Corneliu Coposu Fan Page

13.a. Din tainele democraţiei "originale" - partea I

Înapoi la "România de la comunism la mineriade", Mihai Dorin

La mijlocul lunii martie 1990, România era din nou în furtună. Nu trecuse decât o lună şi jumătate de la contramanifestaţiile frontiştilor împotriva partidelor istorice şi miraculoasa „salvare�? a lui Corneliu Coposu, de către premierul Petre Roman. Ucenicul vrăjitor învăţase temeinic cum poţi să creezi evenimente şi să pozezi în salvator. Secvenţa cu „eroul�? de pe carul blindat, venit să dea un semn de „mărinimie�? venerabilului lider ţărănist are ceva bine premeditat şi lesne de asociat cu o scenă asemănătoare din 22 decembrie 1989, atunci când Ceauşescu era extras tot dintr-un car blindat. Simplă coincidenţă? Evident nu, ci calcul politic cu o ţintă precisă: aneantizarea opoziţiei prin compromiterea simbolului acesteia. Maeştrii manipulării vor avea însă ocazia să constate, chiar mai devreme decât au crezut, că „cine seamănă vânt culege furtună�?.

În această lună fatidică, România a fost martora confruntărilor interetnice de la Tg. Mureş. Evenimentele s-au produs într-o atmosferă încărcată de intoleranţă, secretomanie şi suspiciune pe care au promovat-o noile autorităţi. Într-o singură zi, toate amintirile frumoase despre solidaritatea umană împotriva inamicului comun – dictatura -, de la Timişoara, dar nu numai, au fost aruncate în aer. România se putea, astfel, prăbuşi într-un devastator război civil. Faptele vor dezvălui că îndelungata experienţă a comunismului xenofob adâncise criza de încredere dintre români şi unguri şi întreţinea tensiuni artificiale.

În ultimii ani ai regimului comunist, propaganda de la Bucureşti orchestrase atacuri vehemente împotriva Ungariei. Evident, oficialii unguri nu erau, nici ei, străini de manifestaţiile antiromâneşti desfăşurate pe teritoriul Ungariei, numai că ţara vecină se afla într-o postură sensibil diferită de cea a României, fiind recunoscută şi respectată pentru politica sa de deschidere, pentru gesturile sale de dezacord faţă de excesele regimului ceauşist, pentru opoziţia sa fermă împotriva sistematizării satelor din România - măsură calificată drept „genocid cultural�? –, pentru atitudinea binevoitoare faţă de cei peste 30 de mii de refugiaţi români aflaţi pe teritoriul său, pentru adeziunea sa la Convenţia ONU cu privire la refugiaţi etc. 1. Toate acestea calificau extrem de favorabil Ungaria în faţa opiniei publice occidentale şi puneau într-o situaţie de inferioritate, regimul de la Bucureşti. Ungaria valorificase inteligent toate oportunităţile politice de la sfârşitul anilor '80, atunci când regimul lui Ceauşescu era etichetat ca paranoic. Politica Budapestei se bucura de o bună recepţie în Occident. În timp ce Budapesta vedea în perestroika expresia unei viziuni supranaţionale, pe care o va şi valorifica, de altfel, Bucureştiul se replia într-un naţionalism exclusivist, conjugat cu un antieuropenism agresiv. Modelul sovietic stalinist fusese exportat şi în Ungaria, acolo unde generase adevărate pasiuni, dar în anul 1956 societatea ungară se repliase în favoarea ideii democratice şi a libertăţii, nu doar a celei reformiste. Minoritatea maghiară din România nu a fost străină de aceste mişcări, la fel cum nu a ignorat că istoria modernă a Ungariei este jalonată de insurecţiile populare din anii 1848, 1918 şi 1956, atunci când românii ardeleni şi mai apoi România s-au situat de cealaltă parte a baricadei.

Dacă amintirile mai vechi sau mai noi au avut contribuţia lor la mobilizarea românilor şi a ungurilor, suspiciunile cu privire la puterea politică instalată la Bucureşti, numeroasele dovezi ale dispreţului faţă de valorile democraţiei şi regulile jocului democratic vor face ca întreaga responsabilitate pentru evenimentele de la Tg Mureş să fie atribuită guvernului şi naţionaliştilor români. S-au concentrat, în devălmăşie, toate argumentele care intraseră în conştiinţa europeană, cu privire la caracterul atavic al naţionalismului românesc. România plătea pentru trecutul său recent şi pentru complicităţile vinovate ale liderilor de la Bucureşti. Oricâte eforturi s-au făcut în lunile care au urmat conflictului interetnic de la Tg. Mureş de a nuanţa faptele, responsabilităţile şi înţelesul acestora, lipsa de credibilitate a oficialilor români a contat mai mult decât evidenţele care contraziceau vinovăţia exclusivă a românilor, pentru provocarea incidentelor încriminate.

La 15 martie 1990, ungurii celebrau la Tg. Mureş, sărbătoarea naţională a Ungariei. Participau la eveniment, numeroşi confraţi din patria-mamă. S-au declamat versurile mobilizatoare ale poetului revoluţionar Petöfi Sandor „Acum sau niciodată !�?. A doua zi, la 16 martie, în oraş se zvoneşte că o farmacistă maghiară a refuzat să servească un român. Dar nimeni nu poate confirma incidentul, totul fiind învăluit în mister. În ziua de 19 martie, la apelul asociaţiei Vatra românească, au loc manifestaţii în centrul oraşului, în cursul cărora se cere înlăturarea unor etnici maghiari din Consiliul local. În ziua următoare, sosesc grupuri de ţărani români din Hodoc şi Ibăneşti, incitaţi de informaţiile care circulă cu privire la profanarea statuii lui Avram Iancu. Seara este atacat sediul UDMR, iar scriitorul Andras Süto este brutal lovit. La 20 martie are loc mitingul organizat de etnicii maghiari în Piaţa Trandafirilor din Tg. Mureş. Vatra românească îi convoacă din nou pe românii din Hodoc şi Ibăneşti care-i întâlnesc pe traseu pe ţăranii unguri veniţi dintr-un sat vecin. Au loc primele ciocniri. După-amiază, este devastat sediul asociaţiei Vatra românească şi sunt incendiate autobuzele care-i aduseseră pe ţăranii români. Abia în dimineaţa zilei de 21 martie, cu o întârziere care genera numeroase semne de întrebare, între cele două tabere, se interpune armata. Pentru moment, confuzia este atât de înrădăcinată, încât ea declanşează o stare de psihoză. Românii cer: „Laszlo Tökes afară!�? (episcopul era însă plecat în SUA). Sosit în oraş, viceprim-ministrul Gelu Voican Voiculescu încearcă să calmeze spiritele: „Îi cunosc bine pe unguri, ei nu vor separatism!�?. „Mincinosule!�? – îi replică manifestanţii, somându-l să le dea un ultimatum ungurilor.

O secvenţă de luptă filmată de un cameraman olandez face înconjurul lumii, fiind folosită atât de români, cât şi de unguri, pentru a se acuza reciproc. Iniţial s-a crezut că victima barbariei este un etnic maghiar. Ulterior, se va dovedi că acesta era român. Era însă prea târziu pentru a mai contrazice prima impresie care a fost devastatoare. Guvernul de la Bucureşti a anunţat că incidentele au făcut şase morţi şi 300 de răniţi, în majoritate etnici români.

Municipiul Tg. Mureş întrunea condiţii speciale pentru izbucnirea unui incident devastator, deoarece cu ani în urmă fusese reşedinţa unei autonomii maghiare, desfiinţată de Ceauşescu, prin reforma administrativă din 1968. În timpul vacanţei de iarnă, părinţii maghiari îşi înscriu copii la vechiul liceu unguresc Bolyai, devenit ulterior mixt. La fel procedează şi părinţii elevilor români. Urmează acuzaţii din ambele părţi 2.

