Corneliu Coposu Fan Page

2. Avatarurile legitimităţii

Înapoi la "România de la comunism la mineriade", Mihai Dorin

Crizele de legitimitate au însoţit din start, istoria regimurilor comuniste. Produse ale gândirii utopice, inaugurate prin lovituri de stat şi consolidate prin ocupaţia militară sovietică, aceste regimuri au făcut eforturi disperate, spre a se legitima în faţa propriilor lor naţiuni. Dintre factorii constitutivi şi legitimatori ai comunismului românesc, lipseşte elementul ferm antifascist, dintr-un motiv cât se poate de simplu, şi anume acela că în anii interbelici nu a existat un fenomen fascist autentic. În plus, comuniştii români erau prea slabi şi obedienţi faţă de Komintern, pentru a coordona o campanie coerentă împotriva grupurilor fascizante. De asemenea, ei nu au reuşit să fundamenteze o cultură antifascistă românească semnificativă. Cultura comunistă fiind însă profund legată de antifascism 1, în România aceasta nu a avut nici obiectul şi nici forţa interioară, spre a se impune. În consecinţă, prima intervenţie partinică asupra trecutului, operată de comunişti, a fost una de tip arheologic şi a urmărit să depisteze în anii interbelici, mostre ale culturii antifasciste. Dar istoricii de serviciu ai regimului nu au găsit decât foarte puţine, anemice şi confuze mărturii. Viciată sub raport metodologic, operaţiunea se înscrie mai mult în datele arheologiei fantastice. La originea acestei situaţii se află, pe de o parte, atitudinea contradictorie a URSS faţă de fascism, în anii interbelici, iar pe de altă parte orientarea internaţionalistă şi antinaţională a comuniştilor români. Dar cum antifascismul era un ingredient ideologic obligatoriu în acţiunea de legitimare, comuniştii români au preluat, evident trunchiat, diverse texte ale stângii intelectuale. Antifascismul lor inconsecvent, de regulă abil coordonat şi sponsorizat de Moscova, avea să fie indus nu doar unor „mercenari ai condeiului” (M. Eminescu), dar şi unor intelectuali de bună credinţă. Acest capitol ceţos din istoria perioadei interbelice va fi supralicitat în perioada comunistă, pentru a intra în cămaşa lui Nessus a propagandei oficiale. Legitimarea comunismului românesc prin antifascism părea asigurată. Şi va fi, atâta vreme cât liderii puterii comuniste de la Bucureşti s-au supus necondiţionat rigorilor internaţionaliste dictate de Kremlin. Astfel, antifascismul comuniştilor români, inconsecvent, inconsistent şi dirijat de Komintern, în funcţie de interesele URSS, a jucat vreme de un deceniu rolul de factor legitimator. Contrafacerea adevărului istoric a fost însă atât de inabil operată, încât în anii naţional – comunismului, regimul de la Bucureşti a abandonat aproape integral legitimarea prin recursul la tradiţiile antifasciste, înlocuind-o cu tematica luptei naţionale pentru unitate şi independenţă.

Luptele dintre facţiunile din partid, care s-au încheiat cu sacrificarea grupării comuniste promoscovite, compusă aproape integral din etnici evrei, au delegitimat, la sfârşitul anilor '50, substanţa antifascistă. Cultul trecutului antifascist a fost un exerciţiu steril, de care comuniştii autohtoni s-au lepădat atunci când au găsit oportunitatea de a-i sacrifica pe confraţii promoscoviţi, spre a se reorienta, zelos, către alte paliere ale trecutului şi valori istorice asumate partinic. Antifascismul a devenit o teză formală şi nesemnificativă în armătura ideologică şi propangandistică a comuniştilor români. Şi totuşi, tema nu putea lipsi integral din panoplia ideologiei oficiale. În lipsa surselor autohtone, ideea a fost preluată direct din stalinism şi din experienţa kominternistă, care impusese în anii '30, teza conform căreia fascismul este forma cea mai reacţionară a capitalismului monopolist. Marxiştii Şcolii de la Frankfurt au dezvoltat, după război, această teorie, ce avea să influenţeze decisiv filosofia politică a stângii europene. Raţionamentul unuia dintre corifeii acestei şcoli, Herbert Marcuse, dezvăluie contribuţia indubitabilă a filosofilor marxişti, la manipularea intelectualităţii de stânga: „Transformarea statului liberal în stat autoritar total se petrece pe baza unei ordini sociale neschimbate. În raport cu această bază economică neschimbată, se poate spune că liberalismul produce statul autoritar total ca pe desăvârşirea sa într-un stadiu mai avansat al dezvoltării sale. Statul autoritar total aduce cu el organizarea şi teoria despre societate, corespunzătoare epocii monopoliste a capitalismului” 2. Ceva mai aberant nu se poate! Acest raţionament dezvoltă o idee statornică a stângii europene, şi anume aceea că războaiele mondiale reprezintă consecinţa logică a regimului burgheziei. Al Doilea război mondial a intrat şi el în această schemă de interpretare simplistă, politicienii germani burghezi fiind încriminaţi pentru vinovăţia de a-l fi creat pe Hitler. La rândul lor, puterile occidentale l-au susţinut şi încurajat pe Hitler, prin intermediul acordurilor de la München. În consecinţă, democraţia burgheză liberală şi-a epuizat integral soluţiile, odată cu fascismul 3. Viziunea kominternistă asupra istoriei a servit gândirii marxiste europene, un arsenal de teze şi concepte pe care stânga filosofică le-a dezvoltat, cu un succes cert, chiar dacă îndoielnic. Neomarxiştii occidentali dezvoltau în chip „creator” stalinismul. Nu întâmplător, corifeii Şcolii de la Frankfurt, dar nu numai, s-au bucurat de o bună recepţie în statele comuniste, inclusiv în România.

