Corneliu Coposu Fan Page

11.b. De la "revoluţia în direct" la dirijarea speranţei - partea a II-a

Înapoi la "România de la comunism la mineriade", Mihai Dorin

În timp ce responsabilii FSN dezinformează, flagrant, susţinând că „mii de terorişti�? sunt închişi, primul proces cu „terorişti�? nu a convins pe nimeni, reuşind să-i umple de ridicol, pe autorii unei mascarade judiciare tragi-comice. Un obscur miliţian din Sibiu, acuzat că a rănit câţiva militari în timpul confruntărilor de la Şcoala de ofiţeri, încasează 9 ani de închisoare. Vizibil preocupaţi să-şi menajeze oamenii, în scopul unei grandioase reconcilieri naţionale care însă nu va veni niciodată, liderii FSN evită orice act ce ar putea să semene a vânătoare de vrăjitoare. Prin acest gest, ei obţin un dublu avantaj. Pe de o parte, îşi conservă popularitatea pentru alegerile din primăvară. Stăpâni pe situaţie şi buni cunoscători ai psihologiei mulţimilor, liderii FSN ştiu că, în afara studenţilor şi a partidelor istorice, mai nimeni nu se plânge de faptul menţinerii în funcţii, a oamenilor provenind din structurile vechiului regim. Pe de altă parte, FSN se menajează „faţă cu posibilele şi dureroasele exerciţii de a căuta paria în propriile sale rânduri�?. La doar trei săptămâni de la declanşarea evenimentelor din decembrie 1989 românii constată că procesul comunismului s-a încheiat, odată cu „execuţia inventatorului său�? 21. Măştile căzute dezvăluie riduri vechi şi cutume statornice. Însă prea puţini le văd. Iar românii nu prea aveau acces la informaţiile oferite de presa străină. Şi, chiar dacă le-ar fi avut, liderii fesenişti erau pregătiţi să încarce bateriile mulţimii, cu o formă de ură îndelung exersată, şi anume, xenofobia.

Ziua în care revoluţia şi-a devorat primii săi fii, a fost cea de 12 ianuarie 1990. Atunci, au căzut fiii mai slabi şi mai dilematici. Cel dintâi a fost Dumitru Mazilu, fost profesor la Şcoala de ofiţeri a Securităţii de la Băneasa, dar şi fost autor al raportului ONU cu privire la drepturile omului în România regimului ceauşist. Nefăcând parte din nucleul dur constituit în jurul lui Ion Iliescu, Dumitru Mazilu pare să fi fost izolat încă de la început, împreună cu un mic grup care şi-a stabilit statul major în clădirea CC. A fost o primă eroare, întrucât grupul Iliescu şi-a fixat domiciliul la Televiziune, adică exact în locul de unde se putea transmite „Revoluţia în direct�? 22.

La 12 ianuarie, are loc un miting-test, construit parcă după regulile ritualurilor de separare. Personajul misterios numit revoluţie îi înfia pe învingători şi îi arunca peste bord, pe schismatici. Dar demagogia îţi poate juca feste atunci când nu te aştepţi. Frontiştii cunoşteau bine înţelesul adagiului latinesc vox populi, vox dei. Însă excesul lor de zel i-a făcut să cadă în propria capcană. La 12 ianuarie, încercuiţi de mulţimi, şefii FSN au comis o serie de erori în cascadă. Primul a fost însuşi Ion Iliescu. Pentru a potoli fervoarea anticomunistă a mulţimilor, el s-a grăbit să proclame scoaterea PCR, în afara legii. Câteva ore mai târziu realizează gafa şi se dezice, delegând responsabilitatea unui viitor referendum, programat pentru 27 ianuarie, la grămadă cu reintroducerea pedepsei cu moartea, clamată de mulţimi. La data cu pricina însă, datorită deciziei de a participa la viitoarele alegeri, FSN va provoca o serie de contramitinguri, astfel încât problema va fi, definitiv, clasată. Triumful unui foarte probabil „da�? la acest referendum ar fi putut genera o nedorită reglare de conturi între grupul Iliescu şi cel rămas fidel lui Ceauşescu, epilog pe care FSN s-a străduit să-l împiedice, cu orice preţ. Ion Iliescu şi garda sa pretoriană aveau toate motivele să fie neliniştiţi de această perspectivă. În consecinţă, grupul Iliescu va face toate diligenţele ca cele două subiecte să cadă în desuetudine.

