Corneliu Coposu Fan Page

12. De la CFSN la CPUN sau tactica "tovarăşilor de drum"

Înapoi la "România de la comunism la mineriade", Mihai Dorin

Contramanifestaţia din 29 ianuarie 1990 a dezvăluit practicile leniniste ale FSN. Între discursul politic al acestuia – aparent democratic şi european -, pe de o parte, şi oferta opoziţiei, structurată în jurul partidelor istorice şi asociaţiilor civice, pe de altă parte, a apărut un adevărat deşert. Cu toată puterea de care dispunea, datorită controlului mulţimilor şi al puzderiei de partide satelite create ad-hoc, pentru a fi topite ulterior, în matca originară- tactică diversionistă clasică, preluată din sursă genuină şi aplicată negreşit de către legatarii testamentari din generaţiile lui Ion Iliescu şi Petre Roman-, FSN a sacrificat ideea consensului şi aura infailibilităţii, cel puţin în ochii tineretului şi ai cetăţenilor iniţiaţi în tainele democraţiei. Contramanifestaţia primitivă comandată de FSN în 29 ianuarie 1990, i-a consolidat puterea politică, insă i-a compromis, iremediabil, mitul. Populaţia a luat act că FSN nu are nici cultura politică, nici maturitatea, nici mijloacele pentru a reprezenta întreaga societate. Din dorinţa, motivată ideologic şi psihologic de a controla totul, dacă luăm în consideraţie originea şi formaţia politică a liderilor, FSN a legitimat, prin gestul său din 29 ianuarie 1990, dreptul la existenţă, al opoziţiei. Frontul va evolua într-o direcţie pseudo-democratică, devenind captivul mulţimilor şi eşuând în dialogul cu elitele, cu tineretul şi cu supravieţuitorii Gulagului comunist, adică singurele forţe capabile să elaboreze un proiect autentic democratic şi de recuperare a valorilor morale şi a celor istorice, ale naţiunii. Următoarele gesturi politice importante – orchestrarea campaniei electorale murdare, compromiterea Regelui şi a moştenirii partidelor istorice, cultivarea discordiei naţionaliste, votul-ghilotină din Duminica Orbului, asaltul asupra Pieţei Universităţii – vor consolida trendul conservator – restauraţionist, al FSN. Acest moloh politic a căzut, treptat, în capcana propriilor sale fantezii ideologice şi a obsesiei premoderne de a-şi subordona totul.

Apele s-au despărţit, iar FSN şi-a concentrat acţiunea politică, în direcţia controlului majorităţii neinstruite. Şi aceasta întrucât a ratat obsesiva idee a consensualiţăţii. FSN a constatat că, neputând controla totul, este obligat să se replieze într-un discurs de tip conservator. Din acest moment, iniţiativele inovatoare nu mai aparţin frontiştilor, ci partidelor din opoziţie şi societăţii civile, care vor fi obligate să-şi radicalizeze discursul, pentru a trezi societatea. Lupta dintre putere şi opoziţie a evoluat către un conflict deschis, între forţele conservatoare şi cele inovatoare. FSN controla aproape integral, ţara tăcută, care fusese reanimată manipulator, prin demagogie, şi transformată într-un instrument de intimidare, împotriva adversarilor politici şi a intelectualităţii. Astfel, FSN a devenit complicele şi exponentul ţării tăcute, dirijată împotriva forţelor creatoare ale naţiunii. De cealaltă parte a baricadei, ţara instruită şi trezită la realitate de evenimentele provocate sau încurajate, prin non-intervenţie, de către FSN, cu scopul de a-şi consolida statutul de exponent al întregului corp naţional (vezi contramanifestaţia din 29 ianuarie 1990, şirul mineriadelor şi evenimentele din martie 1990, de la Tg. Mureş), stigmatizată şi demonizată, adesea numai pentru vina de a gândi („Noi muncim, nu gândim!�? sau „Moarte intelectualilor!�? au devenit lozincile mobilizatoare ale mulţimilor manipulate), va fi, la rândul său obligată să-şi radicalizeze discursul.

Reinventarea naţionalismului xenofob, în formula Vetrei Româneşti, a PUNR şi a României Mari va face parte din recuzita mijloacelor create de puterea fesenistă, pentru a compromite partidele istorice, încriminate pentru presupusa lor lipsă de patriotism. Aceleaşi instrumente vor fi dirijate şi împotriva intelectualităţii insubordonate.

