În cadrul dialogurilor pe care Corneliu Coposu le-a purtat cu Doina Alexandru, după 1989, publicate în cartea „Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru” a fost întrebat, printre altele: „Ce v-a ajutat să supraviețuiți martiriului pușcăriilor ?”. Corneliu Coposu i-a răspuns cu următoarele cuvinte: „Mai întâi, credința în Dumnezeu, care a fost suportul principal prin care am depășit toate vicisitudinile cu care am fost confruntat”. În ceea ce privește credința în Dumnezeu el îi răspunde și lui Vartan Arachelian următoarele: „În ceea ce privește credința n-am avut nici un fel de gaură în credință, în credința tare, puternică în Dumnezeu și în dreptatea lui”.
Corneliu Coposu împreună cu Ion Diaconescu, Ion Huiu și Maria Bulinschi, viitoarea soție a celui din urmă
Provenit dintr-o familie cu 7 generații de preoți, pe linie maternă și 3 pe linie paternă, crescut în morala creștină, Corneliu Coposu a fost și în timpul cruntei detenții un adevărat model, inclusiv pentru colegii săi de închisoare.
În cele mai tragice momente nu și-a pierdut credința în Dumnezeu și speranța că într-o bună zi va scăpa teafăr din închisoare. Optimismul său l-a transmis și celorlalți deținuți politici.
O temă mai puțin abordată de istoriografia românească de după 1989 este cea referitoare la modul cum își petreceau sărbătorile creștine sau onomastice deținuții politici aflați în iadul închisorilor comuniste. Nici Corneliu Coposu nu a povestit prea multe după 1989 referitor la aceste aspecte ale gulagului comunist sau cel puțin nu a fost întrebat.
Din puținele documente aflate în arhivele fostei Securități am reușit să ne facem o imagine asupra acestei problematici.
În primii ani de detenție, când a fost supus la numeroase anchete, respectiv din 14 iulie 1947 și până în momentul când a fost transferat la muncă forțată, la Colonia de muncă de la Capul Midia, nu am descoperit nici un document de arhivă în acest sens.
Ajuns la Canal, alături de Radu Câmpeanu, Șerban Ghica și alți deținuți politici, au fost repartizați în două detașamente, izolați de restul deținuților în țarcuri înconjurate de sârmă ghimpată.
Cu toate restricțiile la care erau supuși, deținuții politici nu uită de Sărbătorile Nașterii Domnului, după cum reiese din câteva note date de informatorii plasați în apropierea lor.
Astfel, dintr-o notă informativă, semnată de sursa „Viorel”, aflăm că în seara zilei de 24 decembrie 1951, Seara de Ajun, la orele 21, „grupul de reacționari compus din Coposu Corneliu și Constantinescu Aurel” s-au deplasat la Cabana nr. 13 și „împreună cu grupul de reacționari de acolo a început să cânte diferite cântece (colinde) cu scopul de a ridica moralul legionarilor (cu acest termen erau catalogați fruntașii partidelor istorice, în special a național-țărăniștilor – n.n.) aflați în această colonie ”(Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), Fond Penal, dos. P. 16.829, vol. 7, f. 65). Era într-adevăr un moment de sărbătoare prin care se încerca, în primul rând, respectarea unei datine creștine, dar și ridicarea moralului colegilor de suferință.
Pe data de 27 decembrie 1951 informatorul „Viorel” raportează starea de spirit din Colonia de muncă U.M. nr. 1, pentru perioada 15-27 decembrie. Subliniază că starea de spirit era „nemulțumitoare datorită reacționarilor”, adică a deținuților politici. Raportează că deținuții politici „pe zi ce trece” își câștigau „simpatii” și că aveau „ca scop de a încuraja coloniștii, căutând să le explice că pentru ei vor veni în curând alte vremuri”. Erau acuzați că au început „în mod sistematic” să saboteze munca pe șantier, rezultatul fiind acela că în rândul deținuților „nu se vede nici un pic de voință”. „Reacționarii” desemnați de informator erau Corneliu Coposu, Șerban Ghica și Radu Câmpeanu, „la care s-au mai asociat” Nicolae Mândreanu, Leonida Galcica, Dumitru Funda, Mihail Dițescu, Gheorghe Gancereanu și alții care, la rândul lor, încercau să-și atragă simpatizanți. Dă exemplul deținutului Drăgan Petru, „care în mod special lucrează prost îndemnând și pe alții să nu lucreze spunând că el nu vrea să-i rămână oasele pe aici”. De asemenea, Ivescu M. Ioan „deși poate munci nu vrea”, iar Surugiu Mihai „duce muncă de agitație în cadrul coloniștilor prin cuvinte înjositoare actualului regim și URSS”. Din cauza deținuților politici, subliniază informatorul, au crescut simțitor cazurile de indisciplină. Informatorul îi acuză pentru această stare de spirit chiar și pe șefii detașamentelor de muncă, în rândul cărora „reacțiunea găsește o parte din sprijin” (Ibidem, f. 63).