Liderii fesenişti nu puteau administra, integral, imprevizibilul. Erau însă maeştri în gestionarea şi ajustarea trecutului. Victima evenimentelor din 12 ianuarie a fost neinspiratul Dumitru Mazilu, el riscând totul pe o carte. Provocând mulţimea în problema demiterii lui Iliescu şi fiind încurajat de răspunsul afirmativ al acesteia, D. Mazilu a făcut gafa de a nu se dezice de idee. Ieşea astfel la iveală prima fisură, la vârful Puterii. Episodul, aparent minor, a dezvăluit că antanta afişată de lideri este falsă. Curând, Mazilu va fi silit să demisioneze. Populaţia lua act de faptul că FSN este divizat de ambiţiile personale ale şefilor şi ale unor grupuri concurente. Dar nu numai ambiţiile personale erau în joc, fisura fiind, probabil mult mai adâncă. Liderii frontişti s-au orientat însă rapid şi au repus în acţiune, metode pe care românii le credeau definitiv aruncate la groapa de gunoi a agitprop. Au apărut subit „oamenii de bine�? (resuscitare a „bunilor cetăţeni�? din vremea Revoluţiei Franceze), pentru a-şi susţine idolii şi a denunţa „huliganii�? (termenul va face în curând o carieră spectaculoasă) drept inamici ai ordinii revoluţionare 23. Poporul va fi la rândul său invitat să reînveţe lecţia răbdării. Dar şi FSN va învăţa ceva esenţial din aceste evenimente, şi anume să reacţioneze cu mai mult sânge rece. Mitingul din 12 ianuarie a mai dezvăluit ceva extrem de interesant şi numai de foarte puţini români înţeles în epocă: pentru FSN, răsturnarea lui Ceauşescu a coincis cu finalizarea proiectului de acaparare a puterii, în vreme ce, pentru români, a fost doar începutul revoluţiei anticomuniste. Mai devreme sau mai târziu, între cei doi actori, dialogul se va întrerupe, fiecare parte încercând să se salveze şi să se reaşeze, în raport cu evoluţia evenimentelor.

FSN se va dovedi până la un punct, mai orientat şi mai eficient, decât forţele anticomuniste autentice. De aici, va rezulta însă, în mod paradoxal, natura sa retrogradă şi conservatoare. Dacă ar fi avut un proiect anticomunist, FSN ar fi plebiscitat, precum a promis, scoaterea în afara legii a PCR ori reintroducerea pedepsei cu moartea. Dar liderii săi nu au riscat nimic, întrucât asemenea măsuri ar fi generat cel puţin două consecinţe perverse: devoalarea trecutului compromiţător şi reactivarea maşinăriei infernale a răzbunării. Or tocmai ei proclamaseră, e drept fără nici un temei, că revoluţia a devorat PCR. Răsturnarea clanului Ceauşescu lăsa cale liberă salvării structurilor comuniste prin fesenişti. Cu alte cuvinte: comunismul a murit, trăiască comuniştii! Astfel, schisma Mazilu era sacrificată, cu sprijinul mulţimii, ca iconoclastă. Câştigau, se înţelege, iconodulii.

La 12 ianuarie, a avut loc un act „necesar�?, din marea piesă a revoluţiei. Poporului i se oferea drept argument al necesităţii stării de veghe şi al rostului său în prefacerile care vor urma, câteva victime ce s-au făcut vinovate pentru încălcarea consemnului. Revoluţia se relansa în beneficiul grupului câştigător, iar poporului servindu-i-se argumentul „Patria în pericol!�?. Astfel, revoluţia revenea pe făgaşul său. Inamicii ascunşi s-au demascat, grupul ortodoxist şi-a consolidat statutul, iar poporul a redevenit actor, în ţesătura evenimentelor. Se resimţea nevoia unui „paznic de far�?, întrucât se înteţiseră contestaţiile tinerilor, împotriva vechilor comunişti. Victoria grupării Iliescu a fost atât de solidă, încât nimeni nu o va mai disloca de acum înainte. Şi mistica revoluţiei la români se îmbogăţea cu o nouă experienţă: orice sacrificiu consolidează puterea şi o aureolează.

Scena evenimentelor din 12 ianuarie 1990, pare ruptă din cursul scurt de istorie a revoluţiilor. Petre Roman se străduieşte „să convingă mulţimile de nevoia stabilităţii�?. Zadarnic, întrucât mulţimile vor capetele „teroriştilor�?. O aripă din mulţime îl aclamă: „Trăiască Petre Roman!�?. Atunci, Dumitru Mazilu forţează mâna destinului, clamând: „Jos comuniştii!�?. Din mulţime se scandează: „Mazilu preşedinte!�?. Ion Iliescu este în coasta lui, în vreme ce Dumitru Mazilu trăieşte clipa apoteotică a carierei sale, acceptând sugestia mulţimii 24. Apoteoza a durat doar o secvenţă, deoarece sub greutatea evenimentelor D. Mazilu se discreditează. De data aceasta, definitiv. Calm şi stăpân pe situaţie, Ion Iliescu mai câştiga o bătălie, consolidându-şi prestigiul de „om forte�?.

Un moment şi mai interesant al mitingului din 12 ianuarie 1990 este decizia luată, ad-hoc, de Ion Iliescu, sub presiunea mulţimii, de a scoate PCR, în afara legii. Jocul este de un mare rafinament şi reprezintă apogeul scenariului „clasic�? al manipulării de tip comunist. Să scoţi în afara legii ceea ce declarase-şi răspicat, în ultimele trei săptămâni, că nici măcar nu mai există, că a dispărut în neant, împreună cu Ceauşescu ,este, să recunoaştem, o performanţă demnă de fi înscrisă în antologia manipulării din secolul XX. Anticomuniştii primeau o lovitură de graţie: PCR era scos în afara legii chiar de către foştii comunişti. Astfel, 12 decembrie1990 a devenit ziua unei excepţionale lovituri de imagine. Iar, ca o ironie a destinului, dreptul la existenţă al PCR avea să fie susţinut de un anticomunist notoriu, aristocratul Ion Raţiu. Nu din motive de simpatie, ci din respect pentru un principiu fundamental al democraţiei: dreptul la diferenţă.

