România de la comunism la mineriade
Mihai Dorin
Motto: "Nous nous sommes détestés, nous nous sommes adorés puis nous avons vieilli ensemble"
Paul Valéry*.
* Ne-am urât, ne-am iubit şi apoi am îmbătrânit împreună. (traducerea noastră)
Memoriei Elisabetei Rizea, dedic această carte
Despre autor
Mihai Dorin a absolvit Facultatea de Istorie – filosofie a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. Este doctor în istorie al aceleaşi universităţi, cu o teză despre cugetarea social – politică şi filosofico – istorică a lui Eminescu. În prezent, este conferenţiar la Catedra de Ştiinţe umanistice a Universităţii Tehnice "Gh. Asachi" şi la Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene a Universităţii "M. Kogălniceanu" din Iaşi. A fost bursier Tempus la Universitatea din Poitiers (Franţa), specializându-se în opera lui Aléxis de Tocqueville. Autorul a susţinut conferinţe pe teme de istorie a civilizaţiei româneşti, relaţii culturale româno-europene, eminescologie şi istorie recentă la Universitatea de Stat din Cernăuţi (Ucraina), Universitatea din Pola (Croaţia), Universitatea din Poitiers şi Institutul Român de la Veneţia. În cele peste 50 de studii publicate în reviste ale Academiei Române, reviste literare şi de cultură, publicaţii universitare şi volume miscelanee, autorul a abordat domenii precum istoria culturii şi a ideilor, istoria învăţământului, istoria mentalităţilor, filosofia istoriei, eminescologie, istorie recentă. A publicat următoarele volume: Istoria învăţământului tehnic superior ieşean (în colaborare), Ed. Gh. Asachi, Iaşi, 1996; Civilizaţia românilor în viziunea lui Eminescu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998; Prelegeri de istorie a civilizaţiei româneşti, Ed. Edinter, Bucureşti, 1998. Autorul mai are în pregătire un volum cuprinzând o selecţie a articolelor sale apărute în cotidianele România Liberă, Ziua, Monitorul şi Ziarul de Iaşi.
Cuprins
Cuvânt înainte
- Prolegomene la un discurs românesc asupra revoluţiei
- Avatarurile legitimităţii
- Societatea românească în trei timpi: represiune, rezistenţă, indiferenţă
- Naţional - comunismul românesc. Teme, teze şi obiective fundamentale
- Comunism şi societate. Schiţă de istorie comparată
- Ceauşescu versus perestroika
- Istoria din spatele vitrinei cu marionete sau tâlcul Scrisorii celor şase
- Se întâmplă în Est. Anul 1989 sau închiderea cercului
- "Ţara buncăr" faţă cu lumea dezlănţuită
- Şi România a îndrăznit!
- De la "revoluţia în direct" la dirijarea speranţei
- De la CFSN la CPUN sau tactica "tovarăşilor de drum"
- Din tainele democraţiei "originale"
- Gardienii revoluţiei trădate
- Post-scriptum la un discurs românesc asupra revoluţiei
- Despre revoluţie şi ratare istorică. Pornind de la cazul României
- Istorici şi hagiografi. Schiţă de portret
- În loc de încheiere
Cuvânt înainte
Mai întâi, titlul cărţii. De ce am optat pentru cele două repere limită - comunismul şi mineriadele? Comunismul şi-a prelungit existenţa în România prin intermediul unui grup care şi-a proclamat, la câteva zile după declanşarea evenimentelor de la Bucureşti, din 21 – 22 decembrie 1989, falsa vocaţie anticomunistă. Paradoxul României este că direcţia revoluţionară anticomunistă s-a dorit a fi asigurată şi dezvoltată de către reprezentanţii apparatului comunist, care, în realitate, şi-au consolidat puterea de tip restaurator. O revoluţie anticomunistă prin comunişti este o contradicţie în termeni (contradictio in adjecto). De aici, a rezultat caruselul dezvăluirilor, al dezbaterilor şi judecăţilor contradictorii cu privire la conţinutul şi caracterul evenimentelor din decembrie 1989. Ambiguităţile proiectului revoluţionar din România nu sunt doar consecinţa voinţei grupului victorios, ci şi a incapacităţii societăţii de a construi şi de a impune pe durată scurtă un proiect alternativ, capabil să corecteze erorile celui restaurator, să relanseze revoluţia şi să mobilizeze mulţimile. Aceasta nu înseamnă însă că au lipsit încercările.