Atât cât Puterea instalată la Bucureşti a reuşit să inducă ideea unui protectorat sovietic de care ţara nu se poate lipsi, ba chiar mai mult, că acesta ar fi înscris în „logica�? şi „legile�? istoriei noastre, FSN a beneficiat de o consacrare suplimentară şi extrem de eficientă, în condiţiile încă misterioase ale strategiei politice globale de la începutul anilor '90. Acest mit avea să funcţioneze până la prăbuşirea URSS, în anul 1991. Dar în momentul în care partidele istorice şi reprezentanţii tineretului şi-au radicalizat oferta politică alternativă, manifestându-se, clar împotriva stratagemelor perestroikiste ale Puterii şi pentru înlăturarea tuturor simbolurilor comuniste şi sovietice din România, FSN a mai pierdut o mască. Diferenţa dintre ideea subversivă a protectoratului sovietic din perioada imediat postbelică şi cea promovată, la fel de subversiv, după decembrie 1989, este că acum, ea nu mai avea suportul Armatei Roşii.

FSN a putut lucra pentru o formulă de tip perestroikist care oricum, făcea parte din orizontul de aşteptare al populaţiei, până în momentul în care tineretul a decis să demoleze simbolurile concentrate ale trecutului comunist, şi anume statuile lui Lenin şi Petru Groza. Dacă la aceasta adăugăm programele mişcărilor de eliberare naţională lansate de Ţările Baltice, dar şi tot mai modestele performanţe ale perestroikăi, avem tabloul aproape complet al factorilor imprevizibili pe care FSN nu i-a mai putut gestiona. Tăcerea liderilor frontişti faţă de gestul curajos al tineretului de a demola statuia lui Lenin şi protestul mai mult formal al oficialilor de la Kremlin, faţă de acest gest, mai deconspirau un amănunt important, şi anume că protectoratul sovietic în favoarea FSN, este lipsit de conţinut, aşadar, ineficient. Partidele de opoziţie şi tineretul au obţinut cu acest prilej o primă şi semnificativă victorie morală care se va deconta în viitor. Şi aceasta chiar în condiţiile în care FSN şi-a consolidat poziţia politică dominantă.

Analizând conduita elitelor frontiste, Stelian Tănase a diagnosticat 5 temeri sau maladii ale acestora: teama răsturnării prin revoltă, teama de propriul trecut, teama de deschidere, teama de a fi ţap ispăşitor şi teama de utopie 1. Diagnosticul este corect şi merită a fi nuanţat. Descinzând direct şi aproape integral din corpul celei comuniste, noua elită frontistă i-a moştenit gena istorică, mentalităţile profund înrădăcinate şi reflexele comportamentale. Elitele frontiste s-au comportat în primii ani ai nesperatei restauraţii, netulburate, decât superficial, asemenea unui grup labil, lipsit de legitimitate şi hăituit de inamici reali sau imaginari. Toate gesturile sale publice - de la decizia suprimării cuplului Ceauşescu şi până la înscenarea contramanifestaţiilor, gestionarea mineriadelor, reprimarea demonstraţiei din Piaţa Universităţii, intoleranţa faţă de opoziţie şi răstălmăcirea trecutului - mărturisesc starea sa psihotică şi conştiinţa precarităţii. Pentru a compensa, elitele frontiste şi-au croit un discurs ofensiv, demagogic, populist şi fals creştin (participări amplu mediatizate la ritualuri creştineşti, pentru care nu aveau nici pregătire şi nici vocaţie).

Teama de a fi răsturnată de la puterea pe care era convinsă că a dobândit-o prin munca, inteligenţa şi sacrificiile sale, a îndrumat-o spre suspiciune şi intoleranţă. Derapajele antidemocratice constante ale lui Ion Iliescu dezvăluie faptul că fondul educaţional profund comunist s-a răzbunat, trăgându-l mereu înapoi şi transformându-l într-un personaj captiv, în ciuda discursului său aparent democratic şi fals ecumenic. Chiar şi occidentalul Petre Roman a mărturisit în timp şi cu asupra de măsură, erupţii reziduale, care vorbesc despre formaţia sa intelectuală şi morală dobândită în seraiul comunist. Neavând un trecut care să-i recomande pentru o carieră autentic democratică, dar nici o vocaţie europeană autentică şi decomplexată, liderii frontişti s-au repliat în modelul politic al solidarităţii de clan, accesibil doar iniţiaţilor, adică celor care cunoşteau ritualul şi îl asumau ( toate vocile critice din FSN au fost, mai devreme sau mai târziu înăbuşite, iar autorii constrânşi să abjure ori să tacă). Manipularea vizând dobândirea complicităţii mulţimilor a redevenit o tehnică preferată şi a reuşit să obţină consolidarea şi lărgirea sferei legitimităţii FSN. Dar mecanismele legitimităţii începeau timid să se supună unor reguli infinit mai complexe şi să se fundamenteze pe argumente diversificate. În momentul în care a început să se destrame aura revoluţiei, legitimarea prin recursul la suportul mulţimilor, a devenit prioritar. În timp, revoluţia a ajuns obiect de studiu, temă de reflecţie şi capăt de acuzaţie. Dar puterea legatarilor testamentari ai FSN nu a fost niciodată, sensibil, clintită. Nici chiar în anul 1996, atunci când, formal au pierdut alegerile. Dacă revoluţia a ajuns temă de investigaţie, mulţimile au rămas mereu, obiect al manipulării. Metamorfozarea revoluţiei în temă de anchetă ştiinţifică, subiect de speculaţie şi curiozitate populară, nu mai putea fi, oricum controlată, cu mijloace politice. Cu trecerea timpului însă, revoluţia a început să piardă calitatea de factor unic fondator al legitimităţii elitelor feseniste. Livrată istoricilor şi apoi curiozităţii mulţimilor, revoluţia a început să piardă aura mistică, chiar dacă a rămas o temă predilectă a discursului encomiastic orchestrat de, şi în beneficiul FSN.