Un important factor ce a contribuit la delegitimarea mişcării comuniste din România, a fost plasarea sa obedientă pe poziţia Moscovei în problema naţională. Atunci când toate forţele politice şi opinia publică aplaudau actul Marii Uniri de la 1918, PCdR a contestat legitimitatea acestuia, pentru a susţine principiul dreptului minorităţilor naţionale la autodeterminare, până la despărţirea de statul român. Această atitudine excentrică a avut două consecinţe grave: evoluţia periferică a PCR şi subminarea bazei sale sociale. Dirijismul kominternist, acceptat fără o opoziţie semnificativă de comuniştii români, a făcut ca atractivitatea ideilor comuniste pentru populaţia majoritară să fie extrem de modestă. În această situaţie, liderii partidului au fost obligaţi să se orienteze către reprezentanţii „popoarelor respinse” (în cazul României, evreii) şi iredentiştii provenind din statele limitrofe (maghiari, bulgari, ucraineni) 4. Slăbiciunea PCdR şi impactul modest al ideilor sale rezultă şi din aceea că proletariatul din România nu a fost atras de revoluţia mondială de tip Komintern 5, percepută ca străină de orizontul preocupărilor sale. Subordonarea totală faţă de Moscova, la rândul său, a generat luptele pentru supremaţie între diverse fracţiuni 6. Precaritatea condiţiei sale în angrenajul subversiv al acţiunilor Kominternului, a făcut ca PCdR să traverseze probleme insurmontabile, atunci când a recurs la procedeul legitimării prin istorie. Executanţii ordinelor PCdR vor fi puşi în situaţia de a reinventa, integral, trecutul mişcării comuniste din România. Legitimarea prin istorie a comunismului a fost un eşec total, ce a vizat nu doar segmentul atât de controversat al trecutului propriu, dar şi istoria românilor în ansamblul său. Din obsesia de a aşeza trecutul în patul lui Procust al regimului comunist, a rezultat o farsă de proporţii care a pregătit, în mod paradoxal, instituţionalizarea, ulterior, a naţional – comunismului. Atunci când din trecutul istoric extragi numai ceea ce doreşti, logica şi valorile sale sunt sacrificate, istoria devenind un teren experimental.

Regimul comunist din România a avut serioase dificultăţi în acţiunea de legitimare prin revoluţia proprie. Istoricii de serviciu au încercat să prezinte procesul acaparării puterii de către comunişti, între anii 1944 – 1948, cu ajutorul masiv al armatei de ocupaţie sovietice şi al diplomaţiei Moscovei, drept un proces revoluţionar, comparabil cu cel din Rusia.

Acţiunile decisive ale procesului de comunizare a ţărilor din Est au loc în anul 1947. Atunci, autorităţile sovietice au respins planul de reconstrucţie al statelor europene propus de secretarul de stat american George Marshall. Ulterior, toate statele satelite ale URSS au respins oferta americană 7. Acest refuz reprezenta consacrarea principiului că în spatele Cortinei de Fier, Moscova decide discreţionar totul, de la demnitatea popoarelor, până la dreptul la viaţă al cetăţenilor. Indiferent de statutul, condiţia şi trecutul lor, comuniştii preluau politica bunului plac de la stăpânii sovietici, aplicând-o cu aceeaşi duritate, conaţionalilor. Refuzul planului Marshall a accentuat izolarea ţărilor satelite şi sentimentul fatalist al inutilităţii luptei împotriva unui sistem atotbiruitor care îşi poate permite să sacrifice prosperitatea şi chiar viaţa cetăţenilor,pe altarul utopiei comuniste şi al ambiţiilor Moscovei.

