Corneliu Coposu Fan Page

O lovitură de stat - C. Stănescu, Cultura, 11 octombrie 2012

Înapoi la 2012

Un fenomen ciclic nu doar în istoria României este rescrierea istoriei. E foarte adevarat ca istoria este rescrierea istoriei, iar nu povestea faptelor adevarate „asa cum au fost“: câti istorici – atâtea istorii cu eroii lor învingatori sau învinsi ai caror istorici scriu istoria conform documentelor si o rescriu în lumina noilor documente. În „Caiete Silvane“ se publica un document extraordinar, o lunga scrisoare din 1988 a regretatului Corneliu Coposu catre pretuitul istoric Gheorghe Buzatu, care, pe atunci tocmai publicase un valoros studiu despre România în cel de-al doilea razboi mondial si actul de la 23 august 1944. Respectivul act, denumit în fel si chip de la producerea lui si pâna azi, este printre cele mai hartuite din istoria moderna a României. A fost o „lovitura“, a fost actul „întoarcerii armelor“ si momentul „eliberarii“, a fost o „revolutie nationala si sociala“, dupa care fu botezat „insurectie nationala armata antifascista si antiimperialista“ apoi „ziua nationala“ a României: dar ce n-a mai fost?

Atât de hartuit si controversat, a cam ajuns de râsul copiilor inocenti si al maturilor ignoranti, care mai tin minte doar fumul gratarului cu mititei de la „serbarea nationala“ si, în treacat, bezelele de la tribuna ale conducatorilor de partid si de stat care stateau la umbra în Piata Aviatorilor gustând spectacolul coloanelor de marsaluitori sub soarele torid, raspânditi mai apoi la iarba verde în Herastrau sau prin padurea Baneasa. Fumul albastru si întepator al gratarelor cu mititei a sters pâna la urma norul de fum negru al celor muriti, al sutelor de mii de jertfe umane ramase dupa „întoarcerea armelor“ pe câmpurile de lupta si dupa august 1944. Pâna si „efectul secundar“, al scurtarii macelului mondial cu nu mai stiu câte luni, a fost de nu uitat, trecut în derizoriu si ignorat. „Nu a sosit înca momentul“ – scria Lucretiu Patrascanu în 1945, la numai un an de la producerea „momentului“ – „de a face istoricul lui 23 August 1944. Încercarile de a falsifica adevarul, fie rastalmacind faptele, fie ascunzându-le, sau ignorându-le, nu pot totusi sa înlature faptul ca, în acea zi, soarta poporului român a fost schimbata.“ Profetice si pe deplin confirmate pâna azi, temerile din cuvintele lui Patrascanu din 1945 se întâlnesc aparent paradoxal cu acelea ale lui Corneliu Coposu din scrisoarea trimisa în 1988 istoricului Gheorghe Buzatu.

Un istoric temeinic, sincer pretuit de secretarul lui Iuliu Maniu si actor implicat direct în respectivul act al „rasturnarii“ de la 23 august 1944. „Efortul Dvs. fizic si intelectual de a aduce la lumina, prin amanunte pretioase si utile, îndeosebi activitatea cu caracter secret, prin care s-au plamadit unele evenimente de importanta majora pentru istoria noastra recenta“ – îi scria Seniorul istoricului Gh. Buzatu în luna mai din 1988 – „nu poate determina decât o sincera pretuire si este de natura a spori considerabil meritele Dvs. de cercetator. Fara îndoiala ca toate problemele, aspectele, faptele relevante si confruntarile de aceasta natura trebuie sa fie publicate si interpretate în mod obiectiv, fara denaturari si fara omisiuni, cu cea mai desavârsita onestitate stiintifica.“ Între suspiciunile, avertismentele si cuvintele lui Lucretiu Patrascanu din 1945 si acelea ale lui Corneliu Coposu din 1988 este o perfecta similitudine, o concordanta deplina: amândoi reclama „adevarul obiectiv“, unul prevedea, altul, dupa aproape o jumatate de secol, confirma ceea ce primul prevazuse. Ambii, la mare distanta politica dar si cronologica, sugerau si puneau în discutie aceeasi temere: confiscarea „momentului“, „privatizarea“ adevarului istoric în folosul exclusiv al unui grup, grupare, partid eludându-se cu desavârsire criteriul esential care decide asupra calificarii obiective a unui asemenea act istoric. Acest criteriu, unicul, este interesul national.