Teama de propriul trecut este atavică şi consubstanţială comuniştilor. Propunându-şi să rescrie istoria începând cu momentul zero şi să o „raţionalizeze�? în funcţie de conceptele marxist-leniniste, comuniştii nu au avut nici o problemă de conştiinţă pentru a recompune trecutul. În istorie, totul este subsumat idealului comunist, aşadar totul este interpretabil şi amendabil, până la disoluţia ţesutului acesteia. Teama de trecut este emblematică pentru conduita liderilor frontişti. Cazurile cele mai notorii sunt cele ale lui Ion Iliescu şi Petre Roman. Din biografia lor oficială, lipsesc mereu, una sau mai multe verigi. De aici, puseele lor de revoltă, faţă de arheologii trecutului compromiţător, tentaţia aşezării între paranteze a acestui trecut, perpetuarea poncifelor istoriografiei marxist-leniniste şi falsul lor demofilism. Prin contrast, trecutul adversarilor politici este răstălmăcit, simplificat grosolan şi livrat spre consum mulţimilor. Blocarea accesului la informaţiile compromiţătoare cu privire la fosta poliţie politică, pierderea dosarului procesului cuplului Ceauşescu, dispariţia miraculoasă a urmelor teroriştilor, secretomania cu privire la mecanismul mineriadelor etc. sunt tot atâtea gesturi care deconspiră teama de trecut. Grupul de la vârful Puterii, contestat tot mai insistent, a încercat să-şi creeze o istorie utilă aşteptărilor şi nivelului de înţelegere al mulţimilor, dar cu deosebire necesară pentru consolidarea solidarităţii lăuntrice. Orice fisură putea dezvălui adevăruri stânjenitoare, aşadar trebuia înlăturată. Prima care a fost pedepsită pentru curajul de a deconspira complicităţile vinovate ale puterii feseniste cu mulţimile, a fost chiar opoziţia. Pentru simetrie, acesteia i s-au aruncat în obraz „adevărurile�? istoriografiei marxist-leniniste, „adevăruri�? ce nu fuseseră clintite din poziţia lor de „instanţă�? de judecată, de câteva decenii. Istoricii curţii princiare de ieri s-au convertit în slujitori prea supuşi, ai noilor stăpâni.

Teama de deschidere exprimă handicapul psihologic al izolării prelungite a nomenklaturii comuniste faţă de naţiunea reală şi nu cea socialistă, inventată în laboratoarele ideologice ale regimului şi faţă de istoria acesteia. Străine şi izolate de societate, impuse din exterior prin violenţă şi fraudă, elitele comuniste au încercat diverse tehnici de adaptare şi legitimare, reuşind să eşueze de fiecare dată, în ciuda câştigării unor bătălii ideologice, de sezon. Mimarea de către populaţie a participării la ritualurile comuniste a generat complexul minciunii sau al relei credinţe. Efectul: dedublarea personalităţii, adică una dintre cele mai grave maladii ale spiritului românesc în cumpăna vremurilor comuniste 2. Orice deschidere a elitelor comuniste către alte orizonturi decât cele leninist-staliniste echivala, în fapt, cu anularea legitimităţii lor şi deconspirarea falsului congenital. De aceea toate deschiderile experimentate de comuniştii români au fost doar întredeschideri prudente, urmate de inevitabile, fatale, închideri. Astfel, deschiderea operată de Ceauşescu în scopul lărgirii bazei sale politice, prin împrospătarea apparatului de partid, cu sânge proaspăt, i-a atras ura de moarte a vechii nomenklaturi, deposedată de privilegii. De asemenea, liberalizarea atent controlată a culturii şi deblocarea canalelor de comunicare cu tradiţiile şi actualitatea culturală europene, de la începutul regimului lui Ceauşescu, au fost abandonate odată cu minirevoluţia culturală din anul 1971. După câţiva ani de liberalism bine temperat în cultură, ghilotina ideologică era repusă în funcţiune. Dar reflexele de conduită s-au menţinut, în ciuda falselor declaraţii de adeziune, la valorile autentice ale democraţiei. Spre exemplificare, atunci când opoziţia democratică i-a solicitat lui Ion Iliescu, deschiderea reală spre democraţia liberală ori a insistat să deconspire adevărurile despre revoluţie, acesta a inventat „democraţia originală�?, „despoţia luminată�?, „proprietatea ca moft�? şi multe alte concepte de tranziţie, care probează că reflexele mentale şi comportamentale ale elitei comuniste, nu s-au şters. Dimpotrivă, acestea au redevenit agenţi ai istoriei în anii care au urmat deschiderii din decembrie 1989. Cu alte cuvinte, deschidere, da, dar sub controlul vigilent al paznicilor de conştiinţă. Speranţa trebuia controlată şi dirijată, altfel, existând riscul de a deveni anarhică şi a se întoarce împotriva părinţilor fondatori. Toţi comuniştii ştiu de ce.

