu, ministru de Stat : Am spus acesta : sînt lucruri trecătoare, sînt neplăceri de moment. Am făcut-o. Vă rog pe dv., domnilor miniştri, să declaraţi dacă, în observările mele n-am spus încontinuu aici şi în toate părţile, în partidul meu. Domnilor, să nu pierdem vremea. Noi sîntem chemaţi la o colaborare şi la o conlucrare cu Uniunea Sovietică. Noi trebuie să liniştim lumea, fiindcă vor veni alte vremuri, va veni armistiţiul şi vom vedea ce va fi. Mai mult ce putem face? Ce aţi fi făcut dv., în faţa celor ce s-au petrecut ? Trebuia să am consideraţie faţă de primul ministru, faţă de ministrul de război şi faţă de ministrul de interne, care sînt încontinuu bruscaţi.

Dl. Gr. Niculescu-Buzeşti, ministrul afacerilor străine : Mă pot cita şi pe mine : am aşteptat şi eu două ceasuri.

Dl. Iuliu Maniu, ministru de Stat: Pentru a lămuri această chestiune, învinuirea adusă domnului Brătianu şi mie este cu totul gratuită, mai ales dacă vă daţi seama de procesul politic, care s-a petrecut în capul nostru. A trebuit la un moment dat să pun în fiinţă toată stăpînirea, pe care am avut-o totdeauna asupra mea

şi care m-a ajutat, mulţumesc lui Dumnezeu, să trec peste multe momente, fiindcă ceea ce s-a petrecut in special cu mine, care pot să zic, fără a fi modest, am fost oarecum în centrul acestei lupte împotriva politicii regelui Carol şi a lui Antonescu şi pentru a face politică alături de Rusia Sovietică, cu ani înainte, este că am fost pus într-o situaţie intolerabilă. Poate că dacă nu m-ar cunoaşte opinia publică în măsura în care mă cunoaşte, ar putea spune că eu am lucrat prost în această chestiune, că am sedus-o şi am pus-o într-o situaţie ireală sau că, în vederea unui scop politic, pe care îl urmăresc, am spus lucruri neadevărate, fiindcă este groaznică această dezminţire, pe care am suferit-o prin acest armistiţiu şi prin purtarea Armatei Roşii ; e groaznică, dar mă stăpînesc, fiindcă n-am ce face altceva, pentru că aşa pretind interesele naţiei noastre şi trebuie să mă mărginesc a constata lucruri care s-au petrecut, respingînd orişice învinuire, care se îndreaptă împotriva mea, pentru cutare sau cutare lucru făcut sau nefăcut, cînd eu ştiu că nu puteam face altceva decît ceea ce am făcut şi cînd într-adevăr, pentru a face altceva, erau impedimente morale şi politice, pe care nu le puteam nesocoti.

Eu pe istorie nu pun prea mare temei, fiindcă sînt lucruri care trec peste prevederile mele; eu examinez judecata pe care o poate avea naţiunea românească, în ceea ce priveşte faptele mele. Conştiinţa mea mi-a spus să lucrez cum am lucrat ; conştiinţa mea mi-a dictat să spun ceea ce am spus întreaga mea viaţă şi naţiunea română este chemată să aducă judecata. Va aduce o judecata buna sau rea, eu o voi primi. Un lucru însă ţin să spun: Am făcut ceea ce putea face orişice om politic în ţara noastră. Mi-am luat răspunderi enorme. Faţă de trei State mari am spus : Fac armistiţiul, fără să întreb pe cineva în ţara aceasta. Mai mult ce pot face pentru a atinge ţinta, pe care am atins-o şi atingînd-o, sper că putem merge mai departe pe calea aceasta politică, alături de Naţiunile Unite, pentru mărirea patriei noastre scumpe.

Eu, în tot cazul, în situaţia de astăzi, ţin de datoria mea să mulţumesc tuturor celor care au lucrat la realizarea acestei politici. Mulţumesc mai întîi domnului Brătianu, cu care eu am fost în mare luptă. Ştiţi dv. ce înseamnă aceasta, ca eu să mă duc alături de domnul Dinu Brătianu şi alături de partidul liberal ? Ştiţi dv. ce însemnează ca domnul Dinu Brătianu şi partidul liberal să stea alături de mine într-o politică oarecare ? Noi am dus 20 ani cea mai groaznică luptă, nu pentru că aş fi dubitat de patriotismul dumnealor, pe care l-am respectat, nu pentru că am fost adversarul personal al lui Ion Brătianu, care a fost un om mare şi căruia i-am respectat patriotismul, ci pentru că aşa este politica.