Pripeala maghiarilor de a restabili statul–quo-ul ante Ceauşescu, prin îndepărtarea elevilor şi profesorilor români din fostele şcoli ungureşti, cu nemijlocitul concurs al adjunctului ministrului Educaţiei, Attila Pálfalvi, a provocat proteste care au contribuit la redeschiderea rănilor vechi ale conflictului mocnit româno-maghiar 3. Reacţia românilor la aceste măsuri nu s-a lăsat aşteptată. La începutul lunii februarie 1990, s-a constituit Uniunea Vatra Românească, organizaţie care va reuşi să mobilizeze contraofensiva românilor, uzând masiv de tradiţiile resentimentare, dar, cu deosebire, de tehnicile propagandei naţional – comuniste 4.

Conflictul interetnic de la Tg. Mureş a fost, se pare, pregătit din timp. La 25 ianuarie 1990, Ion Iliescu vorbea în termeni misterioşi despre „tendinţe separatiste�? în unele judeţe din Transilvania, pe fondul grevelor din învăţământ şi al strângerii semnăturilor pentru reînfiinţarea Universităţii Bolyai. Vatra Românească a realizat înregistrări televizate de la întrunirile UDMR, insistând asupra caracterului ostil al acestei organizaţii, faţă de statul român. Concomitent, posturile de radio şi televiziune au insistat asupra poziţiilor ultranaţionaliste ale UDMR, reuşind să-i instige pe români 5. Conflictele interetnice de la Tg. Mureş au debutat în ziua de 19 martie 1990, cu o demonstraţie organizată de Vatra Românească, la care au participat şi numeroşi ţărani, transportaţi cu autobuze speciale, din două localităţi îndepărtate, Hodoc şi Ibăneşti 6. Ancheta parlamentară, dată publicităţii în 23 ianuarie 1991, dezvăluia implicarea unor primari şi funcţionari publici, în deplasarea demonstranţilor la Tg. Mureş. Din start, rapoartele întocmite de ziariştii străini au fost defavorabile românilor, aceştia fiind acuzaţi pentru declanşarea conflictelor. Contraofensiva maghiară, întărită şi de un număr de romi, s-a produs în ziua următoare, atunci când unităţile militare au intervenit, pentru a-i potoli pe manifestanţi. Declaraţia Guvernului român cu privire la conflictul interetnic de la Tg. Mureş, dată publicităţii la 21 martie 1990, făcea legătura cu celebrarea de către minoritatea maghiară a zilei naţionale a Ungariei şi stimularea „sentimentelor naţionaliste ale poporului român�?, dar şi cu prezenţa sfidătoare a numeroşi cetăţeni din Ungaria, sosiţi la Tg. Mureş, cu acest prilej.

În raportul parlamentar publicat în anul 1991, principala critică este adresată UDMR, care nu a explicat semnificaţia aniversării zilei de 15 martie. Mult mai categoric a fost însă Comitetul Helsinki, care a acuzat politica de implicare partizană, din partea oficialilor români 7. Schimbul de replici dintre Budapesta şi Bucureşti a devenit extrem de dur, în zilele conflictelor de la Tg. Mureş, contribuind la reinstalarea crizei de încredere, între cele două ţări 8. Evenimentele de la Tg. Mureş au fost un bun pretext pentru înfiinţarea SRI, decretul publicat în ziua de 23 martie 1990, referindu-se, în mod explicit, la nevoia de a proteja ţara de ameninţările externe 9.

La 19 martie 1990, Ion Iliescu face un apel televizat, pentru încetarea confruntărilor. Era chiar ziua în care sediul UDMR a fost devastat. Comandantul poliţiei Tg. Mureş declara în aceeaşi zi că violenţele au fost provocate de 1000 de „antiseparatişti�? români 10. La Budapesta se vorbeşte despre un adevărat pogrom, iar starea lui A. Süto „şochează toată Ungaria�?. Primele concluzii sunt defavorabile oficialilor români, acuzaţi că la originea evenimentelor se află slăbiciunea lor, întrucât „haosul domină în toată ţara�?. La toate acestea se adaugă „exasperarea românilor�? faţă de regimul de la Bucureşti, precum şi gesturile de siguranţă de sine, arătate de minoritatea maghiară, „eliberată de tiran�? 11.

Presa occidentală a vehiculat, cu promptitudine, informaţii cu privire la conflictele interetnice în care românii sunt mereu plasaţi într-o poziţie dezavantajoasă. Originile crizei sunt căutate în trecut. Se descoperea, astfel, masiva românizare a oraşului în ultimii 20 de ani, când numărul românilor a sporit în mod spectaculos de la 8% la 47%, proporţional cu scăderea numărului etnicilor maghiari. Conflictul ar avea la origine o „manifestaţie pacifistă�? a unui grup de 50 de unguri, în Piaţa Primăriei, acolo unde ei au fost agresaţi de aproximativ 2000 de români. Liderii UDMR îi acuză pe românii din Asociaţia Vatra Românească, ce nu au ezitat să atace şi sediile PNŢCD şi PNL din Tg. Mureş. Aşa înţelegeau naţionaliştii români să-şi manifeste loialitatea faţă de FSN, lovind în partidele de opoziţie, care erau suspectate de legături periculoase cu Occidentul, dacă nu chiar cu iredentiştii unguri. La Tg. Mureş, se consolida alianţa dintre naţionalişti şi FSN. Acesta a şi acceptat, de altfel, transferul patrimoniului naţional-comunist în beneficiul său. Liderii FSN nu vor întreprinde nimic pentru a se delimita de excesele naţionaliste, înţelegând astfel, să ducă mai departe, ştafeta moştenită. Iar faptul că Vatra Românească şi partidul creat în jurul acesteia vor evolua în zona intereselor politice ale FSN, nu va face decât să întărească ideea că aliaţii nu ratau nimic din legatul testamentar al PCR. În ziua de 19 martie, la Budapesta are loc un marş de protest la care participă 20 de mii de persoane. În aceeaşi zi, Guvernul maghiar cere explicaţii ambasadorului român.

Convocat în grabă, CPUN acuză derapajul „extremist, şovinist şi naţionalist�?, de la Tg. Mureş, imputându-le ambelor tabere, vinovăţia pentru cursul periculos al evenimentelor 12. Nici acuzele oficiale nu întârzie, autorităţile de la Budapesta fiind învinuite pentru vina de a „eroda�? eforturile părţii române de a restabili „calmul şi ordinea�?. Presa naţionalistă din Ungaria întreţine cu abilitate, acest cadril al acuzaţiilor. Cea românească reaminteşte, în contrapartidă, despre complotul unguresc împotriva lui Ceauşescu, despre supralicitarea de către unguri a represiunii de la Timişoara, în decembrie 1989, ori despre exagerarea proiectului ceauşist de sistematizare a satelor din Ardeal.

La Budapesta, Partidul micilor proprietari - animatorul grupărilor ultranaţionaliste - face cunoscut faptul că membrii săi se vor bate „ca leii�? pentru apărarea ungurilor din România, în vreme ce hărţile Ungariei Mari sunt la mare trecere 13. Este timpul demagogiei, al acuzaţiilor reciproce, al rememorării selective a istoriei. La 22 martie 1989, Guvernul de la Budapesta acuză Bucureştiul „de a nu fi luat măsuri ferme, menite să împiedice renaşterea naţionalismului românesc�?.

Două zile după tragicele evenimente, „pompierul de serviciu�? al Guvernului român, Gelu Voican Voiculescu, se adresează unei mulţimi formate din câteva mii de români, în majoritate tineri. La apelurile sale pentru cooperare cu ungurii, mulţimea replică, cu fanatism: „Nu-i mai vrem! Să plece!�?.