Istoria încărcată de numeroasele necunoscute, bine protejate ale revoluţiei, vinovăţiile individuale din trecutul comunist, pentru a cărui edificare au lucrat destoinic, la care se adaugă violenţele, soldate adesea, cu victime, încercările de compromitere fără scrupule ale adversarilor politici, dosarul controversat al reciclării securiştilor, marile scandaluri financiare care au pus bazele burghezo-nomenklaturii actuale, sunt tot atâtea teme ce au generat complexul ţapului ispăşitor. De aici, obsesia acaparării şi perpetuării la putere, adică singura metodă validă pentru a bloca accesul la informaţiile compromiţătoare.

Alternativa faţă de oferta politică a FSN a generat o reacţie de o violenţă ieşită din comun. Explicaţia curentă a liderilor fesenişti s-a făcut, într-un mod sui-generis, prin recursul de tip justificativ la tema istoriei revoluţiei. De aici, adversitatea faţă cu orice tentativă de a rejudeca revoluţia română, etichetată în mod oficial, ca un produs al societăţii româneşti în ansamblul său. Concluzia acestui raţionament: cine minimalizează revoluţia atentează la demnitatea românească. Revoluţia sublimată în bun simbolic major şi etalon al măreţiei naţiunii a reprezentat una dintre obsesiile fundamentale ale nucleului dur al FSN.

Violenţele din perioada post-decembristă au izbucnit exact în momentul în care au apărut germenii ofertei politice alternative şi s-au înteţit concomitent, cu procesul de structurare al opoziţiei. Mulţimile au fost atrase în acest ceremonial violent, de o altă categorie „neiubită a istoriei�? (G. Bouthol) – nomenklatura. Atât mulţimile cât şi nomenklatura aveau în comun, disponibilitatea psihologică de a urî şi de a recurge la violenţă. Lucrând cu mulţimile în temeiul acestei comuniuni psihologice, elitele feseniste (criptocomuniste) le-au instigat împotriva tuturor grupurilor care încercau să le restrângă teritoriul puterii. Dintre partide, au selectat PNŢCD, iar dintre categoriile sociale, intelectualitatea antifesenistă. Cu alte segmente ale societăţii civile, mai conciliante, au intrat într-un dialog subtil, reuşind, în bună măsură, să şi le anexeze.

Afirmând un program radical, cu unele accente restauraţioniste (reabilitarea monarhiei constituţionale şi a tradiţiilor democratice din perioada interbelică, restabilirea adevărului istoric cu privire la rezistenţa anticomunistă, restituirea vechilor proprietăţi confiscate), PNŢCD a devenit o ţintă obsesivă a propagandei frontiste. Reluarea misiunii istorice de către liderul ţărănist Corneliu Coposu, după 17 ani de detenţie şi alţi zeci de supraveghere permanentă, aminteşte de optimismul tacitian şi încrederea în vocea reparatorie a istoriei. Livrat cu pasiune şi de urmaşii lui Gheorghiu-Dej, oprobriului public, Corneliu Coposu continua, sisific, crezul din anii uceniciei sale pe lângă Iuliu Maniu, asumându-şi destinul cu serenitatea înţeleptului care ştie că acesta a fost darul vieţii lui. „Aş relua totul de la capăt�?, declara, împăcat Corneliu Coposu. „E vrednică de râs orbirea celor ce-şi închipuie că prin samavolnicia lor vremelnică pot înăbuşi glasul veacurilor viitoare. Meritul pedepsit îşi măreşte deopotrivă autoritatea şi toţi cei ce s-au slujit de astfel de persecuţii n-au izbutit decât să-şi atragă ruşine lor şi glorie, persecutaţilor�? (Tacitus, Annales, IV, 34). Judecata lui Tacitus şi destinul caracterelor de excepţie: imne închinate demnităţii umane.