Dacă în România nu a avut loc o revoluţie comunistă, ci doar un proces treptat de acaparare a puterii de către o grupare de şoc susţinută de URSS, această situaţie se datorează în esenţă slăbiciunii PCdR, care nu a putut proiecta de unul singur nici măcar un puci (la 23 august 1944 a avut loc o lovitură de stat concertată a Regelui şi a partidelor; la 6 martie 1945, înlocuirea guvernului Rădescu s-a făcut în urma ameninţării generalului Vâşinski; iar la 30 decembrie 1947, armata de ocupaţie sovietică a fost garantul înlăturării ultimei instituţii a vechiului regim, monarhia constituţională). Ulterior, expertiza KGB şi a diplomaţilor ruşi a închis cercul.

În lipsa unei forţe politice capabile să-şi asume derularea procesului revoluţionar, acesta a fost inventat de către ideologi. Puţinii comunişti români nu au făcut decât să accepte rolul scris de alţii şi să execute comenzile primite, valorificând în beneficiul lor situaţia politică ce a rezultat din evoluţia raportului de forţe la sfârşitul războiului mondial, înţelegerile secrete de la Yalta privind împărţirea zonelor de influenţă între superputeri şi ocupaţia militară sovietică 8. Într-o situaţie asemănătoare cu cea a României au mai fost Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, în vreme ce China, Jugoslavia, Albania, Vietnam, Cuba şi, evident, Rusia s-au putut legitima prin revoluţii comuniste proprii 9. Chiar şi în lăuntrul categoriei ţărilor bolşevizate, regimul de la Bucureşti face notă discordantă prin aceea că în primul deceniu al existenţei sale, independenţa faţă de Moscova a fost cea mai scăzută 10. La aşa lideri, aşa regim!

Comunismul şi-a diversificat mijloacele de influenţă, cu predilecţie, în spaţiul antifascist. Acesta a investit cu prestigiu istoric, ideea revoluţiei care avea să fascineze milioane de oameni. Mai mult, el a reuşit să atragă de partea sa, printr-o veritabilă operaţiune de intoxicare şi spălare a creerelor, personalităţi culturale prestigioase 11. În România însă, atât comunismul interbelic cât şi antifascismul trebuiau reinventate masiv şi grosolan. Operaţiune care s-a şi realizat, cu asupra de măsură,de o cohortă de apparatciki, sub controlul nemijlocit al „experţilor” sovietici.

După o definiţie clasică, legitimitatea rezultă dintr-un raport de reciprocitate între puterea guvernamentală şi recunoaşterea dreptului de a guverna de către guvernaţi 12. Însă în regimurile comuniste, acordul sau recunoaşterea guvernaţilor nu a fost niciodată realizat. Ca regim revoluţionar, cel puţin în faza sa „eroică”, comunismul şi-a fundamentat legitimitatea pe obiective ideologice şi politice. Neavând temei în acordul majorităţii guvernaţilor, autoritatea revoluţiei s-a refugiat în teoria superiorităţii istorice a marxism-leninismului şi a recurs la coerciţie, ca instrument de guvernare.

Dobândirea legitimităţii de către regimurile comuniste a traversat, de regulă, două etape. În prima etapă, s-a încercat lărgirea bazei sociale care susţinea regimul, prin transformări sociale dirijate, sursa internă a legitimării fiind acum marxism-leninismul. În a doua etapă, aceste regimuri au evoluat gradual, pentru a „corespunde” valorilor şi obiectivelor politico-ideologice ale unor segmente sociale semnificative. În această nouă etapă, în care s-a produs lărgirea bazei sociale a regimului, recursul la istorie şi la tradiţiile luptei sociale a devenit o sursă de legitimare fundamentală.

Legitimitatea unui regim rezultă din compatibilizarea politicii guvernamentale cu sistemul de valori al societăţii. Este ceea ce şi-a propus regimul comunist din România, după ce a reuşit să anihileze forţele opozante, a provocat mutaţii structurale în societate (lichidarea proprietăţii, transferuri de populaţie din spaţiul rural în cel urban, crearea „omului nou”) şi a declanşat operaţiunea de reabilitare selectivă a valorilor istorice tradiţionale.

O chestiune fundamentală pentru regimul comunist este gradul în care un consens stabil de valori poate fi realizat între elitele partidului şi mulţimi. În perioada stalinistă a regimului comunist din România, labilitatea legitimării prin recursul la valorile tradiţiei a făcut ca elitele comuniste să reorienteze discursul legitimativ, recurgând la două teme fundamentale: autoritatea statului sovietic şi superioritatea ideologiei comuniste. Primele semne ale crizei acestui acord asupra legitimităţii apar imediat după moartea lui Stalin. Evenimentul a generat crize politice în toate ţările comuniste. Revoluţia din Ungaria şi reformele din Polonia, din anul 1956, precum şi Primăvara de la Praga, din anul 1968, au fost manifestări ale crizei de legitimitate ale regimurilor comuniste. Nu a lipsit din ecuaţia istoriei şi fenomenul erodării ideologice din sânul elitelor comuniste. Autoritatea derivată de la Moscova nu mai putea acţiona în termeni tradiţionali, în condiţiile destalinizării promovată de către regimul Hruşciov. În această situaţie, naţionalismul şi reformele economice devin principalele teme ale schimbării, promovate de către elitele comuniste.