Negocierile dintre reprezentanţii celor două etnii au loc într-o atmosferă tensionată. În comunicatul de presă difuzat la sfârşitul acestora, se anunţă formarea a trei comisii, pentru a analiza evenimentele şi a descoperi „adevăraţii responsabili�?. „Trei sferturi dintre răniţii de la Tg. Mureş sunt români�? , declară un medic român. �?Nu, este invers!�?, contrazice un confrate maghiar. Acuzaţiile încrucişate au făcut carieră, contribuind la adâncirea crizei de încredere dintre români şi unguri.

Aşa cum era de aşteptat, evenimentele de la Tg. Mureş au avut un ecou uriaş, în Ungaria , care se afla în plină campanie electorală. Pentru a nu deturna dezbaterea publică, principalele partide politice de la Budapesta încheie un pact cu privire la excluderea chestiunii ardelene din campania electorală. Singura excepţie a fost cea a Partidului micilor proprietari, care într-o alocuţiune televizată a denunţat Tratatul de la Trianon. Ulterior, conducerea partidului s-a delimitat de poziţia unora dintre membrii săi. Însă focul naţionalist „mocneşte pe cenuşă�?, la Budapesta. La 23 aprilie, adjunctul ministrului de Externe maghiar acuză Bucureştiul de „politică ezitantă�? şi avertizează asupra iminenţei unui „nou Karabah�?. În aceeaşi zi se produce o nouă manifestaţie la Tg. Mureş, neasumată însă de nici un partid sau organizaţie civică, la care mulţimea a strigat lozinci antimaghiare şi a aprins lumânări în memoria „românilor asasinaţi de unguri�?. Vatra Românească neagă orice implicare, însă vicepreşedintele său, D. Pop face declaraţii incendiare la adresa ungurilor: „Dacă nu sunt mulţumiţi aici, să plece. În fond, noi suntem în România, nu?�?. Mai mult chiar, liderul naţionalist cere ca puterea locală să fie preluată de armată. Un locotenent român este şi mai explicit: „Dacă ungurii nu vor să renunţe să semene discordie, noi avem arme şi muniţiile nu sunt departe�? 14. Fără comentarii.

Şi declaraţiile unor etnici unguri sunt la fel de incitatoare. Astfel, un învăţător din satul Ernei declară: „Cei 4 ani de război în timpul cărora noi am fost realipiţi patriei mamă au fost cei mai buni�? (aluzie la perioada 1940 – 1944). Scriitorul Joszef Eltetö, redactor şef la hebdomadarul budapestan Observatorul transilvan, remarcă neîncrederea profundă a ungurilor în autorităţile româneşti, respingând în acelaşi timp acuzaţia de apartheid, atribuită cetăţenilor unguri care solicită separarea şcolilor şi a universităţilor ungureşti. În contrapartidă, cotidianul sibian Dimineaţa pune în pagină viziuni istorice apocaliptice: „Am putut vedea hoarde de huni la Tg. Mureş, ca şi cum erau încă în stepele natale�?. Aceşti păgâni au atacat „pe românii paşnici şi fără apărare�?. Trecutul era invocat în cauză, de o parte şi de cealaltă, pentru a separa şi învrăjbi cele două comunităţi. Pentru extremistul român, ungurul este urmaşul lui Attila, iar pentru omologul său maghiar, românul este „slab, incult şi brutal�? 15.

Campania electorală din Ungaria al cărui final se consuma exact în perioada conflictelor interetnice de la Tg. Mureş, a fost un bun prilej pentru manifestarea încrederii Occidentului în schimbările profunde din ţara vecină. Presa occidentală acordă evenimentului spaţii ample, apreciind caracterul său civilizat. Jocul democratic a decurs normal în Ungaria, majoritatea votând pentru o guvernare de dreapta şi pentru înlăturarea foştilor comunişti. A câştigat Forumul Democratic Maghiar 16. Lecţia de civilitate dată de campania electorală din Ungaria contrastează, flagrant, cu atmosfera de intoleranţă şi suspiciune din România, diagnosticată atent de observatorii occidentali. România se manifesta din nou, în contratimp. Pretextul era tocmai nimerit, pentru a-i fi supralicitate maladiile. Neguţătorii de imagini din decembrie 1989 nu mai aveau acum aceeaşi abilitate pentru a deturna sensul evenimentelor. Strădania lor de a contrapune imaginilor vehiculate de media, propria lor versiune, se va dovedi total lipsită de succes. Cel puţin în exterior, credibilitatea României a atins în zilele conflictelor de la Tg. Mureş, cota minimă. Cine mai putea avea încredere într-un guvern a cărui emblemă era diversiunea? Cine să mai învestească într-un regim condus de maeştri ai discordiei? În timp ce în Ungaria, rezultatul alegerilor era echivalat de către presa occidentală cu o veritabilă „renaştere�?, România oficială, precum şi cea profundă, mai adăugau o mărturie despre caracterul lor retardat. În anii care vor urma, gestionarea imaginii ţării în afară va fi, în consecinţă, o adevărată aventură. Conştientizând dimensiunea dezastrului, liderii frontişti se vor replia în politica internă, acolo unde tocmai debuta o campanie electorală de pomină, spectacol balcanic pigmentat cu obiceiurile neaoşe ale comuniştilor autohtoni.

O oază de normalitate în oceanul de suspiciuni şi prejudecăţi este adus de către unii reprezentanţi ai intelighenţiei româneşti. Petru Dumitriu, spre exemplu, a avut o interesantă experienţă identitară. Deşi născut într-o familie mixtă, româno-maghiară, el nu a avut acces la limba maghiară, pentru ca „loialitatea să nu-i fie împărţită�?. Prea numeroşi pentru a pleca, definitiv, din România şi suficient de îndepărtaţi de frontiera cu Ungaria, pentru ca o rectificare de frontieră să fie „fezabilă şi utilă�?, ungurii din centrul ţării, dar şi secuii nu au altă soluţie decât să-şi conserve identitatea, de comun acord cu românii, urmând modelul franco-german. Scriitorul este înclinat să creadă în soluţia autonomiei locale de tip cantonal, după modelul elveţian 17.

Şi Octavian Paler este convins că la Tg. Mureş nu a fost o confruntare între naţionalităţi, ci între naţionalisme. Prilejul a fost tocmai potrivit pentru ca intelectualul român, crescut în umbra regimului lui Ceauşescu, să-şi etaleze desperarea şi deziluzia faţă de cursul evenimentelor din ţară. Iar Octavian Paler, scepticul de serviciu al tranziţiei româneşti, face radiografia iluziilor pierdute. Noi am crezut că „răul se reduce la Ceauşescu şi acoliţii lui�?, crede scriitorul. Ne-am înşelat, evident, întrucât „dictatura a rămas în noi�?. A fost revoluţie în România? Nu, se înţelege, dar mitul revoluţiei îi aranjează bine pe cei din FSN, conferindu-le o „semi-legitimitate�?. Liderii fesenişti se repliază în tăcere ori de câte ori vine vorba despre lovitura de stat ori despre terorişti. Mitul teroriştilor a fost bine plasat în scenariu, el permiţând ca revoluţia să fie ocultată şi ulterior, întreruptă, deoarece oamenii s-au retras speriaţi în casele lor. Pe de altă parte, autorii ocultării au dobândit un imens capital politic, ca unii care au rezistat „teroriştilor�? 18. Eroism la pătrat, aşadar: o dată, ei l-au înfruntat pe Ceauşescu şi a doua oară, pe talibanii acestuia, teroriştii. Revoluţia a făcut din român un om liber care a crezut că poate face ceea ce doreşte, că este stăpânul lui, pentru ca, la finalul experimentului, să ceară ajutor. Aceste etape au fost „arse�? într-un timp record, de numai câteva luni. România se înfăţişează, tot mai clar, ca o ţară a contrastelor ireconciliabile, în care amânarea soluţiilor autentice se răzbună în cascadă.