Dezbaterea de idei şi bătălia politică se vor polariza în perioada care a urmat contramanifestaţiei din 29 ianuarie, în jurul celor două forţe emblematice ale scenei şi luptei politice: FSN şi PNŢCD. FSN a contribuit, ca urmare a acestui eveniment esenţial, în mod direct la radicalizarea opoziţiei, dobândind un adversar de neâmpăcat. După această dată, caracterul conservator şi antireformist al FSN se consolidează, în vreme ce partidele istorice şi tineretul devin principalele forţe de promovare a schimbării. Treptat, se produce şi o substituire de roluri: FSN se proclamă reformator, iar opoziţia, revoluţionară. FSN a proclamat sfârşitul revoluţiei, prin încheierea conturilor cu regimul ceauşist (decuplat cu abilitate de comunism) şi aplicarea reformei (încă un concept fără conţinut, o nouă formă fără fond, îndelung clamat de puterea fesenistă, în scopul deturnării vigilenţei opoziţiei de la procesul de restauraţie masivă, la vorbăria goală), în vreme ce opoziţia şi tineretul reclamă continuarea revoluţiei trădate şi deturnate de exponenţii înfrăţiţi ai nomenklaturii. Conservând cultura şi cutumele vechii nomenklaturi, elita frontistă a devenit, în realitate, factorul esenţial de blocare a reformei, de întârziere a modernizării ţării şi de marginalizare a României. Obsesia FSN de a nu-şi dezvălui secretele, de a rezista în orice condiţii, din teama de a nu ajunge ţap ispăşitor, a fost preţul dureros plătit de România, prin ratarea reformelor autentice şi izolarea într-o tranziţie fără orizont care putea deveni fatală, dacă împrejurările istorice din ultimii ani nu ar fi generat un interes suplimentar şi imperativ al Occidentului, pentru spaţiul românesc.

Lipsită de suportul utopiei ideologice care-i asigurase o îndelungată perpetuare la putere (marile elanuri cincinale, industrializarea ţării, cooperativizarea agriculturii etc.), vechea nomenklatură din eşalonul secund, reintegrată în FSN, şi-a propus şi în noile împrejurări, tot „idealuri de împrumut�?. Adică surogate care au luat forma falsei reforme. Pierzându-şi „puritatea�? ideologică, noua elită a devenit eclectică, sub raport doctrinar şi pragmatică până la cinism. Vechii „idealişti�? care lucraseră cu sârg la procesul de comunizare al ţării, s-au metamorfozat, fără crize de conştiinţă, în promotori ai capitalismului sălbatic. O dată dislocată organicitatea din istorie, toate experimentele devin posibile. Idealul de împrumut comunist se convertea într-un alt ideal de împrumut, de această dată, capitalist. Acest fenomen a avut loc în toate ţările foste captive, dar arareori, el a luat proporţiile celui din România. Doar Rusia şi ţările ex-sovietice ( cu excepţia Ţărilor Baltice) mai pot sta alături de România, la acest capitol al reformei ratate şi al perpetuării structurilor comuniste. Repliaţi rapid în clubul închis al Puterii, constructorii utopiei de ieri s-au metamorfozat în ctitori ai capitalismului primitiv din anii postdecembrişti. În fond, acesta a fost rostul ascuns al proiectului perestroikist. Care proiect, în România, având dezavantajul de a fi fost edificat în secret şi într-o atmosferă politică de confuzie premeditată a blocat dezvoltarea normală a opoziţiei, obligată să-şi croiască un discurs preponderent reactiv şi radical, greu sau imposibil de a fi asimilat pe durată scurtă de către populaţie.