În centrul dezbaterilor, se află, evident, evenimentele revoluţionare din decembrie 1989. Revoluţia dirijată de către personajele aflate în lăuntrul cercului de putere comunist a avut ca prim proiect, salvgardarea intereselor acestora. Valul protestelor şi al revoluţiilor anticomuniste din Est, care a indus un efect de simpatie şi în România, dar mai ales finalul abrupt al regimului cuplului bizantin al lui Nicolae şi Elena Ceauşescu au trezit dintr-o lungă perioadă de aşteptare/resemnare, şi societatea românească. Bulversată de evoluţia în cascadă a evenimentelor, aceasta a fost abil dirijată să se supună voinţei grupării câştigătoare. Anticomunismul paradat al liderilor FSN şi-a devoalat treptat secretele, iar societatea românească a început să conştientizeze mecanismele şi proporţiile minciunii oficiale. Între proiectul FSN – pe fond perestroikist – şi acea parte a societăţii româneşti care a deconspirat secretele puterii, s-a instituit neîncrederea şi starea conflictuală. Revoluţia părea să fie astfel relansată. Tineretul, partidele istorice, asociaţiile civice şi o parte a intelighenţiei au fost promotorii unor proiecte alternative, care au intrat în contradicţie şi în competiţie cu cel al puterii feseniste. Ei s-au exprimat contestând legitimitatea FSN, manipularea mulţimilor, blocarea revoluţiei prin intermediul pârghiilor restauraţioniste, duplicităţile discursului oficialilor, contradicţia dintre asumarea iniţială a statutului de gestionar tranzitoriu al puterii de către conglomeratul fesenist şi participarea ulterioară la alegeri, deconspirând caracterul cripto-comunist al acestuia şi propunând un document radical, anume Proclamaţia de la Timişoara. De cealaltă parte a baricadei, liderii FSN au întreţinut confuzia premeditată cu privire la intenţiilor lor adevărate şi la viitoarea orientare a ţării în relaţiile internaţionale, dar şi discordia socială. Apogeul acestei direcţii de acţiune îl reprezintă mineriadele, adică acel fenomen unic în Europa de Est, prin intermediul căruia regimul cripto-comunist al FSN şi-a asigurat propria succesiune, intimidând forţele vii ale naţiunii. Aşadar, pe de o parte se află Proclamaţia de la Timişoara, iar de cealaltă, mineriadele. Fiecare dintre competitori a recurs la argumente şi arme specifice. Comunismul şi-a prelungit existenţa prin aparatul de partid şi complicitatea falangei miliţiilor muncitoreşti – mineriadele, în vreme ce societatea liberă, intimidată şi agresată s-a exprimat, cu deosebire, prin Proclamaţia lansată în oraşul – martir al revoluţiei române. Cele două proiecte nu traduc existenţa a "două Românii" (sintagmă insistent vehiculată în anii postdecembrişti), ci a două direcţii şi tipuri de interese: pe de o parte, anexarea de către puterea fesenistă, prin minciună şi manipulare, a voinţei şi spiritului mulţimilor, acţiune concretizată în contramanifestaţii, intoleranţă, fanatism şi mineriade, iar pe de altă parte, continuarea idealismului şi spiritului Timişoarei, în scopul orientării României într-o direcţie cert pro-europeană, anticomunistă şi de modernizare a societăţii. A învins proiectul celor dintâi, în vreme ce România a ratat pentru o lungă perioadă de timp, şansa desprinderii corecte şi fără nostalgii de trecutul comunist. Din starea de confuzie a acelui timp, s-a nutrit România de astăzi, cu naţiunea ei "furată" ( Tom Gallagher), cu "pătura superpusă" (Eminescu) a elitelor de pradă, cu sărăcia şi disperarea celor mulţi, cu prăbuşirea speranţei tinerilor, cu inconsecvenţele şi indeciziile clasei politice.
Această carte îşi propune o lectură tematică a problematicii istorice din anii comunismului târziu, definirea contextului intern şi european care a facilitat schimbările de la finele anului 1989 şi evoluţia evenimentelor din prima jumătate a celui următor. Procese şi evenimente istorice cu implicaţii atât de profunde, aşa cum au fost comunismul şi revoluţia, nu pot fi înţelese, judecate şi asumate decât în dinamica timpului. Privirea noastră are atât avantajul cât şi dezavantajul apropierii de obiectul cunoaşterii.
Premisele istorice ale regimului comunist din România, structurarea acestuia în anii postbelici, dar cu deosebire implicaţiile lui sociale, morale şi intelectuale sunt primele subiecte ale demersului nostru. Ne-am delimitat de ideea începutului absolut (proles sine matre), adică a nedeterminării istorice interne a comunismului românesc, identificând sursele care l-au favorizat şi orientat până la etapa paroxistică a naţional – comunismului ceauşist. Nu ne-am propus să reconstituim istoria comunismului românesc în ansamblu, ci să identificăm temele sale fundamentale. A rezultat o istorie de fapte, în înţeles clasic, completată cu reflecţii privind comunitatea românească "în cumpăna vremurilor". Lecturile din domeniile istoriografiei, filosofiei, sociologiei şi politologiei, la care am adăugat informaţiile din principalele cotidiane franceze, ne-au ghidat în demersul nostru.
Unele dintre personajele care populează cartea, sunt încă active şi nu lasă să se înţeleagă că şi-ar fi încheiat misiunea. Cel mai adesea, ele nu se vor regăsi tocmai confortabil în portretul creionat de noi. Ne-am asumat acest risc, fiind convinşi că scrierea istoriei recente nu trebuie amânată sine die, iar cei care au decis să aibă o prezenţă publică în vremuri tulburi, nu sunt figuri feciorelnice.
Evoluţia/involuţia regimului comunist, cu învingătorii şi victimele lui, acţiunile anticeauşiste şi revoluţia anticomunistă care a evoluat la vedere, în paralel şi în contradictoriu cu scenariul iniţiaţilor în tainele puciului şi ale manipulării, orbecăiala celor mulţi prin ceaţa groasă din prima jumătate a anului 1990, până la plebiscitul din Duminica Orbului şi mineriada din 14 – 15 iunie, reprezintă principalele articulaţii ale anchetei noastre.
Intelighenţia românească se regăseşte constant în ţesutul cărţii, cu idealismul său minor, cel mai adesea, cu inhibiţiile, temerile, traumele şi laşităţile ei, care au condus-o la eşecuri sigure, dureroase şi neasumate încă. Polemica pe această temă sperăm să genereze o dezbatere fără false pudori şi fără prejudecăţi. Tema "terorii istoriei" - produs tipic intelectual - ar putea fi investigată, dezinhibat şi fără anestezie, pornind chiar de la exemplul creatorilor ei.
Înţelegem să ne asumăm timpul trăit în dinamica şi contradictorialitatea lui, inclusiv în dimensiunea fluidă şi dramatică a scrierii istoriei, la tensiunea evenimentelor în desfăşurare. Până la finalizarea "cheii bolţii", ne mângâiem cu gândul de a fi schiţat propileele edificiului.