Ion Iliescu a anunţat un referendum în chestiunea scoaterii PCR, în afara legii. Nu avea să se mai organizeze niciodată, întrucât efectul psihologic se consumase, nemaifiind necesar un autodafé cu operele marxism-leninismului. Vrăjit de clipa de succes, premierul Petre Roman se angajează solemn în faţa mulţimii, promiţând că „nici un vinovat nu va scăpa justiţiei�?. Dar atunci când face eroarea să anunţe că în guvern nu mai există comunişti, mulţimea îl execută: „Mincinosul!�?. Aceeaşi mulţime reclamă ca FSN să nu participe la alegeri. Sub imperiul emoţiei (sau al fricii?!), Petre Roman şi Dumitru Mazilu promit solemn că aşa va fi.

Tot acest spectacol-dialog a avut loc între grupul de personaje cocoţate pe un tanc şi mulţimi 25. Cât de curând, personajele de pe tanc se vor separa: Dumitru Mazilu va fi obligat să demisioneze în urma unei campanii acerbe de discreditare, iar Petre Roman avea să fie şi el somat, peste un termen să se retragă de la putere. Doar Ion Iliescu îşi va vedea, neabătut, de drumul său. Nimic neobişnuit într-o ţară bolnavă de suspiciune şi urmărită parcă de un destin implacabil. Şi Ceauşescu părea să se fi răzbunat, încă din primele zile ale erei noi, adâncind angoasa: biblioteca universitară (fostă Regală) – simbol al memoriei – a ars în chip misterios, în vreme ce Casa Poporului – simbol al megalomaniei comuniste – avea să dăinuie. Stranie inversare de roluri! Fără memorie, românii riscau să rămână captivi, prizonieri ai dictaturii, adică ai antimemoriei.

La 23 ianuarie 1990, FSN îşi făcea cunoscută decizia de a participa la alegeri, deşi iniţial anunţase că va asigura doar o guvernare tranzitorie. Motivul invocat de Ion Iliescu este „presiunea de jos�?. Din totdeauna, comuniştii au lucrat în numele „celor de jos�?. O făceau şi acum, cu aceleaşi mijloace şi cu aceeaşi ţintă: monopolul puterii. Este cert că liderii FSN nu au avut nici un moment intenţia de a fi doar titulari pasageri, la putere. Falsa lor generozitate de la debutul evenimentelor nu a avut alt scop decât să veştejească vigilenţa opoziţiei şi să le asigure un capital de încredere suplimentar, prin afişarea aşa-zisului dezinteres pentru exercitarea puterii. Nu puterea este miza noastră, par să ne spună liderii FSN, ci slujirea naţiunii. Câtă generozitate! Cei mulţi au fost îndrumaţi, abil, să-i creadă, pe cuvânt. Liderii partidelor istorice au denunţat „monopolul evident totalitar�? al FSN „la toate nivelurile statului�?, dar au rămas cu atât 26.

În ziua de 23 ianuarie, la sfârşitul întâlnirii cu o delegaţie parlamentară belgiană, Doina Cornea îşi face publică demisia din CFSN, întrucât nu doreşte să fie părtaşă la restauraţia decisă la vârf. Imediat va fi supusă oprobriului public. Posibilitatea căderii mulţimilor în inerţie ar fi echivalat cu declinul vigilenţei, adică exact ceea ce îi îngrijora cel mai mult pe corifeii noii Puteri. Decizia Doinei Cornea intervenea la momentul oportun, pentru Putere. Faptul acesta i-a ajutat pe cei mulţi să-şi întărească convingerea că ei fac istoria. Prin demisia Doinei Cornea, revoluţia câştiga o nouă temă din care să se nutrească.

După întâlnirea cu delegaţia parlamentară belgiană, Dumitru Mazilu împreună cu o grupare din CFSN se declară, la rândul lor, împotriva transformării FSN în partid. Acest subiect avea să producă o fractură în structurile de la vârful Puterii. Aripa câştigătoare se exprima în aceeaşi zi, prin vocea lui Silviu Brucan, prin anunţarea participării FSN la alegeri, „pentru a umple vidul politic ce ar exista, fără acesta�? 27. Totodată, se stabilea data alegerilor pentru 20 mai 1990. Din acest moment, în conducerea FSN vor rămâne doar adepţii participării la alegeri. Zarurile erau, astfel, aruncate. FSN a intrat în conflict declarat şi ireconciliabil, cu forţele democratice, cu tineretul şi societatea civilă, care acuzau inegalitatea flagrantă a şanselor, pentru competitorii politici. Epilogul acestei decizii era de altfel previzibil, întrucât nici un alt partid nu avea resursele necesare pentru a concura cu FSN. Şi pentru ca nimic să nu scape controlului, iar democraţia să pară credibilă, FSN s-a înconjurat cu o veritabilă gardă de partiduleţe, care de care mai dubioase, menite să-i consolideze aureola de partid-părinte.