Sub acest aspect, actul de la 23 august 1944 reprezinta unul dintre cele mai „hartuite“ momente din istoria nationala, trecut din custodia interesului national în stapânirea unora sau altora dintre cei ce l-au pregatit si, cu un cuvânt inestetic dar exact, l-au mosit cu adevarat. Concordanta dintre opiniile celor doi, în fond adversari ireconciliabili din punct de vedere politic, merge pâna acolo încât ambii numesc cu aceeasi expresie ceea ce în gura oportunistilor s-a risipit în fel de fel de lozinci, în functie de mersul vremurilor si dupa bataia vântului: „lovitura (de stat) de la 23 august 1944“. Arestarea în palatul regal a maresalului Ion Antonescu, „conducatorul statului“, n-a facut decât sa confirme respectiva „lovitura“ efectuata, în interes national, cu suspendarea mijloacelor democratice, pentru schimbarea (rasturnarea) unui regim. Patriot înflacarat si eminent militar de cariera si, din aceasta pricina, totodata obtuz în respectarea neconditionata a angajamentului asumat, maresalul Antonescu, militar incoruptibil, n-a consimtit la somatia interesului national si în consecinta a fost suprimat. Respectam onoarea militarului de a-si fi tinut cuvântul, deplângem dezastrul cu care omul politic si de stat si-ar fi platit onoarea. Când auzim azi despre o noua „lovitura de stat“ si înca „parlamentara“, cu o suspendare perfect democratica soldata cu o auto-„arestare“, liber consimtita într-un garaj, ne umfla râsul: un râs amar, cu atât mai amar cu cât cea mai buna lume dintre lumile posibile – lumea europeana, prin servitorii ei de lux – porecleste o schimbare democratica de putere cu numele de lovitura de stat! E o curata parodie unde pe scena autohtona si europeana joaca niste personaje care nu-si cunosc autorul: I.L. Caragiale. Dar aceasta întâmplare, care ne spune doar ca trecutul nu se repeta decât în registru parodic, este o alta chestiune.

Revenind la scrisoarea lui Corneliu Coposu data publicitatii de catre Marin Pop în „Caiete Silvane“, trebuie spus ca ea reprezinta un document nepretuit, menit „sa aduca la lumina“ – cum scrie Corneliu Coposu – „activitatea cu caracter secret prin care s-au plamadit unele evenimente de importanta majora“. Istoricii creditabili, nu cârpacii ei, stiu cum stau lucrurile, unii s-au pronuntat asupra lor în baza documentelor de care dispun, inclusiv arhiva documentara a lui Corneliu Coposu care, pe lânga ilustra lui calitate de om politic din dreapta marelui Iuliu Maniu, a fost si un redutabil jurnalist. În treacat fie spus, nici acest document fidel pregatirii respectivului moment istoric nu este scutit de umbra interesului personal si a hainei politice din pricina careia atâta a suferit, pe scurt, de partizanat: nici n-ar fi posibil. În ochii învingatorilor cu mâna ruseasca (sovietica), Opozitia Unita care a decis „lovitura“ de la 23 august se strânge ca pilitura atrasa de magnet în jurul Partidului Comunist – care, învingator chiar înainte de batalie, monopolizeaza si privatizeaza, în folosul sau exclusiv evenimentul; si, invers, în ochii celorlalti, ai învinsilor: Corneliu Coposu tinde si el pe ici pe colo, în scrisoarea sa, sa vada aceeasi Opozitie Unita ca pe o simpla afiliere a celorlalti la actiunea pusa la cale de PNT si PNL.

Azi e rândul învinsilor ca, dupa atâtea suferinte, sa-si ia revansa, restabilind proportiile. Dar e si rândul istoricilor sa restabileasca, documentar si documentat, pe cât de obiectiv e omeneste posibil, adevarul. Ceea ce ei si încearca sa faca. Însa ce reprezinta în general „documentul“ si întrucât este el o garantie obiectiva, infailibila a adevarului istoric? Este chiar întrebarea pe care de mult si-o punea Nicolae Iorga în „Adevar si greseala în scrierea istoriei“, o lectie de deschidere la Universitatea din Bucuresti din noiembrie 1935. Ar trebui citita si rascitita cu creionul în mâna de toti: de la elevi, studenti si pâna la profesori si istorici. E un tezaur de bun simt în aprecierea faptelor istorice si descrierea lor pe care doar geniul si experienta îndelungata îl pot constitui si consolida într-o viata de om. Exemplara, meditatia dubitativa si precauta a lui Nicolae Iorga asupra relativitatii adevarului istoric si procentului de nesiguranta a documentului din care acesta pare ca se inspira este recomandabila oricui si oricând. Azi, mai mult ca niciodata, pentru ca istoria de mâine sa nu se înfunde în cine stie ce conspiratii imaginare sau în lovituri de stat într-o piscina ori sa ia în seama pe veresie „documentele“ viclene ale unei autosuspendari esuate. Iata doar o pagina din magistrala depozitie a lui N. Iorga despre adevar si greseala în scrierea istoriei: „Caci, la urma urmei, pe ce se sprijina cineva când vorbeste de documente scrise?