[..]

Pentru a treia epocă, cînd s-a dat lovitura şi în zilele cînd s-a făcut lovitura, ţin să mulţumesc din toată inima d-lui ministru de externe şi d-lui general Dămăceanu, care în calitatea sa oficială a făcut lucruri extraordinare, pentru ca lovitura din 23 August să reuşească şi pentru ca numele d-sale să figureze în mod hotărîtor în această transformare.

Mulţumesc şi domnilor care au fost la Moscova, pentru că într-adevăr au fost supuşi la un chin nemaipomenit. Au trebuit să dovedească stăpînire de sine, ca să accepte aceste condiţiuni, care Dumnezeu ştie unde ne pot duce. Sînt lucruri care sînt lăsate în seama lui Dumnezeu şi a bunăvoinţei unui comandament militar oarecare, care se schimbă şi care poate avea un temperament deosebit.

În tot cazul, în ceea ce priveşte viitorul, eu mi-am dat seama încă de acum 7-8 ani, cînd era regele Carol pe tron, cum se desemnează situaţia. Viitorul nostru este legat de bunăvoinţa, de prietenia vecinului nostru Rusia Sovietică. Mi-am dat seama de lucrul acesta atunci şi-mi dau seama şi astăzi. Toată atiudinea mea din momentul de faţă porneşte din această consideraţiune.

Prin urmare, pentru ceea ce a fost în trecut, conştiinţa mea este liniştită oricînd şi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Cît pentru viitor, n-am decît o dorinţă : Să reuşim, cu multă abnegaţie şi cu multă sănătate de nervi, să păstrăm relatiuni bune cu Naţiunile Unite şi în special cu Rusia Sovietică, pentru că sîntem avizaţi la ele. Multe pagube vom avea, dar n-avem ce face. Dacă Dumnezeu ne-a aşezat aici, trebuie să ţinem seama de contigenţe. Şi contigenţele sînt aşa că sîntem nevoiţi sa primim acest armistiţiu, pe care altfel, opinia publică l-ar accepta cu multă greutate.

[..]

Dl. Gr. Niculescu-Buzeşti, ministrul afacerilor străine: Domnilor, propunerile pe care vreau să vi le fac, stau pe două consideraţiuni : Mai întîi, trebuie să punem în aplicare anumite obligaţiuni, pe care ne-am angajat să le îndeplinim, în virtutea condiţiilor de armistiţiu. Acestea sînt : interdicţiunea organizaţiilor fasciste şi colaborarea la arestarea criminalilor de război, înainte de a stabili o procedură în ceea ce priveşte judecarea lor. A doua chestiune am dedus-o din diferite impresii, pe care le-am cules din mai multe locuri. Toţi membrii delegaţiei care s-au întors de la Moscova mi-au spus că guvernul sovietic şi ceilalţi delegaţi sovietici, cu care au intrat în contact, au arătat oarecare neîncredere în guvernul român, datorită faptului că în administraţii nu s-a produs epurarea şi că aceste administraţii sînt conduse tot de demnitarii vechiului regim.

Aceeaşi impresie am avut-o şi aici cînd am stat de vorbă cu generalul Lambricev. In sfîrşit, trebuie să spun că şi americanii şi englezii au ridicat aceeaşi chestiune.

Deci, sînt două puncte de rezolvat: întîi, îndeplinirea cît mai curînd şi mai fidel a obligaţiunilor din armistiţiu şi în al doilea rînd, această epuraţiune a aparatului de stat, care constituie una din primele condiţii ale Rusiei şi a celorlalte Naţiuni Unite faţă de guvernul român şi pe care o cere şi opinia publica în mod imperios. Nu este vorba aici numai de o chestiune politică, ci este vorba şi de o problemă morală. În aparatul nostru de Stat, în presă şi în alte sectoare trebuie să se producă o epuraţiune radicală.

Nu sînt de acord cu ceea ce a spus domnul Maurer, că această epuraţiune s-ar impune, pentru consideraţiuni de siguranţă a regimului nostru şi a guvernului actual, adică pentru motivul că oarecari cercuri reacţionare, organizaţii fasciste sau legionare ar putea să procedeze la răsturnarea regimului, prin masuri de forţă.