Şi galeria personajelor care dezvăluiau stratigrafia erelor comunismului românesc este impresionantă. „Europeanul�? Petre Roman, spre exemplu, vorbeşte la fel ca Bârlădeanu, Brucan ori Ceauşescu la vremea tinereţii lor revoluţionare. Despre Rege, primul-ministru este convins că acesta este „o relicvă a istoriei�? (într-un interviu difuzat în 12 aprilie 1990, la Antenne 2). Cine vorbeşte în numele naţiunii române, într-o ţară în care sute de mii de oameni au murit pentru libertate şi demnitate, împotriva bolşevizării ţării şi a ocupantului străin! Produsul de export al revoluţiei române este nimeni altul decât „vedeta de cinema�? Petre Roman, despre care nimeni nu ştie să se fi făcut cunoscut măcar printr-un elementar gest de insubordonare faţă de regimul Ceauşescu. Dimpotrivă, el a beneficiat de o bursă de stat pentru studii la Toulouse şi a compus lecţii ultra-ortodoxe de socialism ştiinţific, cu toate că era inginer şi nimeni nu îl obliga la un asemenea gest. Cu o aroganţă şi o suficienţă cinice, personajul declară, senin, că Regelui Mihai, i-a fost retrasă viza întrucât „pelerinajul pascal a dobândit un caracter politic�?. Ca o tristă ironie a istoriei, tocmai fiul unui kominternist notoriu hotăra că Regele nu are permisiunea să-şi viziteze ţara cu prilejul unei sărbători sfinte.

Însă rezerva de cinism a personajelor de la vârful ierarhiei frontiste este inepuizabilă, răbufnind mereu. FSN s-a angajat pe mai multe fronturi de luptă: cu istoria românilor, cu trecutul compromiţător al liderilor săi, cu Regele, cu partidele istorice şi cu toţi cei care nu mai erau dispuşi să le acorde credit politic. Mai devreme sau mai târziu, vor pierde toate aceste bătălii. Dar în anul 1990, erau prea siguri pe ei şi convinşi că nimeni şi nimic nu le poate sta în cale.

În atmosfera de intoleranţă indusă de titularii Puterii din România, o atitudine de curaj şi normalitate propunea ambasadorul la Paris, scriitorul Alexandru Paleologu. El nu ezită să-şi exprime îndoiala cu privire la „maturitatea politică a lui Petre Roman�?, dar şi a celorlalţi capi ai regimului. Într-un interviu devenit celebru, din 12 aprilie1990 ambasadorul se pregătea să-i reprezinte pe „golani�? 19. Urmarea: Alexandru Paleologu este rechemat la Bucureşti, iar demisionatul (?!) Silviu Brucan declară unui ziarist francez că motivul rechemării îl reprezintă contactele ambasadorului român, cu mediile monarhice româneşti din exil şi cu Regele Mihai 20. Aşa ceva nu se putea ierta. În 1990, la fel ca şi în 1948, în numele naţiunii române, vorbea Silviu Brucan. Prin intermediul acestuia, generaţia fondatorilor regimului comunist îi salva, peste decenii pe comunişti, asigurându-le o miraculoasă supravieţuire. În punctul de inflexiune în care cercul trebuia să se închidă, generaţiile lui Brucan şi Iliescu se întâlneau pentru a salva ceea ce se mai putea: camarazii, privilegiile şi amintirile. Ei au fost programaţi să proclame că sistemul a sucombat, împlinind acelaşi ritual ca şi apostolii perestroikăi. De aceea, ori de câte ori corifeii generaţiei fondatorilor îţi vorbesc despre sfârşitul comunismului ori despre revoluţia din decembrie 1989, nu poţi avea decât o neîncredere funciară. Oricâte institute de studiere şi omagiere a revoluţiei ar gira Ion Iliescu, „revoluţia�? lui nu-i poate convinge decât pe naivi.

În aceleaşi zile tulburi din primăvara anului 1990 se produce un nou eveniment semnificativ din scenariul restauraţiei: revenirea în scaunul patriarhal a PF Teoctist. Retras la Sinaia, la 18 ianuarie 1990, ca urmare a cererii sale „ de a fi eliberat din toate funcţiile�?, decizie care venea după valul de contestaţii privind colaborarea sa cu regimul ceauşist, Patriarhul BOR este recuperat şi reintegrat în funcţie. Sfântul Sinod a votat, în unanimitate, pentru aceasta. La revenirea din penitenţa autoimpusă, i se vor rezerva cele mai înalte onoruri. Teologul Bartolomeu Anania, membru fondator al Grupului de reflecţie pentru reînnoirea Bisericii, este unul dintre puţinii care declară că „se opune acestei reveniri�?. Însă ministrul Cultelor Nicolae Stoicescu, este un vechi colaborator al Patriarhului, încă de pe vremea când activa în cadrul unei instituţii cel puţin dubioase a vechiului regim, şi anume Departamentul Cultelor 21. Revenirea Patriarhului, căruia i se reproşau acordul dat pentru demolarea bisericilor din Bucureşti, precum şi neinspirata telegramă de susţinere a regimului Ceauşescu, după declanşarea evenimentelor de la Timişoara, a fost receptată la vremea respectivă, ca un gest de restauraţie, finalizat în urma unui acord ocult, cu guvernanţii. De altfel, a doua zi după reînvestirea Patriarhului în fruntea BOR, mai exact la 8 aprilie 1990, Ion Iliescu era ales preşedinte al CFSN şi desemnat, oficial, drept candidat pentru alegerile prezidenţiale. Frontul dispunea practic de „totalitatea aparatului de stat�? şi îşi permitea să afişeze siguranţa absolută în victorie. Era necesar ca şi stăpânul Bisericii să fie alături de el, în noua misiune de legitimare, prin scrutin electoral. Gesturile de paradă „creştinească�? ale liber-cugetătorului Ion Iliescu nu ar fi avut acelaşi ecou în ochii celor mulţi, cu un Patriarh în exil. Ierarhia bisericească revenea la uzanţele bizantine ale supunerii faţă de puterea seculară.

Campania electorală, o dată declanşată în luna aprilie, provoacă noi unde de şoc. Revin în prim plan specialiştii în manipulare. Silviu Brucan este vedeta incontestabilă a noii serii istorice. Este consilierul „oricui are nevoie�? de sfaturile lui. Al lui Ion Iliescu? Al FSN? Al CPUN? Evident, nu vrea să dezvăluie amănunte, deşi aşa-zisul mister este cât se poate de străveziu. Maestrul manipulării nu ezită să-şi afişeze nemulţumirea faţă de propaganda FSN care ar fi, vezi Doamne! punctul său slab, întrucât îi lipsesc specialiştii competenţi. Nu-i nimic, acoperă el ! Ne lămurim însă, repede: nu este vorba de eficienţa internă a propagandei, ci de cea externă, acolo unde românii sunt net dezavantajaţi în raport cu ungurii. Silviu Brucan mai este profund nemulţumit de cei pe care el îi numeşte „dizidenţii retroactivi�?, precum Alexandru Paler, care „manipulează presa franceză�?. Să recunoaştem că aceasta a scăpat „geniului�? lui Brucan. Intelectualii români care s-au complăcut în supunere faţă de Ceauşescu, fac dizidenţă pe stil nou, întrucât aceasta „nu comportă nici un risc�?. Personajul iubeşte misterele bine plasate, insinuând că în România ar exista „ o aripă de dreapta a unui important partid politic�?, îngrijorată de prezenţa observatorilor occidentali la viitoarele alegeri, întrucât ar risca să-şi demaşte apetitul pentru violenţe politice. Aluzie la PNŢCD? Brucan are prudenţa să nu o spună răspicat, dar infinita şiretenie de a întreţine suspansul, astfel încât cititorul să fie aruncat în ceaţă şi să-i bănuiască de intenţii criminale pe toţi opozanţii FSN. Iar populaţia bulversată de evenimentele desfăşurate în cascadă este decisă să voteze cu FSN, întrucât nu doreşte să-şi ia şi alte riscuri. Argumentul „liniştii noastre�? începea să producă efecte. Populaţia fusese îndrumată din timp să asume ideea că nu există alternativă la FSN, că acesta este „un rău necesar în conjunctura destabilizatoare din ţară�? 22. Enigmaticul personaj mai schiţează în acest interviu, programul de campanie al FSN şi temele fundamentale ale manipulării. Iar atunci când Brucan face profeţii, poţi să fii sigur că în spatele lor se află comploturi abil mascate. De aceea viziunea bătrânului bolşevic asupra evenimentelor ascunde mereu mai mult decât dezvăluie. Contribuţia lui Brucan la arhitectura evenimentelor din decembrie 1989 este o temă inepuizabilă de reflecţie care atrage şi derutează în mod egal. Cultivând misterul, personajul ne invită mereu să glosăm. Prin contrast, se detaşează însă şi o certitudine: el este strategul marilor manipulări din zilele revoluţiei şi din perioada care a urmat.