Naţionalismul va evolua însă în două direcţii distincte, în funcţie de factorii istorici şi culturali, precum şi de nivelul de cristalizare al societăţii civile. În unele ţări comuniste, naţionalismul a fost produsul societăţii civile, în timp ce în altele, al apparatului. Astfel, în ţările comuniste central-europene, revendicările naţionale au fost expresia dorinţei de a reconcilia societatea civilă, cu apparatul. Cazurile lui Imre Nagy, în Ungaria şi Wł. Gomulka, în Polonia, în anul 1956 şi a lui Al. Dubcek, în Cehoslovacia, în anul 1968. În schimb, în ţările comuniste balcanice şi extrem-orientale, din dorinţa de a dobândi autonomia în raport cu URSS, liderii comunişti au recurs exclusiv la ideologia naţionalistă, pentru a se legitima. Cazurile lui Tito, în anul 1948, a lui Mao, în anul 1960, a lui Enver Hodja în anul 1961, a lui Gheorghiu-Dej, în anul 1962 şi Kim Il Sung, în anul 1963 13.

În vreme ce realizarea acordului cu societatea civilă de către elitele politice este o trăsătură tradiţională în spaţiul cultural şi politic central-european şi a avut un rol decisiv la sfârşitul anilor '50, în procesul de destalinizare, în regimurile care au optat pentru naţionalism, ca principală sursă de legitimare, societatea civilă a fost înăbuşită. În mod paradoxal, în acest areal geopolitic atitudinea antisovietică s-a nutrit din ataşamentul faţă de modelul stalinist. Izolate faţă de societate, mediocre sub raport moral şi intelectual, neîncrezătoare în virtuţile societăţii civile, aceste elite comuniste au preferat soluţia comodă a obedienţei ideologice, în schimbul libertăţii de mişcare într-un spaţiu integral controlat. Recursul la naţionalism a blocat în acest caz, maturizarea societăţii civile, în vreme ce în ţările din prima categorie, trezirea societăţii civile a asigurat cadrul politic şi cultural pentru o evoluţie cât de cât normală.

Dar şi în interiorul regimurilor naţional-comuniste se pot distinge două categorii de state. Prima categorie este cea a statelor care s-au legitimat în temeiul propriei lor revoluţii. Cazul Chinei şi al Iugoslaviei. A doua categorie este cea a statelor în care puterea regimului comunist s-a datorat exclusiv sprijinului sovietic. Cazul României, Albaniei şi al Coreei de Nord. În consecinţă, legitimarea naţional comunismului în China şi Iugoslavia a fost mai eficientă şi mai lesne suportabilă de către societate, în vreme ce în regimurile din cea de a doua categorie de state, naţionalismul a fost investit cu funcţia de instrument principal de salvare a stalinismului. Sursa internă a legitimării regimului a făcut ca Iugoslavia şi China să evolueze către post-stalinism, în vreme ce în România, legitimarea externă a fost opacizată, iar în contrapartidă s-a recurs la naţionalismul antisovietic, combinat cu stalinismul regimului. Datorită acestui fond precar al legitimităţii, regimul comunist din România a involuat spre cultul exacerbat al persoanei liderului. Nebeneficiind de legitimitatea revoluţionară a unor lideri precum Tito ori Mao, dobândită în anii războiului civil, Ceauşescu nu şi-a putut nutri cultul personalităţii din practica stalinistă a anilor '50. Naţional-comunismul istorist i-a oferit, în schimb, întreaga armătură ideatică a unui cult al personalităţii care nu are echivalent, în anii comunismului târziu, decât în Coreea de Nord.

Cultul personalităţii lui Ceauşescu este un derivat al naţional-comunismului şi exprimă, pe fond, criza de legitimitate a liderului. Eludarea destalinizării, asociată naţional-comunismului a sufocat germenii alternativei politice şi a pregătit, printr-o inginerie de proporţii aberante, recursul la tradiţiile autocratice din istoria românilor. Cultul personalităţii lui Ceauşescu este rezultatul unei alchimii istorice traumatizante şi unice în spaţiul european din anii comunismului târziu. El nu poate fi pus ”între paranteze” şi izolat de cursul istoriei românilor, oricât de tentantă şi comodă ar fi operaţiunea.

Axa vertebrală a cultului lui Ceauşescu este ideea independenţei naţionale, adică una din temele majore ale istoriei şi conştiinţei naţionale româneşti. Printr-un transfer ideatic grosier, dar abil pus în undă de către agitprop, cultul lui Ceauşescu a devenit cultul naţiunii. Mitul eroului între eroii neamului a fost susţinut cu fervoare mistic-naţionalistă, generând o ideologie cu funcţie alternativă, de esenţă populistă, care s-a demarxizat în timp, conservând doar vagi „reminiscenţe preudo-marxiste” 14.