După anunţarea transformării FSN în partid şi decizia de a participa la alegeri, iniţiativa acţiunilor antifeseniste va fi preluată de partidele istorice şi organizaţiile studenţeşti. La 24 ianuarie 1990, peste 1000 de persoane protestează împotriva acestei hotărâri, în vreme ce conducerile PNŢCD, PNL şi PSDR cer, printr-un comunicat comun, demisia guvernului şi formarea unui Cabinet provizoriu, pentru a pregăti alegerile. Aşa cum era de aşteptat, propunerea a fost respinsă. Cele trei partide de opoziţie au mai decis organizarea unui miting comun, în data de 28 ianuarie. În comunicatul dat publicităţii cu acest prilej se afirma că „FSN nu are dreptul să deţină puterea politică�? sub pretextul că unii dintre membrii săi au fost dizidenţi de ultimă oră, „după ce au fost marginalizaţi de capriciile vechiului dictator�? 28.

Invitat la o dezbatere publică la Lyon, fostul dizident Mircea Dinescu este mai îngăduitor cu FSN şi liderii săi şi, pe cale de consecinţă, mai critic faţă de Occident „care manifestă o lipsă de încredere faţă de conducătorii FSN�?. Dar e foarte dificil, continuă Dinescu „să faci democraţie după 40 de ani de dictatură într-un sistem de tip fascist�?. Justificări pro-domo, în locul unor explicaţii rezonabile. În poetul rebel, mai pulsa credinţa în revoluţie, în solidaritate şi, prin contrast, neîncrederea în gesturile critice: „Sunt probleme teribile în România, mult mai importante decât demisia Doinei Cornea şi a alegerilor din aprilie�? 29. Se va mai fi recunoscând, peste ani, Mircea Dinescu în aceste judecăţi pripite şi disocieri simpliste?

La 25 ianuarie 1990, au loc alte manifestaţii anti-FSN, care-i provoacă lui Iliescu reacţii abrupte şi concluzii ultrapartizane. Una dintre acestea va face carieră: „FSN este singura forţă reală născută în focul revoluţiei�?. Restul nu mai contează. Doar lecţia revoluţiei conta, cea a democraţiei, fiind de importanţă secundară. Pe aceasta din urmă, Ion Iliescu nu o va înţelege niciodată. Deciziile luate la vârful FSN, dar cu deosebire aceea de a participa la alegeri, fac victime şi între membrii săi. Astfel, trei membri marcanţi, şi anume Nicolae Nicolae, Mircea Angelescu şi Dumitru Mazilu demisionează din conducere.

Cea mai importantă acţiune a opoziţiei, împotriva FSN, se produce în ziua de 28 ianuarie 1990. Zeci de mii de susţinători ai partidelor istorice acuză FSN că a monopolizat puterea. În timpul mitingului, mai exact la ora 15,00 Piaţa Revoluţiei este invadată de 15 mii de muncitori, chemaţi în ajutor, de FSN, prin radio şi televiziune. Partidele istorice s-au aflat pe punctul de a obţine o victorie în faţa FSN. Dar Ion Iliescu nu putea admite ca mesajul opoziţiei să fie purtat de mulţimi şi să devină bun public. Din acest motiv, el a ordonat o amplă contra-manifestaţie, punând în practică ceea ce ştia mai bine, şi anume, diversiunea. Revoluţia intra în noua etapă a confruntărilor violente, pe tema distribuirii puterii. Între susţinătorii partidelor politice democratice şi cei ai FSN, s-a declanşat o dispută crâncenă. În acel moment, Ion Iliescu a urcat intempestiv la tribună, pentru a-şi susţine comandourile din piaţă şi a acuza, vehement, partidele istorice. Personajul are grijă să ameninţe că nu va ceda în faţa presiunii mulţimilor. Tocmai el, idolul lor necontestat. Reprezentanţii partidelor istorice îi replică lui Iliescu ,că FSN nu poate juca în acelaşi timp, rolul de jucător şi de arbitru, în procesul electoral. Către seară, la orele 18,00 liderii PNŢCD cer susţinătorilor să părăsească piaţa, pentru a evita o confruntare, în condiţiile în care sosiseră 200 de mii de simpatizanţi FSN, răspunzând apelului lui Ion Iliescu. Toţi strigau lozinci mobilizatoare, precum: „Trăiască Frontul!�?, „Nu vrem patroni!�?, „Fără rege!�?. Peste o oră, Ion Iliescu se adresează susţinătorilor săi, afirmând că „noi vrem alegeri libere, noi nu vrem puterea�?. Câtă subtilitate! Aşa cum era de aşteptat, mulţimile îl cred, orbeşte. Petre Roman îmbină în discursul său tradiţia maeştrilor bolşevici cu o falsă onestitate juvenilă din care rezultă cele ce urmează: „Noi am respectat ce am zis (Sic!), noi n-am vrut să atacăm pe nimeni. În numele tuturor morţilor noştri, vă cer un moment de linişte�? 30. Emoţie bine plasată, efect garantat. Se înţelege, martirii legitimau FSN-ul şi numai FSN-ul. Toate ritualurile care vor urma, vor avea menirea să fixeze în memoria colectivă, tema „sacrificiului tinerilor�?, drept legat testamentar, pentru FSN.