În plină campanie electorală, la Bucureşti, explodează încă o bombă mediatică, şi anume noua casetă cu înregistrarea procesului cuplului Ceauşescu. Această casetă conţinând detalii importante, omise cu premeditare în versiunea difuzată pentru stupid people autohton ajunge în Occident. Ea fusese oferită de un român, pentru preţul ridicol de 50 de mii de franci francezi, canalului TF1, care o şi difuzează în data de 22 aprilie 1990. Panicaţi, oficialii frontişti întră în acţiune, pentru a salva aparenţele. Copia casetei fusese făcută – stupoare! – după originalul de la guvern. Preşedintele TVR, Răzvan Theodorescu, negociase însă cu postul Antenne2 drepturile exclusive de difuzare în premieră, a casetei, în schimbul unor instalaţii tehnice. În noua situaţie creată care pusese autorităţile române într-o postură penibilă, Răzvan Theodorescu a decis să încredinţeze, gratuit, caseta altor canale franceze, pentru a contracara documentul pirat de la TF1. Postul Antenne2 a primit dreptul de a utiliza acest document, din partea TVR, împreună cu o casetă suplimentară care conţinea dezbaterea filmată imediat după execuţie, cu opiniile membrilor completului de judecată privind condiţiile derulării procesului şi viciile sale de procedură 23. Să reţinem că acest document suplimentar nu a fost niciodată difuzat în România. Bâlbâielile oficialilor români întăresc convingerea generală că ascund adevărul. Datorită acestor jocuri, lumea asista, stupefiată, la a doua asasinare a cuplului Ceauşescu. Diversiune premeditată sau accident? Faţă cu prestigiul atât de şifonat al liderilor frontişti de la Bucureşti, orice versiune este plauzibilă. Un ziarist francez decodifica faţetele multiple ale artei diversiunii frontiştilor: „Dorind să manipuleze prea mult s-a întâmplat ca cei mai buni specialişti ai intrigii bizantine să intre cu picioarele în propria lor ţesătură�?. Noua casetă dezvăluia aspecte care compromiteau şi mai mult imaginea regimului din România. Cele 90 de minute ale versiunii recente umpleau lacunele „odios trunchiate�?. Între timp, la 1 martie 1990, preşedintele „tribunalului revoluţionar�? de la Târgovişte s-a sinucis, „în condiţii obscure�?.

Gelu Voican Voiculescu face figură „de mare ordonator al acestui proces�?, iar generalul Victor Ahtanase Stănculescu joacă rolul personajului „enigmatic�?. Dar cele mai odioase figuri pe care le dezvăluie imaginile din casetă sunt cei doi avocaţi ai apărării, care s-au erijat ,subit, în acuzatori, în vreme ce îi asigurau pe inculpaţi de „onoarea�? ,pe care le-o fac, reprezentându-le interesele. În mod aparent paradoxal şi contrazicând integral versiunea iniţială, trunchiată, cei mai demni în toată această mascaradă judiciară s-au dovedit a fi acuzaţii. Ei au refuzat să se supună ceremonialului ridicării în picioare, la pronunţarea unei sentinţe premeditate şi fără nici o legătură cu rechizitoriul, din care astăzi nu mai rezistă aproape nimic, „murind curajos�?.

Conducerea TVR nu s-a dezis de practicile manipulării nici în ultima clipă, cenzurând scena legării condamnaţilor, împotriva voinţei lor 24. La scurt timp, s-au făcut auzite noile dezvăluiri cu privire la proces, ale unui vechi comentator de la Radio Bucureşti, Petre Macoveanu. El declară că, după preluarea conducerii armatei de către generalul Stănculescu, în ziua de 22 decembrie 1989, acesta s-a oferit să-i conducă pe soţii Ceauşescu într-o direcţie necunoscută. Aşa se explică de ce Nicolae Ceauşescu mai credea, chiar în ziua procesului, că este protejat de Armată 25.

Curând, o nouă bombă vine să inflameze imaginaţia şi să ridice alte semne de întrebare cu privire la condiţiile în care au avut loc procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu. Laic de Ribault, directorul unui laborator de criminalistică din Bordeaux, declară că scenele filmate cu prilejul execuţiei sunt o „mizanscenă�?. Traseele gloanţelor şi rigiditatea cadaverică a Elenei Ceauşescu ar demonstra că execuţia s-a produs cu mult timp înaintea filmării 26. Aceste dezvăluiri vor face să curgă noi valuri de cerneală.

Secretele bine legătuite ale loviturii de stat care a însoţit revoluţia, încep să iasă, treptat, la iveală. Nici dialectica subtilă a lui Răzvan Theodorescu, preşedintele TVR, nici justificările lui Ion Iliescu, nici aura misterioasă a generalului Stănculescu sau ocultismul desuet al lui Voican Voiculescu nu mai puteau ascunde dezvăluirile cu privire la faptul că „revoluţia în direct�? şi tot ceea ce i-a urmat, erau o uriaşă minciună mediatică. Noua versiune despre execuţie punea, definitiv, stigmatul manipulării grosolane pe fruntea şi conştiinţa liderilor regimului Iliescu.

Dezbaterea publică cu privire la revoluţie s-a relansat, provocând noi accente pasionale. Adevărurile interzise dezvăluiau românilor dimensiunea ocultă a revoluţiei, provocând dezamăgire şi tristeţe. Nici o clipă nu au luat în calcul liderii frontişti cât de devastatoare poate fi, sub raport moral, minciuna ridicată la rangul de politică de stat. Gestionarii manipulării au scontat pe faptul că un popor debusolat şi devastat moral este doar o masă de manevră. Avea să le joace o festă chiar mentalitatea lor de vechi bolşevici şi cultura politică asimilată la şcolile de partid. Obişnuiţi să trateze poporul, ca pe o turmă, să-şi experimenteze proiectele utopice pe spezele lui, ei au conceput înlăturarea lui Ceauşescu, doar ca pe un puci, menit să reaşeze şi să redistribuie privilegiile, în lăuntrul corpului nomenklaturii. Chiar şi atunci când datele realităţii i-au contrazis, ei au rămas captivi preceptelor pedagogice şi cutumelor de o viaţă. De aici, deruta şi perplexitatea acestora, ori de câte ori se confruntă cu sarcinile adevărului. Dacă în gestionarea adevărului sunt invalizi, în manipulare, ei sunt maeştri. Adevărul despre sfârşitul cuplului Ceauşescu care deschidea caseta cu amintirile comprominţătoare ale liderilor frontişti, a fost la concurenţă, ca impact mediatic, cu alte fapte pe care se pricepeau să le instrumenteze. România era doar în plină campanie electorală. Începuse mitingul-maraton din Piaţa Universităţii. Ion Raţiu debuta în această campanie, asemenea unui aristocrat de modă veche. Realitatea redevenea generoasă, oferind frontiştilor o paletă largă de teme şi subiecte, tocmai potrivite pentru a fi exploatate.