Experienţa comunistă confirmă integral aserţiunea lordului Acton, după care „puterea corupe, însă puterea absolută corupe absolut”. Practica leninistă şi cea stalinistă facilitaseră acumularea puterii de către un grup restrâns care garanta atotputernicia acestuia. Dictatorii necomunişti ce au instituit un cult personal, au fost în cele din urmă înlăturaţi, chiar dacă regimul nu a evoluat în chip explicit spre democraţie. Cazurile lui Bokassa, în Africa Centrală, ori a lui Ferdinand Markos, în Filipine. În regimurile comuniste însă, cultul personalităţii, o dată instituit, nu se încheie decât după moartea liderului. Structurat în urma unui proces complex, cultul personalităţii este corolarul naţional-comunismului. Şeful comunist este simbolul voinţei de neclintit a apparatului, al monopolului de tip feudal asupra puterii, cheie de boltă şi factor unic de coordonare al mecanismelor sistemului. Infailibilitatea şefului suprem se nutreşte din cea a sistemului. Pentru a se menţine la putere, liderii comunişti au recurs la trei metode: 1. valorificarea prestigiului revoluţionar (Lenin, Mao, Tito, Castro); 2. recursul la violenţa primitivă (Stalin, Pol Pot); 3. susţinerea externă (aproape toţi liderii comunişti din Est) 15.

În momentul în care a ajuns la putere, în anul 1965, Ceauşescu nu dispunea de nici una dintre aceste surse de legitimare a puterii. Nu avea nici trecut de lider revoluţionar marcant şi nu putea recurge nici la sprijinul extern, întrucât direcţia politică independentă fusese deja stabilită de predecesorul său. Până la înscăunarea în fruntea partidului Ceauşescu evoluase tenace, de la funcţia de secretar al CC, în anul 1954, la cea de secretar pentru cadre, în anul 1957. În această ultimă funcţie îl înlocuia pe Miron Constantinescu, un comunist marcant din vechea gardă a ilegaliştilor. După anul 1965, el şi-a construit, treptat, o gardă pretoriană formată din loialişti, recurgând la o combinaţie de patru strategii simultane: 1. compromisul şi ambiguitatea, în interiorul noii construcţii colegiale; 2. manipularea personală, prin promovarea loialiştilor; 3. invocarea constituţionalităţii şi a legalităţii în procesul politic; 4. apelul direct la mulţimi 16.

La Congresul al IX-lea al PCR, cadrul instituţional s-a modificat, prin crearea CPEx, care avea funcţia de corp de intermediere între CC şi vârful puterii, dar cu deosebire, misiunea de a diminua influenţa vechii gărzi. Punctul culminant al acestei etape a ascensiunii sale este amendamentul adus la Conferinţa Naţională a PCR din decembrie 1967, prin care se realizează fuziunea dintre funcţiile de partid şi cele de stat, la vârful puterii. După anul 1967, Ceauşescu anihilează, treptat, vechea gardă. Această politică a vizat trei obiective: 1. eliminarea principalului său rival, Alexandru Draghici; 2. neutralizarea ameninţărilor potenţiale venind dinspre vechea gardă; 3. suprimarea cultului lui Gheorghiu-Dej. Ceauşescu a reuşit să finalizeze această manevră cu prilejul Plenarei CC al PCR, din aprilie 1968. Reabilitarea lui Patrăşcanu a fost doar pretextul necesar consolidării propriei sale poziţii în partid. Condamnarea membrilor vechiului Birou Politic, pentru „lipsă de responsabilitate în luarea unei hotărâri de o asemenea gravitate”(decizia în cazul Pătrăşcanu), nu s-a îndreptat cu nimic împotriva sistemului. Acest tip de conduită va avea consecinţe grave şi de durată asupra sistemului politic din România. Astfel, condamnarea lui Gheorghiu-Dej nu a vizat şi structurile staliniste, fapt ce avea să-l conducă pe falsul inchizitor, prin regresie, spre stalinismul genuin. În România, atât Dej, cât şi Ceauşescu, nu au instituţionalizat un stalinism mai blând, în locul celui de inspiraţie sovietică. În consecinţă, Ceauşescu nu a impus o metodă de abordare analitică a fundamentelor sistemelui, ci doar una critică, la adresa regimului lui Gheorghiu-Dej. Sursa răului nu a fost identificată în structurile staliniste, ci în abuzurile comise sub oblăduirea liderului dispărut 17.