Dacă în ţările central-europene, reformismul - perestroikist sau nu - a validat pluralismul politic, facilitând, astfel, apariţia curentelor alternative necomuniste, în România, scurta etapă perestroikistă din perioada postdecembristă a coincis cu o masivă restauraţie comunistă care a inhibat, beneficiind şi de concursul nemijlocit al mulţimilor, procesul de maturizare politică şi de construcţie democratică. Aşa se face că în momentul în care va ajunge la guvernare, opoziţia va fi atât de încărcată de speranţe quasi-utopice, încât proiectul ei avea foarte mici şanse de reuşită. Se va consuma un eşec menit să valideze ideea inutilităţii alternativei politice, în mintea mulţimilor. Printr-o alchimie subtilă, foştii constructori ai utopiei comuniste deveneau ultrapragmatici, despovărându-se de tradiţia utopică şi reuşind să o transfere opoziţiei democrate anticomuniste. Proiectul politic al opoziţiei ajungea, în aceste condiţii şi aproape cu fatalitate, utopic. În consecinţă, speranţele supralicitate ale populaţiei vor depăşi în anul 1996, posibilităţile partidelor democratice, câştigătoare în alegeri. Structurată în devălmăşie, datorită stării de asediu prelungit la care a fost obligată să se adapteze, opoziţia democratică va eşua, în bună măsură, datorită incapacităţii de a deconta aşteptările uriaşe ale unei populaţii umilite care şi-a convertit rapid speranţa, în capital resentimentar. Societatea crescuse şi ea în umbra utopiei, edificându-şi o mentalitate deturnată de la datele realităţii, către soluţii mistice şi miraculoase. Datorită acestui joc de sumă nulă, nu atât într-o alternativă raţională, investea în anul 1996, societatea românească, cât în miracol. Din acest exerciţiu ludic, atât ideea alternativei politice, cât şi societatea au ieşit învinse. Părţile nu se cunoşteau decât aproximativ, întrucât poporul era victima unei false relaţii de iubire, deturnată prin îndelungi manipulări. Guvernanţii provenind din fosta opoziţie nu reuşeau să asume adevărul că mulţimile nu erau însetate nici de adevăr şi nici de reforme, ci de soluţii miraculoase. Mulţimile realizaseră o breşă în sistemul lor de referinţe, sancţionându-i pe părinţii fondatori, pentru încălcarea relaţiei de iubire (prăbuşirea speranţelor şi a nivelului de trai, datorită incompetenţei şi corupţiei etc.). Înşelarea aşteptărilor supradimensionate ale celor mulţi, de către titularii noii puteri, i-au reaşezat peste patru ani, în matca originară 3. Adică acolo unde maeştrii manipulării şi ai demagogiei îi aşteptau, încrezători şi tenaci.

Treptat, România îşi dezvăluia secretele, spaimele şi rănile nevindecate. La sfârşitul lui ianuarie 1990, revoluţia română a devenit subiect de nelinişti, de întrebări fără răspuns şi temă de reflecţie. Conectată în mod spectaculos, dar în devălmăşie la proiectul revoltei anticomuniste, România nu s-a mai dovedit, la fel de eficientă, în corectarea deficienţelor care o separau de lumea central-europeană, orientată către reforme autentice. Revoluţia le-a dat românilor o încredere uriaşă, dar disproporţionată, în ei înşişi. Total nepregătiţi pentru schimbări profunde, românii au jucat totul pe o carte şi au pierdut. Reforma a devenit, rapid, un cuvânt gol, fiindcă mai nimeni nu era pregătit să o gestioneze. Cu alte cuvinte, cei pregătiţi să facă „revoluţie�? s-au dovedit incapabili de reformă. Un transfer autentic al puterii ne-ar fi ferit de aceste tribulaţii păguboase. N-a fost să fie însă. Cei care au acaparat puterea în decembrie 1989 nu aveau nici voinţa, nici cultura politică necesare pentru a moderniza România. În consecinţă, proiectul modernizării a lipsit multă vreme din dezbaterea publică postdecembristă, fiind înlocuit de falsul proiect reformist, care s-a convertit, deloc întâmplător, într-o sterilă şi balcanică pălăvrăgeală. Uimirea dătătoare de speranţă în decembrie 1989 s-a metamorfozat în nedumerire. Dar frontiştii erau mereu pregătiţi să acuze pe altcineva, pentru acest curs al evenimentelor. Ei descoperă, rapid (de fapt redescoperă) că vinovaţi pentru tot răul din ţară sunt reprezentanţii opoziţiei. Obişnuiţi să schimbe mereu măştile, ei nu au avut nici curajul, nici răgazul introspecţiei. Şi cu atât mai puţin, fiorul tragic al responsabilităţii. În lăuntrul lor, vor fi găsit explicaţiile pentru starea de fapt a României, însă nu aveau imaginaţia şi puterea pentru un asemenea exerciţiu. Societatea a fost, discret dirijată să-şi regăsească spaimele – o clipă doar uitate – şi să se replieze în fatalism. Totul s-a petrecut atât de rapid încât nici chiar scepticul de serviciu, Emil Cioran, nu a avut răgazul să se lecuiască, pentru a-şi revizui teoria sa cu privire la fatalismul minor al românilor. România redevenea un „caz oriental�?, o problemă încărcată de întrebări multiple şi răspunsuri neconcludente. Ţară „încărcată de incertitudini şi grea de contestaţii�? –, aşa îi apărea noua Românie, unui reputat ziarist francez. Nimic mai logic, întrucât incertitudinile nasc mereu, contestaţii.