La 28 ianuarie 1990, dar mai ales cu prilejul contramanifestaţiei din 29 ianuarie, s-a restaurat principiul luptei de clasă, hotărându-se că opoziţia trebuie demascată şi distrusă. Sarcina era cu atât mai lesnicioasă, cu cât opoziţia era reprezentată de români din diaspora, reveniţi în ţară, după ani lungi de exil – cazul lui Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu –, sau foşti deţinuţi politici, precum necunoscutul Corneliu Coposu, demonizaţi în devălmăşie, pentru vina de a nu fi mâncat „salam cu soia�?, sau pentru trecutul lor de „bandiţi�?. Liderii frontişti au reactivat, instantaneu, tradiţia luptei politice revoluţionare din recuzita diversionistă a anilor 1945-1950, stabilind ţintele, în tabăra opoziţiei boierilor, exploatatorilor şi reacţionarilor. „Istoria�? lui Mihail Roller era readusă în actualitate, via Brucan. Literatura realist-socialistă, din anii „obsedantului deceniu�?, renăştea subit, temele ei insidioase fiind difuzate de apparatul fesenist. Iar poporul care fusese timp de 45 de ani îndoctrinat, era tocmai potrivit pentru noi experimente. Nu bănuia însă că se experimenta pe corpul lui, aceeaşi manipulare iresponsabilă. Noua limbă de lemn şi rudimentele de gândire politică găseau creierele spălate de propaganda comunistă. Pe aceasta au şi scontat liderii FSN în tot ce au întreprins. Astfel, conexiunile s-au reactivat, mulţimilor inducându-li-se idei „revoluţionare�?. Legendele fabricate în laboratoarele PCR erau ajustate şi difuzate, cu efect garantat.

Mitingul organizat de opoziţie dezvăluia o perspectivă politică sumbră pentru FSN, şi anume riscul pierderii puterii. În aceste condiţii, frontiştii s-au mobilizat, exemplar. La sfârşitul lunii ianuarie, contestaţiile se înteţeau, studenţii dădeau semne de insubordonare, în vreme ce demisionarii din conducerea FSN dezvăluiau aspectele oculte ale noii puteri. FSN avea nevoie de o demonstraţie de forţă, menită să intimideze opoziţia şi să mobilizeze mulţimile pentru salvarea valorilor „sacre�? ale revoluţiei. Mulţimile au fost dirijate să pună preţ pe opera „apărătorilor de ţară�?. Acestea erau, deloc întâmplător, aceeaşi care conduseseră timp de peste 4 decenii. În decembrie 1989 căzuse doar stăpânul infidel. Apparatul rămăsese însă, intact. Opoziţia risca să bulverseze „ordinea�? de ei dictată. Trebuia, aşadar, respinsă cu duritate. La sfârşitul lui ianuarie 1990, a apărut riscul să cadă şi noii stăpâni. Vor fi salvaţi prin intervenţia promptă şi eficientă a mulţimilor 31.

Abia revenit în ţară, după un îndelungat exil, preşedintele Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, Ion Raţiu, devenea, instantaneu, ţinta campaniei frontiştilor. Prezent la întâlnirea cu delegaţia FSN, alături de Corneliu Coposu, Ion Raţiu solicita restabilirea normalităţii, grav afectată de decizia participării Frontului la alegeri. Era nervos refuzat chiar de Ion Iliescu: „Nu avem nevoie de sfătuitori din străinătate!�?. Ion Raţiu insista ca Frontul să-şi schimbe numele şi să se declare partid, întrucât noţiunea de „front�? induce idei totalitare (vezi Frontul Unităţii Socialiste, sau mai vechiul Front Unic Muncitoresc). A urmat un nou refuz.

În ziua uriaşei contramanifestaţii organizată de FSN, Ion Raţiu are o întâlnire cu Ion Iliescu. „I-am vorbit de momentul istoric – îşi va aminti peste ani liderul ţărănist - , de răspunderea ce are. Puteţi să rămâneţi un om mare în istoria neamului, dacă daţi posibilitatea poporului român să-şi exprime, liber, voinţa...Am conchis: să nu provocăm Sovietele, dar să ne asigurăm un viitor, în cadrul Europei civilizate�? 32. Nu s-a ajuns, aşa cum era de aşteptat, la nici o soluţie.