Campania electorală a fost însoţită de un val de contestaţii la adresa Puterii. Partidele din opoziţia democratică, tineretul şi societatea civilă s-au mobilizat împotriva FSN. Confruntarea electorală s-a desfăşurat în condiţii de inegalitate flagrantă, având în vedere potenţialul manipulator al Puterii. Aceasta a mobilizat segmentele cele mai dezinformate, mai sărace şi mai reticente la schimbare, din societatea românească. Pentru o lungă perioadă de timp, aceste categorii vor rămâne electoratul captiv al lui Ion Iliescu, urmându-l negreşit, indiferent de denumirea partidului năşit. Campania electorală s-a desfăşurat în jurul unei teme centrale: schimbare sau conservare? Puterea fesenistă a militat pentru conservare, prevalându-se de forţa argumentului că Revoluţia din decembrie 1989 a finalizat schimbarea, că beneficiarii acesteia sunt românii, în consecinţă, revenirea la normalitate poate fi realizată, numai conservând. Bătălia electorală pentru care societatea românească nu avea nici pregătirea, nici instrumentele adecvate, a făcut ca Puterea să câştige practic, din start. Spectrul unor noi schimbări a fost asociat, cu abilitate, aventurii, restauraţiei monarhice, exploatării nemiloase şi resuscitării vechii clase politice antebelice. Ideea schimbării sistemului, clamată de opoziţia democratică, a fost lesne convertită în teamă faţă de posibilitatea renaşterii trecutului. Efectul apotropaic era lesne de obţinut, dat fiind împrejurarea că singura opoziţie autentică era reprezentată de partidele istorice. Iar trecutul fusese îndelung răstălmăcit şi recreat cu mijloace ideologice, folosit timp de peste patru decenii ca instrument propagandistic şi servit în reţetă comunistă mulţimilor. În plus, nu era timp pentru nuanţe şi explicaţii subtile într-o campanie electorală extrem de dură. Nu exista nici disponibilitatea de a demantela mecanismul minciunii ideologice şi al răstălmăcirii primitive a valorilor trecutului. Împotriva partidelor istorice lucrau practic cele patru decenii de propagandă comunistă. La acestea s-a mai adăugat şi campania susţinută, de compromitere a intelectualităţii neînregimentată în FSN.

Campania electorală a facilitat resuscitarea urii mulţimilor, negarea rolului elitelor sociale şi intelectuale, repunerea pe tapet a lozincii revoluţionare „Patria în pericol!�?. Intelectualitetea necomunistă, studenţii şi partidele istorice s-au confruntat în campania electorală, nu doar cu FSN, dar şi cu noianul de partide – submarine, care au avut menirea să adâncească starea de confuzie a electoratului. În această atmosferă viciată de suspiciune şi neîncredere, opoziţia a recurs la gesturi disperate, încercând să mobilizeze forţele vii ale naţiunii: tineretul, intelighenţia şi categoriile sociale lovite de represiunea comunistă.

Prima încercare de a transcende frontiera ideologică a partidelor şi a sintetiza un program ecumenic anticomunist a fost Proclamaţia de la Timişoara. Lansată în martie, în oraşul – martir al Revoluţiei române, Proclamaţia a fost concepută ca un mijloc de mobilizare a societăţii, împotriva riscurilor consolidării neocomunismului şi marginalizării României în concertul european. Miza antirestauraţionistă a Proclamaţiei a fost cuprinsă în celebrul punct 8 care reclama eliminarea activiştilor de partid din toate structurile puterii, timp de 5 ani. Entuziasmul generat de radicalismul documentului nu a fost suficient pentru a face din el un act emblematic al regenerării societăţii româneşti. Aparatul propagandistic al FSN, format din exact aceeaşi profesionişti din timpul regimului lui Ceauşescu s-a dezlănţuit, furibund, împotriva semnatarilor documentului. Proclamaţia a fost prezentată ca o încercare de a-i elimina din cursa politică pe liderii FSN. Însă Ion Iliescu intrase în mitologia revoluţiei. Iar a încerca să-l demolezi nu făcea decât să-i sporească aura. Bătălia politică a fost astfel, abil dirijată către persoana preşedintelui CFSN. Iar toate încercările de a-i devoala secretele şi a-l înfăţişa ca exponent al unor interese oculte, nu au făcut decât să-i consolideze întâietatea în ochii mulţimilor. Societatea românească nu era suficient de bine mobilată pentru a discredita falsele mituri şi a separa farsa de adevăr. FSN avea să câştige, folosindu-se masiv de maladiile acestei societăţi. Experienţa politică din anul 1990 a confirmat că, în confruntarea cu maşinăria propagandistică şi mijloacele materiale ale FSN, practic nici un partid nu avea şanse de izbândă. Victoria partidelor anticomuniste, în ţările din Europa Centrală, în anii 1989-1990, este un capitol distinct şi se referă la acele societăţi desprinse de comunism, pe etape, cu largul concurs al societăţii civile. România era departe de a îndeplini criteriile elementare ale democraţiei.

Unul dintre autorii Proclamaţiei de la Timişoara care a perseverat să militeze pentru aplicarea principiilor ei fundamentale, George Şerban, dă documentului în cauză o dimensiune istorică izbăvitoare, atribuindu-i rolul de revoluţie spirituală 27. Însă poate fi Proclamaţia de la Timişoara asimilată relansării Revoluţiei – trădată, furată şi compromisă între timp, de către gruparea Iliescu -, în condiţiile în care ea nu va reuşi să mobilizeze conştiinţa românească în jurul nucleului său de idei, dintre care cea mai importantă şi mai radicală este excluderea activiştilor de partid, din viaţa publică? Încărcătura de idealism şi speranţă a Proclamaţiei îi asigură un loc cert, pe soclul moral al revoluţiei. Tensiunea idealismului timişorean din decembrie 1989 intrase însă în declin, înainte de momentul lansării Proclamaţiei. Între timp, liderii FSN reuşiseră să detroneze revoluţia timişorenilor, în beneficiul apoteozei bucureştene. Ca măsură de autoprotecţie, liderii FSN care dispuneau de pârghiile mass-media, declanşaseră deja acţiunea de minimalizare a spiritului şi proporţiilor istorice reale ale momentului Timişoara. Mişcarea lor a fost facilitată şi de atitudinea extrem de critică a pastorului L. Tökes care a permis repunerea în funcţiune a tehnicilor manipulării naţionaliste şi a temelor sale fundamentale. Produs al „lumii bune�?, poate chiar mai bună decât cea din celebrul balcon al Operei, Proclamaţia venea prea târziu pentru a mai schimba cursul evenimentelor. „Calea regală�? fusese fixată între timp la Bucureşti. Iar grupul de aici a depus toate diligenţele, pentru a nu-i fi periclitat titlul de proprietate asupra revoluţiei. Timişoara ieşise deja din schema strategică, voinţa ei de a reda sacrificiului propriu, demnitate eroică şi istorică, măreţie, fiind sortită eşecului. Mulţimile se împăcaseră între timp cu ideea, abil indusă, de altfel, că revoluţia s-a încheiat.