La o lună de la evenimentele din decembrie 1989, România era o ţară aflată în plină vijelie. Moştenirea clanului Ceauşescu era, tot mai insistent, evocată. Dictatorul lăsase în urmă o ţară „orfană nu doar de atitudine matură faţă de raţiune, dar şi de o clasă politică insuficient structurată pentru a o înlocui pe cea veche�?. FSN era produsul unei revoluţii sui-generis, - balcanică, adică misterioasă şi derutantă -, care a reuşit să conserve structurile fundamentale ale vechiului regim comunist, pentru a orienta societatea către un model de tip periferic, quasi-liberal, ce a alimentat factorii de întârziere istorică. Farsa revoluţiei devenea astfel, pe zi ce trece, tot mai transparentă, iar nervozitatea celor contestaţi, tot mai iraţională. La sfârşitul lunii ianuarie 1990, Puterea şi-a dezvăluit, o dată în plus, duplicitatea congenitală: pe de o parte, invita opoziţia la dialog (în fapt, mima), pe de altă parte, îşi convoca susţinătorii, pentru o manifestaţie împotriva acesteia. Ceea ce pentru români era un fapt obişnuit, pentru observatorul occidental devenea o temă de reflecţie cu accente de deznădejde: „Aici, istoria apasă cu toată povara sa. Dintre toate ţările din Est, România este fără îndoială cea care are cea mai slabă experienţă pentru o democraţie demnă de acest nume�? 4. Nici Estonia ori Lituania nu aveau, însă nu au devenit o curiozitate istorică şi un subiect de nedumerire. Dimpotrivă.

Soluţia găsită de liderii FSN, pentru a detensiona situaţia politică supraîncărcată de valul de contestaţii generat de hotărârea de a participa la alegeri, este încă o probă de abilitate demagogică. Pe fond, era o nouă şmecherie ridicată la rang de politică de stat. Artizanul acesteia era, ca de obicei, Silviu Brucan. Admiţând corectitudinea argumentului partidelor din opoziţie şi anume că FSN nu poate fi în acelaşi timp judecător şi parte în procesul electoral, Brucan anunţa o disjuncţie ingenioasă: FSN devine „organism politic�? (atenţie! denumirea de partid - nomina odiosa – era din nou şi abil evitată), iar CPUN care urma să cuprindă şi reprezentanţi ai opoziţiei, devenea organ legislativ şi executiv 5. Inventarea CPUN era cea mai recentă făcătură politică, având menirea să închidă gura opoziţiei. Şi aceasta întrucât noul organism de putere era constituit, în proporţie de 50%, dintre membrii FSN şi 50% din cei ai opoziţiei. Care opoziţie, la rândul ei, era controlată, în proporţie de 80%, tot de FSN, prin intermediul partidelor – submarin. „Schimbare cosmetică�? – este convins Ion Raţiu - însă, totuşi, „o concesie�?. Format într-o democraţie reală, venerabilul lider ţărănist raportează această concesie la „buna credinţă a lui Ion Iliescu�? 6. Avea foarte curând prilejul să se convingă de contrariu.

Demisia din CFSN a fostei dizidente Ana Blandiana, la 31 decembrie 1990, în semn de protest faţă de organizarea de către FSN a contramanifestaţiei din 29 ianuarie, nu mai impresiona multă lume. Ea nu putea să aducă decât satisfacţie în tabăra frontistă. În CPUN, mai rămâneau doar câteva figuri notabile ale opoziţiei. Gestul Anei Blandiana, la fel ca şi cel al Doinei Cornea, avea însă o semnificaţie aparte, cele două personalităţi mărturisind o vocaţie sincer democratică. Nici una, nici cealaltă nu au dezertat. Au vrut doar să transmită un semnal de trezire, către societatea românească.

Decizia de a organiza alegeri parlamentare şi prezidenţiale la 20 mai 1990 a fost luată după un lung şir de declaraţii contradictorii, demne de „ţara lui Caragiale�?. Doar Caragiale lipsea din peisaj. Onoarea de a o aduce la cunoştinţa ţării şi a lumii i-a revenit aceluiaşi Silviu Brucan, care nu uita să afişeze o aroganţă sfidătoare: „partidele au privilegiul de a-şi exprima opiniile; noi avem privilegiul de a lua decizii�?. Iar pentru a-şi linişti adversarii, mesagerul făcea cunoscut că nu va candida, de teama de „a nu sucomba în faţa tentaţiei de a vota Brucan�? 7. Personajul înţelegea să-şi asume „sacrificiul�? de operetă, spre a se dedica, mai eficient, politicii de culise pentru care avea o vocaţie certă. Regizorul stabilea alte roluri, într-o mizanscenă multietajată. Puţini români aveau însă calificarea de a-i decodifica mesajele. Pe aceasta s-a şi edificat cariera sa de succes.