Contramanifestaţia din 29 ianuarie a reprezentat o descătuşare primitivă de energii proletare. A fost un spectacol întristător pentru lumea civilizată. Rând pe rând, măştile „democraţilor�? din FSN cădeau, iar de sub crusta de onorabilitate, se iveau chipurile nomenklaturiştilor pregătiţi să „creeze�? evenimente şi să pescuiască în ape tulburi. În aceeaşi zi, locuinţa lui Corneliu Coposu a fost asediată de către emulii lui Ion Iliescu. În faţa sediului PNŢCD, un alt grup ameninţa conducerea partidului, cu linşajul. La momentul oportun şi în faţa camerelor de luat vederi, se înţelege a apărut şi „salvatorul�? Petre Roman, într-o maşină blindată, oferindu-se să-l protejeze pe liderul ţărănist. Corneliu Coposu merge la TVR, împreună cu Petre Roman, unde înregistrează o declaraţie, care nu avea să fie difuzată niciodată 33. Avea stofă fiul revoluţionarului de profesie! Ştia să combine scene şi să plaseze personajele, în aşa fel, încât victima să fie, sigur, stigmatizată. Ţara a vizionat scena istorică cu un bătrân „salvat�? de tânăra speranţă a noii democraţii. Negoţul cu imagini „adevărate�? era cea mai eficientă metodă de manipulare.

Şocant! Acesta este cuvântul de ordine, din presa franceză, cu privire la contra-manifestaţia organizată de FSN, în ziua de 29 ianuarie 1990. Pentru a intimida opoziţia, strategii FSN nu au ezitat să recurgă la metode „retro�?. În după-amiaza mitingului organizat de opoziţie, TVR nu a contenit să lanseze apeluri partizanilor FSN, pentru a se deplasa în piaţă şi a apăra „câştigurile revoluţiei�?. Formula magică era din nou „Patria în pericol!�? Mitingul opoziţiei a fost prezentat la TVR, ca o tentativă de lovitură de stat. Şi aşa a rămas în mintea majorităţii românilor.

În ziua următoare, muncitorii s-au mobilizat, pentru a-şi „salva�? idolii. Detaşamentele de asalt au încercuit sediile partidelor istorice. Bucureştiul a devenit scena unor întâmplări „triste şi imbecile�?. Opoziţia împreună cu un important grup de studenţi au cerut doar ca FSN să-şi respecte angajamentul iniţial de a nu participa la alegeri. Chemându-şi susţinătorii să manifeste în faţa sediului FSN, acolo unde se negocia, liderii opoziţiei au făcut, la rândul lor erori. FSN a promovat, permanent, ideea mobilizatoare că retragerea sa ar provoca un vid politic, dorit de partidele istorice care vor instala anarhia în ţară. Slabă şi divizată, opoziţia nu ar putea să aducă nimic bun, României 34. Liderii FSN nu inventau nimic nou în materie de propagandă politică. Aveau la dispoziţie întregul set de „principii�? şi mijloace, încă din anii tinereţii lor revoluţionare. Iar Silviu Brucan şi compania nu au făcut decât să le repună în aplicare.

Reacţia critică a presei occidentale faţă de evoluţia evenimentelor din România a fost prompt rejectată de către liderii FSN, sub pretext că aceasta ar urmări discreditarea revoluţiei, a idealurilor şi a simbolurilor sale. Nici xenofobia nu era greu de promovat într-o ţară dominată de complexul „cetăţii asediate�?. Deloc întâmplător, în recuzita de mijloace la care a recurs noua Putere, unul dintre cele mai eficiente a fost lozinca naţionalistă „Nu ne vindem ţara!�?

Rodica Coposu îşi aminteşte despre acele zile de la sfârşitul lui ianuarie: „FSN a organizat o contra-manifestaţie la care au fost aduşi agitatori din toată ţara, inclusiv mineri...Au fost aduşi cu camioanele oameni de la Piteşti, din toate părţile, şi au atacat sediile partidelor. O echipă de şoc a fost adusă aici acasă, unde au început să urle „Jos Coposu!�?, „Coposu la azil!�?, tot felul de sloganuri pe care le-au scris pe ziduri: „Liberalii la azil, Coposu la cimitir!�? 35.

Distrugerea partidelor istorice şi stigmatizarea liderilor săi a avut menirea simbolică de a arăta mulţimilor unde se află sediul răului şi de a fixa în memoria colectivă, faptul că revoluţia ar putea fi compromisă de acţiunile acestora. Începând din ziua de 29 ianuarie 1990, demonizarea partidelor istorice a devenit tema fundamentală a campaniei FSN. Orice efort de a reconstrui credibilitatea opoziţiei, structurată în jurul singurelor partide care au semnalizat consecinţele uriaşei manipulări, a fost sortit eşecului. Contramanifestaţia din 29 ianuarie a sudat solidaritatea de la vârful ierarhiei frontiste, asigurându-i un control deplin asupra mulţimilor. În mod miraculos, tehnicile minciunii, ale subversiunii şi delaţiunii, aplicate cu succes de generaţia lui Brucan şi Ion Iliescu, erau reactivate şi adaptate. Ironia istoriei a făcut ca exact pe aceleaşi baricade adverse, să se găsească personaje care se cunoşteau încă din anii 1944-1947. Cazul Brucan-Coposu. Campania de instigare împotriva liderilor PNŢ fusese coordonată în 1947, de tânărul apparatcik Silviu Brucan. De la campania electorală pentru alegerile trucate din 19 noiembrie 1946 şi până la condamnarea, în anul următor a liderilor PNŢ, după înscenarea de la Tămădău, oficiosul PCR, Scânteia, desfăşurase o acţiune diabolică de discreditare a principalului partid opozant. Peste ani, Silviu Brucan şi ucenicii săi vrăjitori mai bifau o „victorie�?, la fel ca şi în anii de după război. Atunci, la fel ca şi acum, poporul era transformat în complice şi asmuţit împotriva duşmanilor de clasă. Silviu Brucan nu are însă nici o tresărire de conştiinţă cu privire la rolul său în evenimente, întrucât mântuirea prin căinţă nu face parte din universul lui.