O întreagă direcţie de gândire politică se va defini treptat, pornind de la tezele Plenarei C.C. al PCR din aprilie 1968. Eludarea criticii caracterului funciar violent al sistemului stalinist şi dirijarea selectivă a acuzaţiilor către un grup de persoane demonizate – care erau, deloc întâmplător, inamici personali ai lui Ceauşescu – a anihilat orice tentativă de a institui o gândire politică alternativă în România. Ideea că sistemul comunist este întruchiparea perfecţiunii şi numai oamenii nu l-au putut asuma, datorită unor vicii personale, s-a impus pentru o lungă perioadă de timp, în gândirea politică oficială, precum şi în mentalitatea curentă. Stalinismul remanent, adânc înrădăcinat în mentalul colectiv este, pe cale de consecinţă, una dintre realităţile terifiante ale perioadei comuniste, dar şi a celei postcomuniste din România.

Anii 1968-1971 consemnează apogeul regimului lui Ceauşescu. Două sunt evenimentele care l-au impus pe Ceauşescu în plan internaţional: condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, în 20 august 1968 şi vizita la Bucureşti a preşedintelui american Richard Nixon, în 2-3 august 1969. Prestigiul dobândit prin gestul singular din anul 1968, de a se desolidariza de Moscova, într-un moment decisiv pentru pacea şi politica mondială, i-a asigurat lui Ceauşescu, atât în plan intern cât şi internaţional, o legitimitate la care nici nu visase. Ceea ce nu a înţeles Ceauşescu atunci era faptul că însuşi sistemul comunist primea o lovitură de moarte, în august 1968. Acţiunea Tratatului de la Varşovia demonstra că sistemul comunist „nu constituie o ameninţare pentru alţii, cu excepţia propriilor săi membri” 18. Invadarea din Cehoslovacia dezvăluia adevărul crud că sistemul comunist nu poate fi salvat decât prin violenţă şi izolare. Atât Ceauşescu cât şi românii, de altfel, nu au înţeles nimic din acest mesaj, într-atâta au fost seduşi de ideea că regimul comunist este perfectibil, dacă se adaptează idealurilor naţionale. Ceauşescu a trăit atunci clipa sa astrală, ce avea să-l fascineze până la sfârşit. Din perspectivă istorică, în mod paradoxal, gestul lui Ceauşescu din august 1968 a fost mai dezastruos pentru România, decât pentru Cehoslovacia. Şi aceasta întrucât românii au intrat decis şi voios, pentru o perioadă de 21 de ani, într-o nouă utopie, şi anume cea naţional-comunistă. Iar din aceasta nu vor mai ieşi decât prin revolta sângeroasă din decembrie 1989.

Transfigurarea lui Ceauşescu în erou naţional şi internaţional a deschis calea unui dezastru, nu doar pentru regimul său personal, dar şi pentru România, care va plăti iluzia eliberării din anul 1968 cu certitudinea tragediei din decembrie 1989. Distanţa dintre triumf şi dezastru, dintre extaz şi agonie este, adesea, în istorie, imperceptibilă 19.

Vizita preşedintelui Richard Nixon în august 1969, a developat un adevăr la fel de grav ca şi cel din august 1968. Naţiunea s-a aruncat în braţele speranţei libertare, pe fond antisovietice, ignorând primitivismul sistemului comunist. Desigur, mitul venirii americanilor, încă viu în mentalul colectiv, preluat ad litteram de la generaţia trădată la sfârşitul războiului, a avut, incontestabil, rolul său în ceea ce H. Kissinger numea „copleşitoarea exuberanţă a primirii făcute lui Nixon”. Diplomatul american mai observa cu acest prilej că „ar fi fost greu, dacă nu chiar imposibil pentru orice guvern să creeze emotivitatea, bucuria, calitatea umană exteriorizate de această manifestaţie publică” 20. Finul observator reţinea, pe bună dreptate, „emotivitatea populaţiei”. Însă ceea ce nu a înţeles Kissinger este amănuntul că toate utopiile debutează cu un moment raţional, pentru ca ulterior raţiunea să fie exilată, iar spaţiul să fie inundat de emoţii şi sentimente. Românii care l-au aclamat pe Nixon, în august 1969, nu mai dispuneau de nici un instrument de analiză raţională. Raţiunea se topise sub efectul căldurii emoţionale. Şi acesta era doar începutul unei lungi perioade, în care raţiune a fost aneantizată. Raţională, pentru că se nutrea din angajamentele formale ale liderilor occidentali faţă de naţiunile din Est, în anii imediat postbelici, fusese la începuturi şi speranţa românilor. Peste 20 de ani însă, atunci când solul Americii descindea la Bucureşti, raţiunea se metamorfozase în emoţie şi speranţă mistică. Cei mai mulţi dinte români au perceput vizita lui Nixon drept un virtual protectorat american şi o consacrare a independenţei regimului lui Ceauşescu, dobândită cu exact un an înainte, cu prilejul mitingului antisovietic de la Bucureşti. Memoria istorică secretă, exilată vreme de peste 20 de ani, s-a repus în mişcare. La un an de la ora astrală a lui Ceauşescu din Piaţa Palatului, românii s-au iluzionat să primească binecuvântarea Americii prin glasul lui Nixon. Peste numai doi ani, totul se năruia însă sub povara „micii revoluţii culturale”, care readucea îngheţul, ce avea să dureze până la sfârşitul domniei lui Ceauşescu.