Si, cât priveste pe cele nescrise, în câte feluri nu se pot talmaci? S-a dovedit, în opera unui învatat foarte serios, ca între piesele arheologice întrebuintate pentru anumite concluzii, una venea din nu stiu ce aruncatura a unei fabrici si era prezentata ca si cum ea ar fi venit dintr-o epoca îndepartata cu câteva mii de ani de vremea noastra. De multa vreme umbla anecdota aceia ca, pe vremea când nu erau prea multi orientalisti în Franta, cu prilejul unei sabii aduse acolo, regele Ludovic al XIV-lea a cerut sa i se ceteasca inscriptia; fiecare învatat i-ar fi dat o alta lectura, dar s-a întâmplat de s-a dat obiectul, într-un rând, si unui armurier turc sau armean si acela a constatat ca acea sabie o facuse cine stie ce Mustafa de pe la Adrianopol, prin 1600 si ceva, în loc de o epoca foarte îndepartata, de cine stie ce mare artist. Mesterul a cetit cum trebuia, iar învatatii se încurcasera putintel. În domeniul documentelor chiar, ce reprezinta un document? Actele publice nu sunt facute pentru a-ti spune adevarul, ci pentru a sustine un interes si, chiar când nu sunt facute pentru a sustine un interes, ele s-au scris într-o anumita atmosfera de interese, de care nu poate scapa cine a redactat. Se zice ca s-a întâmplat un anume un lucru într-o anumita zi, dar poate ca un motiv a facut pe scriitor sa puna alta data decât cea adevarata. Documentul îl iei cum este, iar în fundul lui sta vicleanul care a fabricat piesa si face haz pe socoteala dumitale.

Ti se prezinta o povestire, dar ce este povestirea scrisa imediat dupa fapt? Si, întâiu, cine cunoaste perfect un fapt? Iar, al doilea, faptul acesta, daca se consemneaza îndata ce s-a întâmplat, scriitorul, chiar si daca n-a fost actor, ci numai martor, e grozav de emotionat, si cele mai multe minciuni le spun oamenii emotionati. Daca este contemporan, e influentat de ceia ce s-a petrecut, de toata pasiunea acelora care au fost de fata si astfel domina, natural, interesele si pasiunile pe care le reprezinta el. Dar daca vine mai târziu? Au trecut alte lucruri si anumite amintiri s-au sters. Chiar în ce priveste cronologia, credeti ca mintea noasta o retine exact? Si azi dimineata am întrebat pe cineva când am guvernat eu: în 1931 sau 1932 si el, care nu guvernase, o stia mai bine ca mine“. Iata câte motive sa ne îndoim de adevarul prea sigur pe el al unui document „în fundul caruia sta vicleanul care l-a fabricat“ sau scris de un om prea emotionat, cu toata pasiunea sufletului sau si a mediului în care s-a produs precum si a intereselor celor ce l-au comandat ori nascocit. Nici amintirile martorilor nu-s inocente si, dupa cum, ca si Iorga, spune rationalistul francez Alain, „este prudent sa nu ne prea încredem în noi însine când o pasiune puternica, sau doar pasiunea de a servi ca martor, ne însufleteste.“ Un motiv în plus sa convenim ca istoria este rescrierea neîncetata a istoriei la capatul careia ramâne, invincibila, doar relativitatea adevarului istoric. Scrisoarea-document din 1988 a regretatului Corneliu Coposu este ea însasi un moment, major si istoric fara îndoiala, din vesnica rescriere a istoriei cu „lovituri de stat“ cu tot. O istorie continând adevarul absolut si indiscutabil ar fi, ea, o veritabila „lovitura de stat.

Vezi si:

  • Elena Mosuc, din nou la Scala din Milano…
  • Eminescu: Zece „basne“ filologice (VII)
  • „Nostalgia“ nu are halta la Trianon
  • Popa Duhu (III). Un predicator alungat din templu
  • Muzeul…comunismului? (III)
  • Un spirit renascentist nascut in secolul vitezei (1)
  • Un creator necantonat în Tara Cantoanelor
  • Misterioasa disparitie
  • În transee: „Horrible Bosses“ de Seth Gordon
  • C. Stere si actiunea sa în Basarabia anului 1906 (II)

C. Stănescu, 11 octombrie 2012, Cultura

Articol citit de 1512 ori.

Alte articole