Contramanifestaţia din 29 ianuarie 1990 încheia încă o etapă din tumultuoasa istorie a Revoluţiei române. Urmau, „la rând�?, evenimentele de la Târgul Mureş, mineriadele, mitingul din Piaţa Universităţii şi alegerile din Duminica Orbului. Adică alte întâmplări miraculoase de pe drumul „luminos�? al consolidării FSN şi al restauraţiei in integrum, nestingherit decât de puţinii idealişti care se vor strădui să arate poporului cât de periculos este să redevii masă de manevră şi complice vinovat.

FSN a valorificat încă din primele luni ale existenţei sale, confuzia indusă, premeditat, populaţiei şi mediilor politice. Starea de devălmăşie generalizată, în condiţiile prăbuşirii spectaculoase şi neaşteptate a regimului Ceauşescu, asemenea unui castel din cărţi de joc, a permis insinuarea ideii că singura forţă politică capabilă să gestioneze tranziţia este FSN, adică o formulă politică, socială şi intelectuală hibridă care camufla în realitate, nucleul dur al fostului aparat de partid şi al celui securist. Analizând acest moment din perspectivă istorică, putem lesne identifica datele specifice ale României, decurgând din poziţia sa duală – între tarele tradiţiei orientale şi tentaţia modelului de civilizaţie occidental -, lipsa educaţiei democratice a populaţiei, rezultând nu atâta din modesta tradiţie istorică, cât din experienţa primitivă a naţional-comunismului ceauşist, la care se adaugă starea de confuzie cu privire la viitorul comunismului, în Est. În aceste condiţii, România nu a putut valorifica uriaşa undă de entuziasm din decembrie 1989, în sensul edificării unui regim democratic european, preferând o formulă politică hibridă, fanarioto-balcano-occidentală, care a permis abandonarea idealismului generaţiei tinere, în favoarea elitelor de pradă, structurate rapid în jurul FSN. România continua astfel, modelul tradiţional, identificat de Eminescu, în perioada construcţiei instituţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, al elitelor fără legături profunde cu societatea românească, pe care pretind să o reprezinte, veritabil amalgam balcanic, compus din elemente aventuriere, rapace şi adesea cu origine etnică incertă. Teoria „păturii superpuse�? 36, elaborată de Eminescu, respinsă, asiduu, de elitele liberale şi de teoreticienii liberalismului românesc este recent confirmată de politologul Tom Gallagher 37. Reputatul specialist în probleme româneşti demonstrează că în epocile modernă şi contemporană, societatea românească nu a putut evolua în direcţia structurării democratice şi a prosperităţii, datorită acţiunii unor grupuri hibride (denumite de către Eminescu „pătură superpusă�?) care au confiscat energiile pozitive ale populaţiei, dar mai ales au valorificat negativ lipsa experienţei politice a grupurilor sociale, insuficient autonomizate şi incapabile să se opună acestui fenomen. Din acest motiv, ideile novatore (liberale în secolul al XIX-lea, social-democrate sui generis în perioada postdecembristă) nu au dezvoltat democraţia şi nu au asigurat prosperitatea, elitele de pradă urmărind să-şi conserve statusul social, în vreme ce societatea intră într-un perpetuu proces de democratizare, clamat de falşii săi profeţi, dar neasumat de nimeni în mod responsabil. Aceste elite nu sunt preocupate de starea reală a naţiunii – pe care nu o percep şi nu o respectă -, ci doar de autoreproducerea privilegiilor. România nu este, în consecinţă, comparabilă cu statele din Europa Centrală, ci mai ales cu cele din lumea a treia, precum fostele state comuniste din Asia sau Angola 38.