Regimul stalinist al lui Ceauşescu a primit o nesperată încurajare în urma evenimentelor din 1968 şi 1969. Elitele au fost seduse de cântecul de sirenă al naţionalismului, lăsându-se purtate de iluzia independenţei ţării înlăuntrul unui sistem autocratic. La rândul său, Ceauşescu a refuzat reformele autentice, a promovat iluzia independenţei naţionale până la izolarea în perimetrul „cetăţii asediate”, a utilizat asistenţa financiară externă pentru a edifica o economie stalinistă megalomană, a supralicitat falsa şi obsedanta solidaritate naţională care avea să anihileze germenii constitutivi ai opoziţiei , a stimulat grandomania personală care avea să evolueze spre cultul primitiv al personalităţii 21.

Edificarea imaginii liderului total – ciorchine de calităţi morale, revoluţionare, patriotice şi intelectuale – a început în anii '70. Totul este proiectat, la superlativ: revoluţionarul este strălucit, intelectualul este genial, naţionalistul este continuatorul eroilor legendari. Acţionând din start, ca un autocrator bizantin, Ceauşescu va etala curând lipsa de măsură funciară a caracterului său. El se transfigurează în vizionar, tată salvator, sinteză a geniului daco-roman, personificare a tradiţiilor eroice, supraom. Iar în momentul în care au început să apară dificultăţile generate de criza economică fără ieşire, a fost valorificată o nouă imagine, şi anume cea de idol al naţiunii. Zeificarea personajului este acceptată practic de întreaga societate, cu excepţia unui grup restrâns de intelectuali care nu au reuşit însă să finalizeze un protest solidar.

Treptat, imaginea idolului e împinsă până la canonizare. Ca orice dictator, Ceauşescu a fost preocupat de eternizarea gloriei în construcţii megalomane. Bucureştiul istoric a fost demolat şi reconstruit, după model nord-coreean, în vreme ce Scorniceştiului natal, i s-a inventat o altă istorie. Cultul personalităţii s-a consolidat la mijlocul anilor '70, datorită fenomenului de „familializare” a puterii. Includerea în sfera puterii a întregului clan al lui Ceauşescu este derutant şi unic, atât în istoria României cât şi în cea a Europei de Est. În structura de vârf a puterii, au fost plasaţi 20 de membri ai clanului Ceauşescu. Acest fenomen, practic neegalat în nici o ţară comunistă, nu este doar un produs al ethosului stalinist. El nu-şi găseşte echivalent în tradiţia voievodală, atât de dragă lui Ceauşescu, precum nici în cea autocratică modernă. Camarila lui Cuza ori Carol al II-lea este departe de a-l fi inspirat pe Ceauşescu. Mai degrabă, fenomenul trimite la tradiţia ţărănească, în care „cooperativa familială” era concepută ca o formă de autoapărare, structurată pe un sistem de obedienţe controlate de un pater familiae.

Fenomenul de „familializare” a puterii este un corolar al clintelismului politic. Acesta a făcut ca distribuirea privilegiilor să asigure securitatea fiecărui membru al clanului, în schimbul încrederii şi apărării domeniului familial. Această formulă de putere premodernă a atins apogeul în momentul în care cultul lui Ceauşescu l-a înglobat şi pe cel al Elenei, ea devenind partener indispensabil al cultului.

Cultul personalităţii este specific ţărilor care s-au străduit ori au obţinut recent independenţa faţă de Moscova. În regimurile loialiste, precum cele din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, cultul personalităţii lipseşte. El însă este deosebit de puternic în ţări precum China, Albania, Iugoslavia, România şi Coreea de Nord.

Simpla loialitate a mulţimilor nu este suficientă pentru a realiza un regim naţional-comunist. Partidul trebuie să mai cucerească o redută, şi anume să se substitue autorităţii ideologice a „centrului”, prin impunerea autorităţii interpretului naţional al marxismului. O dată identificat şi promovat „creatorul”, trebuie regândită şi rescrisă istoria naţională, astfel încât aceasta să corespundă aşteptărilor şi exigenţelor partidului. Acestei operaţiuni îi urmează reinventarea biografiei conducătorului, pentru a putea fi aşezat în succesiunea personalităţilor emblematice ale istoriei naţionale. Orice mistificare ce serveşte cauzei este posibilă şi bine venită. Istoricii de curte şi-au încordat imaginaţia şi au creat produsul istoric total. Cultul personalităţii este o consecinţă directă a naţional-comunismului. Prin transferul prestigiului fondatorilor marxismului către liderul naţional, acesta dobândeşte, treptat, infailibilitatea internă şi internaţională. Pe de altă parte, cultul personalităţii a alimentat sentimentul de mândrie naţională al mulţimilor, care devin astfel complici ai scenariului, întrucât percep personalitatea, ca pe un mijloc de a-şi asigura autonomia. Conjuncţia dintre personalizare şi naţionalismul puterii a evoluat către o structură monolitică, de susţinere mutuală şi indivizibilitate.