După părerea mea, aceasta este o copilărie. Dacă la 23 August, cînd aveam pe germani în ţară, n-a îndrăznit să scoată capul nici o creaţiune legionară sau fascistă a vechiului regim, acum, cînd nu mai avem pe nemţi, dar avem pe ruşi în ţară, nu se mai poate imagina că s-ar putea produce o lovitură de stat împotriva noastră.

Aceasta însă nu schimbă concluzia că epuraţia-aparatului de stat este necesară. În această privinţă, vreau să prezint un program cu mai multe puncte. S-a făcut un proiect de lege, care a fost remis domnului ministru al justiţiei şi domnului ministru Mănuilă. Principiile acestui proiect au fost stabilite, ţinîndu-se seama de dezideratele unora din partidele politice. Îmi exprim regretul că n-am putut sta de vorbă şi cu delegatul domnului Dinu Brătianu, însă am avut o consfătuire la domnul Maniu acasă şi acolo delegatul partidului liberal nu s-a prezentat, aşa că am discutat proiectul cu cei prezenţi.

Al doilea punct este acţiunea imediată. În acesta privinţă am să vă prezint de asemenea propuneri concrete.

A treia chestiune este arestarea unor responsabili.

În această privinţă trebuie făcută o distincţiune. Prin Convenţia de Armistiţiu ne-am obligat să colaborăm la arestarea şi la judecarea criminalilor de război. Trebuie să intervină un acord separat între noi şi Puterile Aliate, reprezentate prin Comandamentul Sovietic, asupra procedurii după care se va face judecarea acestor criminali de război. Pînă cînd să intervină acest acord, trebuiesc luate măsuri asigurătoare, care ar constitui şi o satisfacţie pentru opinia publică şi un element de încredere în guvernul nostru.

Distincţiunea noastră este că sînt unele persoane, care şi fără să fie criminali de război, sînt totuşi criminali faţă de Naţiunea Română. Acestea nu cad în dispoziţiunile Convenţiunii de Armistiţiu. Este vorba de cei care au făcut arbitrajul de la Viena sau de cei care sînt cuprinşi în lungul proces, care s-a desfăşurat, de cînd s-a introdus dictatura în România şi pînă în momentul de faţă. Deci, acest sector îl putem rezolva, independent de dispoziţiunile Convenţiei de Armistiţiu.

Ar trebui să se facă un prim lot de arestări. Mai întîi, criminalii de război, potrivit Convenţiei de Armistiţiu, iar în al doilea rînd, cei cari nu sînt criminali de război, independent de Convenţia de Armistiţiu.

Ar fi vorba apoi de interdicţia organizaţiilor fasciste. Aceasta trebuie s-o facem cît mai curînd, fiindcă este cerută prin Convenţia de Armistiţiu.

Tot în legătură cu epuraţia aparatului de stat, este o primă măsură care trebuie luată, fără să fie nevoie de o lege specială: este vorba de schimbarea prefecţilor şi a primarilor, care trebuie să se producă în mod masiv. S-ar putea foarte bine ca 3-4 sau 5 prefecţi ai fostului regim să fi fost oameni cinstiţi şi să-şi fi îndeplinit obligaţiunile fără nici un reproş - nu cred că au fost mai mult de cinci ; nu văd nici o obiecţiune ca aceştia să fie menţinuţi. În afară de aceştia însă, trebuie să se producă un act ostentativ de schimbare a prefecţilor şi primarilor.

In sfîrşit, abolirea legilor rasiale, în principiu s-a făcut prin decretul constituţional pe care îl cunoaşteţi. Sînt dispoziţiuni date pentru liberul exerciţiu al profesiunilor. La Barou s-au dat dispoziţiuni pentru libera înscriere a evreilor, dar sînt alte aspecte contractuale şi patrimoniale care nu s-au putut rezolva pînă acum, dar care sînt necesare să fie soluţionate cît mai curînd. In această privinţă, trebuie să luăm decizia să constituim o delegaţie, pe care s-o însărcinăm să studieze chestiunea şi să facă propuneri.

Dl. general Gh. Potopeanu, ministrul economiei naţionale şi al finanţelor : S-a făcut.

Dl. Gr. Niculescu-Buzeşti, ministrul afacerilor străine : Mai avem un punct, care în urma Convenţiei de Armistiţiu, cade. Trebuia să se instituie printr-o lege specială o procedură pentru judecarea celor răspunzători. In ceea ce priveşte criminalii de război, nu putem să prejudecăm asupra dispoziţiunilor Convenţiei de Armistiţiu, care va avea să stabilească procedura după care aceşti criminali vor fi judecaţi. Totuşi, putem, în al doilea sector, pentru cei cari nu sînt criminali de război, dar sînt criminali faţă de Naţiunea Română, să luăm decizia şi să primim propunerea pentru întocmirea unui proiect de lege de stabilire a procedurii de judecată.