Corneliu Coposu în faţa „bojdeucii” care i-a fost repartizată în domiciliul obligatoriu
Pe data de 2 ianuarie 1952, sursa „Busuioc” informează organele de Securitate că în Ziua de Anul Nou s-a întâlnit cu Corneliu Coposu care l-a felicitat și i-a urat „urgentă libertate”, promițându-i că o vor avea toți deținuții politici. I-a povestit, apoi, cu nostalgie, cum își petrecea Revelionul „pe timpuri”. De asemenea, informează că deținutul politic Corneliu Coposu a afirmat că anul 1952 urma să fie „unul hotărâtor” și că în acel an urma să se decidă „soarta omenirii pe 1.000 de ani” (Ibidem, f. 62).
În urma acestor informații primite de Securitate, se cere încadrarea informativă a lui Corneliu Coposu și să fie obținute date referitoare la „comportament, anturaj, ajutoare dinafară (legale sau nu), evidența clară a pachetelor și scrisorilor”, etc.
În perioada care a urmat detenției de la Canal, fiind transferat în nenumărate închisori ale gulagului comunist românesc nu am mai descoperit nici un document care să facă referire la această temă, până în momentul în care ajunge în Domiciul Obligatoriu din Bărăgan.
Eliberat, teoretic, din închisoare în anul 1962, Corneliu Coposu a fost trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în Valea Călmățui, localitatea Rubla, înființată de foștii deportați din Banat.
Starea lui de sănătate era foarte precară. Intrase în închisoare cu 114 kg. și ieșise cu 51. Era un adevărat schelet ambulant.
Primii membrii ai familiei care s-au deplasat la Corneliu Coposu au fost mama și sora sa, Doina, farmacistă. Mama sa, Aurelia, a tot rămas la el să-l îngrijească: „Mama o stat cât o stat el. Nici n-o vrut să știe de noi, de casă. Venea așa de Crăciun, să pregătească pentru Crăciun ... mâncare pentru Crăciun, pentru el” (Interviu cu Flavia Coposu, decembrie 2009). La un astfel de Crăciun au fost prinși de viscol pe drum și au dormit o noapte la Brăila. De altfel, mama și surorile sale își petreceau Sărbătorile alături de „deoistul” (termen încetățenit printre cei cu Domiciliu Obligatoriu – n.n.) Corneliu Coposu
Cu toate condițiile vitrege din Bărăgan a reușit să-și revină și să se întrețină. Mai mult, să le facă o mare surpriză mamei și surorilor înainte de Sărbătoarea Nașterii Domnului. Conform sistemului de norme, cei care lucrau la IAS sau CAP, la sfârșit de an erau recompensați în produse agricole și prea puțin în bani. Corneliu Coposu a fost și el „plătit”, la fel ca toți ceilalți muncitori. Relevantă este bucuria cu care le-a sunat pe surori, înainte de Sfintele Sărbători, să vină să le dea produse din ceea ce a fost recompensat. Era primul lui câștig după 15 ani de temniță. În plus, își plantase și diferite zarzavaturi în mica sa grădină: „La sfârșitul anului mi-aduc aminte că o telefonat. S-o dus la Primărie și o telefonat să ne ducem să luăm produsele <-Da, era foarte mândru (completează Rodica Coposu – n.n.)>. Acuma ce produse. Era, era nu știu cât grâu, pe care l-o dat la găinăresele alea. Cea fost într-adevăr recoltă extrem de utilă a fost zarzavatul. Că el, în grădina lui, și-a săpat și și-a pus morcovi, pătrunjel, păstârnac ... N-am văzut în viața mea morcovi ca acolo. Știți cum erau? Ca sfecla, pentru că a fost un teren virgin, nelucrat niciodată. Și avea solul ăla un loes ... celebrul Bărăgan. Nemaipomenit ce mari erau. L-a udat și era ordonat și aliniat cu sfoara. L-o făcut așa ... Și mi-aduc aminte că de Crăciun când ne-am dus avea un șir de pătrunjei și pusese el niște pănuși, tulpini de porumb, ca un fel de podeț. Știu că noi când ne-am dus, în ziua de Crăciun a anului 63, m-o chemat pe mine în grădină și o zis: <- Hai să-ți arăt ceva> și o ridicat strujacul ăla și dedesubt era pătrunjel verde. Și acolo (în Domiciliu Obligatoriu – n.n.) el o fost într-adevăr fericit c-o scăpat de pușcărie și o închis ușa și o cerut lacăt și am zis: <- Dragă, la ce-ți trebuie lacăt. Că la asta io dacă îi dau un șut vine cu deal cu tot>, zice: <- Tu, nu știi ce înseamnă să-ți închizi singur ușa>”(Flavia Coposu).
Imediat după ce a sosit în Domiciliul Obligatoriu, Corrneliu Coposu a fost încadrat informativ și înconjurat de delatori. Prima notă informativă este dată de sursa „Preda Viorel”, pe data de 19 iulie 1962, care-i face următoarea caracterizare: „Este un tip inteligent, cam comod, comunicativ și deschis la fire și destul de bine format din punct de vedere intelectual, cunoscând și limbi streine. Îi place să trăiască bine, este o fire zeflemitoare, uneori sarcastică. Suferă de o slăbiciune fizică generală de distropie și stă mai mult în cameră, culcat în pat”.