Revoluţia „interioară�? sau „morală�? 28 care ar fi urmat să o continue pe cea „exterioară�?, de la începuturi, nu putea să mai aibă forţă mobilizatoare, să îmbărbăteze ori să scoată mulţimile în stradă. Principiile morale, oricât de nobile şi înălţătoare ar fi acestea, nu relansează revoluţiile. Pentru istoria românilor, Proclamaţia de la Timişoara rămâne o temă de reflecţie, dar pentru mersul revoluţiei, trebuie să admitem că ea nu şi-a atins scopul. Nu în focul evenimentelor derulate în cascadă se poate produce o renaştere spirituală şi morală. Nu acesta este timpul clarificărilor. Reluarea şi continuarea revoluţiei genuine, stropită de sângele martirilor – temă insistent vehiculată în discursul unor intelectuali precum Ana Blandiana ori Doina Cornea, al semnatarilor Proclamaţiei de la Timişoara sau al oratorilor din balconul Universităţii din Bucureşti – era deja sortită eşecului. Timpul intelighenţiei dezamăgite şi al discursurilor izbăvitoare, trecuse. La fel ca şi timpul proiectelor idealiste. România intrase în timpul mulţimilor. Iar maeştrii manipulării cunoşteau, în detaliu, regulile după care se ghidează turma.

Revoluţia „de sus în jos�?, a nomenklaturiştilor, a strivit-o pe cea „de jos în sus�?, radicală şi anticomunistă, a tinerilor. Primii erau pregătiţi să preia puterea, plasându-se din start, în punctele cheie şi impunând în mentalul colectiv, simbolurile ritualului de trecere de la un timp la altul. Efectul gestului lor a fost bine ţintit şi sigur. Tinerii şi intelectualii dezamăgiţi pierduseră demarajul, erau lipsiţi de experienţă şi ar fi urmat să disloce mitul revoluţiei victorioase, aşadar finalizate (?!), dar şi uriaşa popularitate a vedetelor politice care acaparaseră ecranul televizoarelor. Nu puţine personalităţi, precum Mircea Dinescu ori Ion Caramitru, care au conştientizat farsa şi au asumat dezamăgirea mai târziu, i-au validat, prin prestigiul şi conduita lor, pe învingătorii din apparatul comunist. De cealaltă parte, Ion Iliescu demonstra că nu studiase în zadar, ci cu multă aplicaţie şi pe parcursul unei întregi vieţi, tehnicile propagandei bolşevice.

Cele „două revoluţii�? 29 s-au separat: cea „de sus�? şi-a continuat drumul „victorios�?, fiind legitimată prin votul din Duminica Orbului, AD 1990, iar cea „de jos�? s-a încheiat într-o baie de sânge şi o sfâşietoare tristeţe, în ziua de 15 iunie, în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Cele „două revoluţii�? vor dezvălui, în anii care au urmat, realitatea celor „două Românii�?. România întârziată, săracă şi debusolată îşi va lega destinul de gruparea lui Ion Iliescu, asigurându-i o majoritate confortabilă, în vreme ce România instruită va încerca să se mobilizeze şi să asigure supravieţuirea legatului testamentar al Timişoarei. La 15 ani de la miracolul din decembrie 1989, cele două Românii continuă să-şi urmeze separat calea. E în logica istoriei ca revoluţiile să adune iniţial energiile, iar ulterior să le risipească. Când cele două Românii se vor întâlni, vom avea dovada că timpul s-a aşezat în matcă, iar poporul şi-a regăsit cadenţa.

În ziua de 28 aprilie 1990, a fost creată Alianţa naţională pentru Proclamaţia de la Timişoara, care reunea aproape toate asociaţiile civice şi partidele politice anticomuniste. În curând, liderii Alianţei au anunţat strângerea a 6 milioane de semnături, pentru programul acesteia. Din nefericire, acestea nu s-au regăsit şi în intenţia de vot, la alegerile din mai.

Gestionarii fricii vor şti să exploateze spaimele populaţiei, dintre care cea mai exasperantă a devenit spaima de necunoscut. Liderii Frontului erau personaje care corespundeau atât modelului politic imaginat de mulţimi, cât şi orizontului lor de umanitate şi de înţelegere. În contratimp cu aceştia, liderii marcanţi ai opoziţiei veneau din catacombele regimului comunist, erau doar vag cunoscuţi, având, în plus, handicapul de a nu găsi norma de comunicare cu mulţimile. Exponenţii de prim rang ai partidelor din opoziţia democratică, precum şi cei ai societăţii civile nu s-au putut impune în confruntarea cu structurile solidarizate ale vechiului regim, practic, la nici un capitol. Nici măcar la palierul moral, ori la cel istoric. Distorsionarea valorilor morale şi istorice, duplicitatea rezultând din îndelungata experienţă umană a dublului standard, au făcut ca percepţia corectă a suferinţei şi a martiriului să nu fie accesibile decât unei pături subţiri a populaţiei. Cele „două Românii�? vor ajunge, pe cale de consecinţă, în situaţia de a se confrunta, violent, pe parcursul campaniei electorale şi mult timp după aceea. Peste 15 ani, unul dintre beneficiarii privilegiaţi ai acţiunii de reaşezare a rolurilor în lăuntrul familiei comuniste, fostul premier Adrian Năstase era obligat să recunoască faptul că PSD – legatarul testamentar al marelui FSN – a devenit captivul României sărace, umile şi învinse. Iluziile pierdute ale acestei Românii reprezintă „capodopera�? politică a lui Ion Iliescu şi compania, după 15 ani de manipulare, demagogie şi populism. Involuntar, porfirogenetul Adrian Năstase, recunoştea eşecul proiectului fesenisto-pedeseristo-pesedist care a blocat şansele modernizării României, de dragul salvgardării intereselor grupării criptocomuniste. Ucenicii care şi-au urmat neabătut magiştrii, vor trebui să admită răul pe care l-au provocat ţării. Alexandru Bârlădeanu, poate singurul comunist pocăit, a avut umilinţa să recunoască eşecul „idealului de împrumut�? al generaţiei sale, „dincolo de orice tribunale de judecată�?, convins că „ultimul cuvânt aparţine istoriei�?. Vor fi înţeles Ion Iliescu şi Adrian Năstase ceva din mesajul de adio al lui Bârlădeanu? Până acum nu au dat nici un semnal în acest sens. Să sperăm că într-o zi, vor învăţa lecţia umilinţei izbăvitoare.

În primăvara lui 1990, o nouă revoltă antifesenistă se închega în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Aceasta va deveni spaţiul unui protest unic - prin proporţiile şi originalitatea sa - din istoria postdecembristă. În ziua de 24 aprilie, poliţia a încercat o lovitură în forţă, împotriva grupului de manifestanţi din Piaţa Universităţii, fapt care a provocat mobilizarea a peste 10 mii de tineri, veniţi din toată ţara. Oratorii din balconul Universităţii au cerut înlăturarea de la putere a vechilor comunişti, în frunte cu Ion Iliescu şi Petre Roman.

Intervievat la TF1 (de reţinut că posturile franceze erau specialitatea liderilor de la Bucureşti), Petre Roman continua să sfideze, cu nonşalanţă, opinia publică, afirmând că manifestanţii din Piaţa Universităţii nu sunt „deloc reprezentativi�?. Dar în a cincea zi a mitingului, liderii fesenişti încep să dea semnale de exasperare. Premierul se grăbeşte să-l demită pe şeful Poliţiei, datorită neexecutării ordinului de a elibera, în forţă, spaţiul. Piaţa Universităţii a devenit tribuna de la care se lansează cele mai grave acuzaţii la adresa structurilor feseniste. Rând pe rând, în piaţă se perindă personalităţi marcante ale rezistenţei anticomuniste, intelectuali, lideri ai tineretului şi chiar cetăţeni străini. Prezenţa, la începutul lunii mai, a doi parlamentari RPR, la tribuna din Piaţa Universităţii ,îl irită, la maximum,pe Petre Roman care cere explicaţii preşedintelui Adunării Naţionale a Franţei, Lorand Fabius 30, important lider socialist. Şi Petre Roman învăţase pe de rost teoria despre „cele două Franţe�?, apelând la exponenţii celei de stânga pentru a protesta împotriva dreptei (în cazul de faţă parlamentarii RPR).