Apatia populaţiei, decurgând din inconsistenţa ideii libertare despre care a vorbit şi Emil Cioran, dar şi din mentalităţile fatalist-ţărăneşti şi inconsistenţa tradiţiei culturii politice democratice, a facilitat succesul elitelor sălbatice, imediat după decembrie 1989. Această situaţie a adâncit criza de comunicare şi încredere dintre elite şi societate. Populismul fesenist, marca Iliescu, a permis consolidarea rapidă a elitelor de pradă şi a modelului falsei comunicări cu mulţimile, ademenite în bătălia politică, manipulate, iresponsabil şi în final abandonate. Modelul social-politic al FSN şi al legatarilor săi testamentari – FDSN, PDSR, PSD – nu a generat, în consecinţă, nici protecţie socială, nici bunăstare, nici democratizarea societăţii, ci un capitalism de clan (sau de „cumetrie�?, cum l-a caracterizat Ion Iliescu, într-un puseu de nervozitate şi sinceritate). Acest model a condus şi la dezvoltarea „unei culturi politice de tip parohial-dependent (cultura politică a statelor nedemocratice), adică dependenţa de o elită negativă�? 39. Datorită perpetuării acestei tradiţii nenorocite, de tip bizantino-fanariot şi comunist (întrucât elitele acestui regim au reprezentat tot o „pătură superpusă�?), România a ratat reforma morală, politică, economică şi socială, în perioada postdecembristă. Modelul de succes a la Pyrrus aplicat de elitele fesenisto-social-democrate descinde, aşadar, dintr-o tradiţie românească şi din jocul de sumă nulă, cu interesele majore ale societăţii româneşti. Teoria lui Gallagher o reia, o dezvoltă şi o confirmă pe cea mult hulită, a lui Eminescu. Tentaţia noastră superficială (produs emblematic al întârzierii istorice) pentru produse ideologice (şi nu numai) de import explică de ce putem vorbi, cu detaşare, despre teoria profesorului englez, dar nu şi despre cea a lui Eminescu, cu toate că aceasta este, masiv, confirmată peste ani.

Pe fundalul bătăliei politice, al contestaţiei vehemente şi al confuziilor premeditate cu privire la viitorul modelului comunist reformat (perestroikist), în prima decadă postdecembristă în România s-au consolidat forţele politice de extracţie comunistă care au blocat democratizarea reală şi au dezvoltat un model social-politic periferic, tocmai potrivit pentru a asigura succesul elitelor de pradă.

Aceste concluzii par să fie contrazise, la prima vedere, de experienţa fostelor state comuniste din Europa Centrală. Dificultăţile acestor state în procesul de tranziţie nu pot fi eludate. Şi aici, la fel ca în România, capitalismul a apărut „în condiţiile extraordinare definite de extinderea simultană a drepturilor de proprietate şi a celor politice�? 40. Diferenţa specifică dintre România, pe de o parte şi Polonia, Ungaria, Cehia ori Slovenia, pe de altă parte, este că această simultaneitate nu a generat consecinţe egale. România a evoluat spre un model social-politic periferic (de la periferia Imperiului de Răsărit, la cea a metropolei occidentale) şi sărăcirea progresivă a unei populaţii incapabile să se sustragă controlului elitelor rapace, în vreme ce Ungaria, spre exemplu, s-a orientat, fără dileme majore, către modelul democratic occidental.

Teoria „democraţiei originale�?, dezvoltată de Ion Iliescu imediat după revoluţie, reproducea starea de confuzie din societatea românească şi inducea populaţiei dezorientate, ideea unei nişe specific româneşti, adică a unui model autohton investit să valorifice potenţialul nostru. Virtuţile secrete ale naţional-comunismului erau abil dirijate spre o formulă înnoită a „mândriei de a fi român�?. Mesajul secret al „originalităţii�? regimului instalat în România a fost exact acela de a promova şi camufla succesul elitelor comuniste, reunite în jurul grupării lui Ion Iliescu.

Note:

  • 21. Jean-Marc Gonin, Roumanie: soubçons sur le pouvoir, l'Express, Nr. 2010, 12-16 ian. 1990
  • 22. Victor Frunză, Revoluţia împuşcată, ed. cit., p. 11
  • 23. Jean Marc Gonin, Roumanie: le Front lezardé, l'Express, Nr. 2011, 19-25 ian. 1990
  • 24. Jean Paul Mari, Bucarest: la journée la plus folle, Le Nouvel Observateur, Nr. 1315, 18-24 ian. 1990
  • 25. S. Kauffmann, Le Conseil FSN, Le Monde, 15 ian. 1990
  • 26. vezi Bogdan Szajkowski, New Political Partes of Easter Europe and the Soviet Union, London: Longman, 1991, p. 222
  • 27. José-Alain Fralon, Les premieres élections, Le Monde, 25 ian. 1990
  • 28. Idem, Le FSN est violement attaqué, Le Monde, 26 ian. 1990
  • 29. Le poete M. Dinescu défend la legitimité du FSN, Idem
  • 30. José-Alain Fralon, Partisans et adversaires, Le Monde, 30 ian. 1990
  • 31. Victor Frunză, op. cit., p. 48
  • 32. I. Raţiu, În fine, acasă, Ed. Univers, Bucureşti 1999, p. 76-78
  • 33. Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 13
  • 34. Marc Epstein, Roumanie, l'Express, nr. 2013, 2-8 feb. 1990
  • 35. Corneliu Coposu, op. cit., p. 211
  • 36. Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 251-262; Mihai Dorin, Civilizaţia românilor în viziunea lui Eminescu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, p. 214-220
  • 37. Tom Gallagher, op. cit., ed. cit.
  • 38. Ibidem, p. 30
  • 39. Andrei Ţăranu, Furtul unei naţiuni şi decăderea elitei politice, în I. D., An II, nr. 4(7), aprilie 2005, p. 23
  • 40. D. Stark, L. Bruszt, Traiectorii post socialiste. Transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Ed. Ziua, Bucureşti, 2002

Articol citit de 5206 ori.

Alte articole