Reușise deja să ia legătura cu „deoiștii” Virgil Solomon, fost ministru PNȚ, Dumitru Secară, Victor Anca, Nicolae Iunian, Pia Zamfirescu, Dragoș Gheorghe etc, în general foști fruntași PNȚ aflați în domicilu obligatoriu la Rubla. Informatorul primește sarcini de a se interesa cine îl vizitează, natura legăturilor cu cei din notă, precum și discuțiile care se purtau cu aceste ocazii (ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 5.062, vol. 2, f. 208).
Imagini din domiciliul obligatoriu. În centrul imaginii se află Aurelia Anceanu, mama lui Corneliu Coposu
Pe data de 18 august 1962, fruntașul național-țărănist ardelean Victor Anca, prieten și colaborator politic apropiat al lui Corneliu Coposu încă de când se afla la Cluj împlinea 64 de ani. Cu această ocazie a fost vizitat și felicitat de fruntașii național-țărăniști aflați în D.O. Printre vizitatori s-a aflat și Pia Zamfirescu, care le-a spus că i s-a ridicat D.O., dar nu avea voie să stea decât în Brăila și Valea Călmățui până la sosirea aprobării de a pleca în străinătate. Își exprimă bucuria de a-l vedea pe Corneliu Coposu, spunându-i că dorește neapărat să stea de vorbă cu el înainte de a pleca. Evident că respectiva conversație a trezit suspiciuni organelor de Securitate, având în vedere că Pia Zamfirescu urma să plece în RFG. În acest sens, au fost trasate sarcini informatorilor să urmărească dacă cei doi vor lua contact și „în limita posibilităților” discuțiile ce se vor purta între cei doi (Ibidem, f. 202).
După cum se poate observa, „deoiștii” încercau să ducă o viață cât mai aproape de normalitate. Deși regimul comunist se autodefinea ca ateu, elita interbelică, oameni cu credință în Dumnezeu nu puteau accepta interdicția de a-și păstra și exprima credințele religioase. Ca dovadă, în casa lui Corneliu Coposu slujea o călugăriță catolică, iar sărbătorile religioase erau respectate, cu toate interdicțiile impuse de regimul totalitar. Astfel, dintr-o notă informativă dată de „Avocatu Mihail” aflăm că în anul 1963 marea majoritate a „deoiștilor” au participat la slujba de Înviere, care a avut loc în nopatea de 13 spre 14 aprilie. Conform notei, dintre național-țărăniști au participat Corneliu Coposu, Victor Anca împreună cu soția care se afla în vizită la el, Ion Diaconescu, Ion Huiu, Gavrilițeanu Maria Bulinschi, Mogoș Olariu și d-na Constantinescu, ultimele „mari simpatizante” ale național-țărăniștilor. Din partea liberalilor a participat Ion Brătianu și Cornelia Bădescu, concubina sa, foștii polițiști Vlasa și Danielevici și toți călugării. Călugării s-au ocupat de toate amănuntele pregătirii slujbei și tot ei au dat răspunsurile preotului, ținând locul dacălului.
Agentului care dădea nota i se trasa sarcina de a se informa asupra următoarelor teme: „elementele ce frecventează în mod curent biserica, cine îndeosebi, în ce constau slujbele sau eventualele întâlniri ale acestora sub altă formă ca: petreceri, botezuri, onomastici, etc” (Ibidem, f. 187).
Aceeași sursă, probabil invidios de unitatea grupului format în jurul lui Corneliu Coposu subliniază, pe data de 11 ianuarie 1964, că aceștia „au făcut zid în jurul lor, încât nimeni nu mai pătrunde printre ei”. Referitor la sarcina primită, amintită mai sus, subliniază că grupul lui Corneliu Coposu au făcut Revelionul împreună și s-au adunat toți, după miezul nopții la locuința lui Ion Diaconescu. De la București au venit special pentru a petrece Revelionul surorile lui Corneliu Coposu, soția și fiica lui Victor Anca. La sosirea lor în comună, spune sursa că au fost așteptate de toți național-țărăniștii.
Un alt eveniment onomastic sărbătorit de național-țărăniști a fost Sărbătoarea de Sfântul Ioan Botezătorul, când la locuința lui Ion Diaconescu și Ion Huiu „au făcut o mare petrecere”, care a durat până în zori. Sursa subliniază cu răutate că s-au făcut „cheltuieli foarte mari” (Ibidem, f. 177).
În concluzie, se poate afirma că oamenii cu credință în Dumnezeu, precum Corneliu Coposu, au reușit și în cele mai vitrege condiții ale iadului comunist să cinstească sărbătorile creștine sau onomastice. Cu toate piedicile puse de ateii comuniști, de oameni fără Dumnezeu, au reușit să dea un exemplu și celorlalți confrați de suferință și, totodată, să le ridice moralul.
Marin Pop, în rev. Caiete Silvane, nr. 95, decembrie 2012, p. 16-18