Naţionalismul în expresia sa personalizată în cultul lui Ceauşescu a deturnat nu doar tradiţiile autentic naţionale, dar a viciat profund raporturile dintre societate şi putere. Societatea a sărăcit direct proporţional cu supralicitarea sarcinilor puterii. Sentimentul şi ideile naţionale resuscitate au fost imediat controlate şi încadrate în scenariul regimului, iar în final, înghiţite de acesta. Poporul a intrat astfel în malaxorul puterii, nereuşind să-şi formuleze propriile sentimente naţionale şi cu atât mai puţin, să le asocieze revendicărilor democratice. Dacă la acest experiment adăugăm faptul că în România intelighenţia are o tradiţie democratică modestă, ne putem mai lesne explica singularitatea regimului naţional comunist din România, în anii ceauşismului, raportat la spaţiul central-european.

Distrugând autonomia societăţii civile, regimul naţional – comunist din România, ce a atins paroxismul în cultul primitiv al personalităţii lui Ceauşescu, şi-a pregătit ieşirea dramatică din scenă, în decembrie 1989. Sentimentul naţional a fost practic pervertit, abrutizat şi redus la manifestări şi convingeri rudimentare. Acest fapt a făcut ca autonomia societăţii civile să fie o himeră, în condiţiile în care mândria naţională nu a fost susţinută şi de aspiraţii democratice. În acest peisaj dezolant, reflecţia intelectuală cu privire la problematica genezei totalitarismului şi a căilor salvării, lipseşte aproape cu desăvârşire în România comunistă a sfârşitului de ciclu. Naţionalismul personalizat a veştejit totul în jur. La sfârşitul anilor '80, România se prezenta lumii, ca cea mai antimodernă ţară europeană, anexată practic de un regim brutal şi primitiv. În spatele societăţii formale, dirijată de stat prin intermediul nomenklaturii, a discursului oficial şi a planificării a început, plăpând, să prindă corp o societate informală, rezultând din afirmarea particularismelor, a diferenţelor etnice ori a culturii zvonului. Deşi doar aproximativ cercetată, această societate va intra în scenă cu prilejul evenimentelor din decembrie 1989 şi se va manifesta în perioada de tranziţie. Cu toate imperfecţiunile ei, această societate a făcut posibilă ruptura de trecutul comunist, prelungind însă şi inerentele tribulaţii ce rezultă din precaritatea condiţiei sale.

Note:

  • 1. vezi, Fr. Furet, op. cit., cap 6 şi 7
  • 2. H. Marcuse, Kultur und Gessellschaft, Frankfurt/am Main, 1967, vol I, p 37
  • 3. Fr. Furet, op. cit., p 389
  • 4. R. R. King, A history of the Romanian Communist Party, Standford, 1980, p. 24
  • 5. Vl. Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Ed. Univers, Bucureşti, 1995, p. 27-33 şi 81-83
  • 6. Robert Levy, 6 martie 1945. Începutul comunizării României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 78-90; Ioan Chiper, Florin Constantiniu, A. Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Ed. Ionica, Bucureşti, 1993
  • 7. Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej. 1948-1965, Ed, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 320
  • 8. Milovan Djilas, The New Class, Praeger Publichers Inc.: 1957, p. 13
  • 9. Stelian Tănase, op. cit., p. 22
  • 10. Ibidem, p. 37
  • 11. Vezi Stephen Koch, Sfârşitul inocenţei, Ed. Albatros şi Universal Dalsi, Bucureşti, 1997, passim.
  • 12. Dolf Sternberg, Legitimacy, in International Encyclopedia of the Social Science, vol IX, New York, 1968, p 244
  • 13. Joon Duk – Hee, Deux cas de national –communism: la Roumanie et la Corėe du Nord, Lille, 1987, p 13
  • 14. Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p 9
  • 15. Joon Duk – Hee, op. cit, p 381
  • 16. Ibidem, p 383
  • 17. Pavel Câmpeanu, op.cit., p 239
  • 18. G. R. Urban, Eastern Europe after Czechoslovakia, in Comparative Communism, vol.2, nr.1, January 1969, p 53
  • 19. Pavel Câmpeanu, op.cit., p 250
  • 20. Henry A. Kissinger, Withe House Years, Little Brown and Company, 1979, p 157-158
  • 21. Pavel Câmpeanu, op.cit., p 251

Articol citit de 4969 ori.

Alte articole