Acestea sînt chestiunile pe care vream să vi le expun. Prima problemă, epuraţia aparatului de stat, a intrat într-o fază foarte concretă. Domnii miniştrii Căpăţînă şi Mănuilă sînt rugaţi să arate realizările Comitetului Central în această privinţă.

Dl. L. Pătrăşcanu, ministru de Stat: Eu ţin să declar că sînt complet de acord cu propunerile domnului ministru de externe. Am fost încunoştiinţat de aceste probleme şi atunci cînd am lipsit din ţară, partidul nostru le va susţine pe toate.

DI. Valerain Georgescu, subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naţionale : Deoarece chestiunea este extrem de urgentă, să procedăm la arestarea criminalilor contra Naţiunii. Măsura trebuie executată imediat, fiindcă opinia publică ne judecă. Nu putem întîrzia nici o clipă.

Dl. Gr. Niculescu-Buzeşti, ministrul afacerilor străine ; Domnule ministru Christu, d-ta confirmi, cu impresiile d-tale de la Moscova, că epuraţia aparatului de stat trebuie să fie făcută ?

Dl. I. Christu, ministru plenipotenţiar : Da, domnule ministru.

Dl. Gr. Niculescu-Buzeşti, ministrul afacerilor străine : Am vrut să am şi acordul dv.

Dl. C. I. C. Brătianu, ministrul de Stat : Unde s-a înşelat guvernul de la Moscova a fost atunci cînd a crezut că actele mareşalului au avut vreo aprobare.

[..] Dl.A. Căpăţînă, ministrul justiţiei: [..]

În momentul de faţă ne găsim guvernaţi de anumite legi şi aş dori - şi cred că ar fi bine - ca în ce priveşte constatările de fapt să le excludem din cercetările oricărei instanţe judecătoreşti. Eu cunosc cazuri, cînd s-au făcut în magistratură aceste epuraţii - acum cîţiva ani de zile - cunosc erorile care s-au comis, cîteva săritoare în ochi. Dar în regulă generală rezultatul a fost bun. Ei bine, aceste constatări de fapt să nu poată fi deduse înaintea nici unei comisiuni. Din punctul de vedere al legilor care ne guvernează, cred că aceşti oameni trebuie să aibă un drept : nu le putem lua dreptul de adresare la Contenciosul administrativ. Dar aş dori să se precizeze în lege că acest drept există numai în ce priveşte formele cu care au fost scoşi din funcţiunile lor. Adică, să se spună : Comisiunea n-a fost alcătuită bine, o formalitate nu s-a îndeplinit cum trebuie etc.

Acestea sînt obiecţiunile pe care le am de ridicat la o primă cercetare a legii.

Dl. C. Titel Petrescu, ministru de Stat : Hotărîrile comisiunii să fie executorii.

DI. Gr. Niculescu-Buzeşti, ministrul afacerilor străine : Daţi-mi voie să vă fac o propunere : cu siguranţă că legea răspunderilor va fi foarte complicată şi va trebui să fie foarte amănunţit discutată. Acest fapt însă nu trebuie să ne împiedice de a lua unele măsuri imediate, pentru a da satisfacţie opiniei publice şi pentru a-i da încrederea de care are nevoie în starea actuală.

Să nu ne împiedicăm de consideraţiuni juridice sau constituţionale. Anglia, care este o ţară cu un nivel constituţional, la care aş fi fericit să ajungă România, are o lege prin care orişicine, fără nici un motiv poate fi arestat. Să facem o lege la fel ; să i arestăm pe toţi şi să stea acolo, pînă cînd vor fi cercetaţi şi judecaţi. Juriştii aceştia se vor întruni şi pînă cînd vor ajunge să facă legea, va trece un an de zile. Să facem o lege simplă, şi apoi să procedăm la arestarea tuturor vinovaţilor, fiindcă apoi vom avea tot timpul să facem legi cît mai perfecte, pentru judecarea lor, fără însă ca acum să avem scrupule constituţionale.