După ce i-a etichetat, drept „golani�?, pe manifestanţii din piaţă, lansându-se în acuzaţii injuste la adresa opozanţilor săi tineri, Ion Iliescu a refuzat orice dialog cu aceştia, făcând publică intenţia de a nu recurge la forţă, împotriva lor. Precum se va vedea, nici de această dată Ion Iliescu nu a avut tăria să se ţină de cuvânt. Dialecticianul era îndelung instruit în stratagemele justificării actelor sale.

Curând, orice vizită în „ţara frontiştilor�?, aşa cum va fi tot mai insistent percepută România în mediile internaţionale, este un prilej de nedumerire şi perplexitate. În oraşul de baştină a lui Ion Iliescu, la Olteniţa, toată lumea este convinsă că FSN va câştiga cu 90%. Prin grija FSN, populaţia redescoperea „virtuţile�? unanimităţii. Doina Cornea este vinovată pentru faptul de a fi solicitat întreruperea ajutoarelor către România, în vreme ce Ion Raţiu este depăşit de vârstă şi de necunoaşterea României reale. În schimb, Ion Iliescu este un monument de cinste, chiar şi în raport cu trecutul său: „El nu a minţit. El a fost comunist dar şi-a arătat poziţia contra dictaturii�?, în anii' 70 31. Sunt cuvintele unui concitadin al lui Ion Iliescu, dar nu numai, precum vor arăta rezultatele votului din 20 mai. Iar atunci când umanitatea preşedintelui trebuie apărată, intervin emulii. Aşa cum procedează Gelu Voican Voiculescu, după ce sesizează efectul pervers al celei „de a doua execuţii�? a lui Ceauşescu, asumându-şi ,dezinvolt, decizia suprimării imediate a cuplului, la 25 decembrie 1989. Cu acel prilej, Ion Iliescu ar fi dovedit mărinimie faţă de cei doi, din raţiuni „umaniste şi legaliste�? 32.

Desemnat în ziua de 6 aprilie 1990, drept candidat al PNŢCD pentru alegerile prezidenţiale, Ion Raţiu s-a înscris în competiţie, convins că trecutul său de militant anticomunist, blazonul familiei şi al partidului îl recomandau ,din plin, pentru aceasta.Foarte curând personajul avea să constate că poporul era cu totul altul decât cel păstrat în memoria afectivă din perioada tinereţii sale, iar obiceiurile politice suferiseră mutaţii sensibile sub regimurile comunist şi fesenist. Ion Raţiu va aduce o inefabilă notă de eleganţă, de civilitate şi de toleranţă, dintr-o altă epocă şi dintr-o altă cultură. Balcanismul erodase viaţa politică şi în România veche, dar între timp, aceasta dobândise valenţele noi ale comunismului. Primul şoc suferit de Ion Raţiu este chiar cel al strângerii semnăturilor pentru candidatură. La un moment dat, el este înştiinţat că un grup are pregătite 150 de mii de semnături, dar ....contra cost 33. Perceput ca un personaj exotic, descins dintr-o lume ireală, Ion Raţiu va fi livrat de propaganda frontistă, băşcăliei grosolane şi apoi oprobriului public. Campania dusă de acesta era în contratimp cu atmosfera înveninată de ură şi intoleranţă, marcă certă a culturii politice comuniste şi a manipulării feseniste. La Buzău, evenimentele iau o întorsătură dramatică, întrucât frontiştii s-au lăsat cuprinşi de isterie şi instincte primare. Cu mult calm, Ion Raţiu consemnează în caietele sale: „FSN-ul a organizat să fiu huiduit, atacat şi ameninţat, să fiu de-a dreptul linşat... Cristian Tiberiu Popescu, purtătorul meu de cuvânt, la un moment dat mi-a zis: Vom fi norocoşi dacă scăpăm cu viaţă...Bună experienţă!�? 34. Cât de „bună�? a fost, Ion Raţiu avea să constate foarte curând, la Oradea, unde scena de la Buzău s-a repetat. În locul de întâlnire cu simpatizanţii săi, Ion Raţiu a fost aşteptat de frontişti care l-au ameninţat cu duritate. Pentru a evita o confruntare, întrucât contramanifestaţiile erau o specialitate frontistă, Ion Raţiu a făcut cale întoarsă la Bucureşti, purtat de un avion militar 35. Ion Iliescu ştia să-şi „salveze�? concurenţii aflaţi la ananghie. Şi premierul Petre Roman se instruise,cu mult spor, în tainele acestei inefabile arte. Dar nu numai Ion Raţiu se minunează de obiceiurile instituite de adepţii lui Ion Iliescu. Şi presa occidentală este uimită să descopere o Românie...mereu surprinzătoare.

Note:

  • 1. Catherine Durandin, A propos du conflit roumaino-hongrois, Les Temps Modernes, ianuarie 1990, nr. 522.
  • 2. P. Blanchet, Autopsie d'un massacre, Le Nouvel Observateur, 1525, 29 martie-4 aprilie 1990.
  • 3. Tom Gallagher, op. cit., p. 98-99
  • 4. Idem, Vatra Românească and resurgent nationalism in Romania, Ethnic and Racial Studies, vol 15, nr. 4, 1992
  • 5. Idem, Furtul unei naţiuni, p. 104
  • 6. vezi Cornel Ivanciuc, Evenimentele de la Tg. Mureş din 1991 au impus recunoaşterea oficială a SRI, în 22, 5-11 iunie 1999
  • 7. Human Rights in Romania, New York: Comitetul Helsinki, 1991, p. 16
  • 8. Tom Gallagher, op. cit., p. 101
  • 9. Cornel Ivanciuc, art. cit., loc. cit.
  • 10. Les nouveaux incidents, Le Monde, 21 martie 1990
  • 11. Un conflit milennaire, Le Monde, 22 martie 1990
  • 12. Sanglants affrontisments interethniques en Transylvanie, Le Monde, 22 martie 1990
  • 13. Sylvie Kauffmann, Des malentendus, Le Monde , 23 martie 1990
  • 14. Sophie Shihab, Les incidents de Transylvanie, Le Monde, 25 martie 1990
  • 15. P. Claude, Pour un extrémiste, Le Monde, 27 martie 1990
  • 16. Rennaissance en Hongrie, Le Monde, 28 martie 1990
  • 17. Petru Dumitriu, Surmonter la barbarie, Le Monde, 30 martie 1990
  • 18. S. Kauffmann, Les désilusions, Le Monde, 12 aprilie 1990
  • 19. Sophie Shihab, La visite de l'ex roi est intérdite, Le Monde, 14 aprilie 1990
  • 20. Le Monde, 13 aprilie 1990
  • 21. Le patriarche Teoctist reintégré, Le Monde, 7 aprilie 1990
  • 22. S. Kauffmann, Le FSN „est un mal necessaire�?, Le Monde, 19 aprilie 1990
  • 23. Les aventures d'un document vidéo, Le Monde, 25 aprilie 1990
  • 24. La seconde mort de Ceauşescu, Le Monde, 24 aprilie 1990
  • 25. Le général Stănculescu, Le Monde, 26 aprilie 1990
  • 26. Michel Colonna d'Istria, Un entretien avec le président, Le Monde, 27 aprilie 1990
  • 27. Miodrag Milin, Timişoara în revoluţie şi după, Ed. Marineasa, Timişoara, 1997
  • 28. Vezi Adrian Dinu Rachieru, în vol. Timişoara 16-22 decembrie 1989, Ed. Facla, Timişoara, 1990, p. 17
  • 29. Adrian Marino, Două revoluţii, în Dreptatea, 20 februarie, 1990
  • 30. Le Monde, 4 mai 1990.
  • 31. J. A. Fralon, Voyage au pays des „frontistes�?, Le Monde, 6 mai 1990.
  • 32. Le Monde, 2 mai 1990
  • 33. I. Raţiu, op. cit., p. 155
  • 34. Ibidem, p. 158
  • 35. Ibidem, p. 173

Articol citit de 5858 ori.

Alte articole