DL A. Căpăţînă, ministrul justiţiei : Au venit jurişti eminenţi la această comisie şi eu am pus problema : pe de o parte avem un regim constituţional, cu anumite garanţii şi forme, iar pe de altă parte chestiunea se poate pune şi aşa cum aţi arătat dv., prin înlăturarea unor texte. Am rugat pe eminenţii jurişti-consulţi Anibal Teodorescu, Emil Otulescu şi Vintilă Dongoroz să înceapă cu partea a doua, pentru ca o dată textele constituţionale înlăturate, să se poată proceda aşa cum aţi spus dv.

Prin urmare, am crezut că este de început cu ceea ce nu este reglementat în momentul de faţă şi cu ceea ce am impresia că va deveni lege, care ne va guverna.

Mi s-a pus în vedere şi modul de a vedea al tuturor partidelor. Nu mi-am permis să legiferez fără să fac aceste consultări. În opera de tehnică legislativă, vă rog să credeţi că am ales colaboratori şi am constituit comisii, cu care să pot lucra în cele trei direcţii, pe care le vor avea legile, ce vă vor fi prezentate. Vedeţi ce am făcut pînă astăzi, deşi nu s-au prezentat decît doi delegaţi din doisprezece.

Dl. Gr. Niculescu-Buzeşti, ministrul afacerilor străine : Noi avem toată recunoştinţa pentru străduinţa dv. însă vrem să vedem dacă guvernul este de acord cu propunerea mea.

Dl. A. Căpăţînă, ministrul justiţiei : Propunerea dv. se opreşte la un impediment constituţional. în virtutea unei legi, un mandat de arestare trebuie emis cu 24 ore înainte de arestare. Dacă însă faceţi arestări, ca un act de guvern, din motive de siguranţă generală a statului, pe care nimeni nu le poate critica, aşa trebuie făcut, pentru că aceasta este situaţia, rămînînd ca în ceea ce priveşte judecarea, aşa cum aţi spus şi dv., să găsim formula legală peste cîteva zile.

Dl. L. Pătrăşcanu, ministru de Stat: în ceea ce priveşte temeiurile constituţionale pentru arestarea şi judecarea criminalilor de război şi criminalilor contra naţiunii române, procedura trebuie să fie mult mai rapidă. Am arestat pe Antonescu, fără mandat de arestare. Dacă ne vom încurca în formule constituţionale, vom da impresia că sabotăm această măsură.

Dl. Gr. Niculescu-Buzeşti, ministrul afacerilor străine : Să facem lista de comun acord. Ce să mai discutăm chestiuni juridice ?

Dl. Valeriu Georgescu, subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naţionale : Ar fi bine ca domnul ministru de externe să ne citească primele nume.

Şedinţa continuă.

[..]

De ce nu ne-au vorbit membrii partidelor istorice despre poziţia lor faţă de reglarea conturilor cu cei care acaparaseră puterea pînă în 1944, şi erau mai mult sau mai puţin vinovaţi faţă de naţiune? După 1989, rămăşiţele PNT, trecute prin iadul anilor 1946-1964 şi apoi prin reeducarea în "libertate" dintre 1964 şi 1989, măcinate de povara angajamentelor şi informărilor, forţate prin interminabila presiune a Securităţii, nu au avut puterea să trateze deschis subiecte ca: participarea la actul din 23 August şi consecinţele acestuia, iluziile privind bunăvoinţa Aliaţilor şi costul lor, lansarea răzbunării juridice faţă de carlişti, antonescieni, legionari - capcană în care au căzut şi iniţiatorii, etc. Ca să evite astfel discuţiile dureroase, l-au susţinut orbeşte şi pe Mihai, trecînd peste faptul că acesta a trădat, din laşitate, cauza anticomunistă, din 1944 pînă azi, lăsîndu-i şi pe ţărănişti de izbelişte: la 6 martie 1946, în noiembrie 1946 sau la procesele din 1947. Dar cum puteau ţărăniştii să discute vinovăţiile regelui laş, fără a ajunge la problema cooperării cu el la lovitura din August, care aruncă şi asupra lui Iuliu Maniu grele răspunderi.

Am înţeles omeneasca dorinţă de a nu discuta greşelile victimelor, atîta timp cît călăii sînt tiumfători. Dar uitaţi-vă în jur, veterani ţărănişti, ca să vedeţi la ce a dus complicitatea în falsificarea istoriei. Doar spunînd lucrurilor pe nume, fără menajamente, putem desfunda calea spre viitor a următoarelor generaţii.

Ioan Rosca, 30 martie 2012, Piata Universitatii

Articol citit de 1670 ori.

Alte articole