Aşa cum era de aşteptat, FSN nu a lăsat nici o şansă partidelor de opoziţie să se organizeze în vederea scrutinului electoral. Conştientizând riscul unei grave disproporţii de mijloace, PNŢCD a anunţat intenţia de a realiza un front unit al opoziţiei. Era însă prea târziu, iar partidele convocate să finalizeze această idee se vor dovedi, nu tocmai interesate. În faţa unei opoziţii incoerente, FSN îşi pregătea propria succesiune.

Acordul de înfiinţare a CPUN, la 1 februarie 1990, dezvăluia o dată în plus, gama infinită a mijloacelor de manipulare de care dispuneau liderii FSN, dar şi naivitatea opoziţiei, satisfăcută subit că poate participa la exercitarea puterii. Liderul PNL, Radu Câmpeanu, abia dacă îşi putea stăpâni bucuria: „Noi am obţinut mai mult decât speram la începutul reuniunii�?. Nici Sergiu Cunescu, de la PSDR nu se lasă mai prejos: „Noi am obţinut maximum din ce se putea obţine azi�? 8. Trecuseră numai trei zile de la contramanifestaţia feseniştilor şi doi lideri ai opoziţiei erau deja fericiţi! Vor avea însă foarte curând ocazia să se convingă de „bunele intenţii�? ale lui Ion Iliescu şi confraţii.

La 4 februarie 1990, se produce o lovitură de teatru, la vârful ierarhiei frontiste: Silviu Brucan demisionează, acuzând că accentul principal al luptei politice... nu se pune pe „dezbaterea de idei, confruntarea de programe politice şi economice şi perspectivele de viitor pentru România, ci pe chestiuni personale, având scopul să compromită adversarul�? 9. În realitate, Silviu Brucan devenise una dintre ţintele predilecte ale opoziţiei, datorită trecutului său de stalinist notoriu. Lansarea sintagmei „stupid people�? îi adusese, în plus, o notorietate negativă aproape imposibil de gestionat. Suprarealiste sunt, desigur, motivele invocate pro domo de personajul care cu doar trei zile înainte făcea comentarii cinice la adresa adversarilor săi politici. Pe fond nu a fost nimic mai mult decât o retragere strategică într-o zonă mai puţin vizibilă, pe post de consilier de taină al Puterii.

Este dificilă trezirea unei ţări în care, la vârful Puterii, coabitează „vechi comunişti şi oameni de dreapta, revoluţionari de profesie şi reacţionari, idioţi şi exaltaţi�?, aşa cum îi prezintă ministrul Culturii, Andrei Pleşu 10. Un cocteil nefericit. Dar, să nu uităm, şi o intelighenţie incapabilă să promoveze un proiect european.

La 9 februarie 1990, revoluţia română înregistra un moment festiv: inaugurarea CPUN, cu 105 reprezentanţi ai FSN şi 105 din partea restului partidelor (câte trei pentru fiecare dintre cele 35 de partide, plus 27 de reprezentanţi ai minorităţilor, 3 din partea AFDPR şi 1 preşedinte). Abia în acest moment opoziţia democratică începe să conştientizeze cursa în care fusese atrasă, constatând că au ajuns colegi cu lideri ai unor partide „submarine�?, care nu erau altceva decât puişori ai FSN. Foarte curând, vor realiza şi faptul că mult trâmbiţatul acord de la 1 februarie 1990 nu era decât un dar otrăvit, opoziţia legitimând Puterea şi aliaţii săi de mucava. Era evident că mai aveau încă multe de învăţat până să se comporte ca o forţă politică şi să evalueze, corect, adversarul. Prima probă a eşecului s-a consumat imediat, prin respingerea de către FSN şi „submarinii�? săi, a propunerii opoziţiei de amânare a alegerilor, pentru luna septembrie, în scopul unei mai bune pregătiri a alegerilor.

La mijlocul lunii februarie, apar primele semnale de nelinişte şi în rândul marelui tăcut, Armata. Umilită de regimul comunist, cu deosebire în ultimul deceniu, atunci când fusese practic convertită în detaşament de muncă forţată pe şantierele socialismului, incoerentă în timpul evenimentelor din 1989, din nou aservită Puterii prin titularizarea la conducerea ministerelor de profil militar, a doi generali extrem de controversaţi – C. Chiţac, acuzat de implicare în represiunea de la Timişoara şi N. Militaru, suspectat (apoi dovedit) de legături cu KGB -, Armata părea să reintre în cadenţa cenuşie în care se complăcea încă de la instalarea regimului comunist. Armata nu promovase în anii comunismului personalităţi importante, fiind una dintre instituţiile cele mai politizate, integral recroită după chipul şi asemănarea celei sovietice. Nimic nu părea să anunţe o energică acţiune de mobilizare a tinerilor ofiţeri pentru reformarea armatei. În ziua de 16 februarie 1990, un grup de şase tineri ofiţeri, constituiţi într-o asociaţie numită Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA) au cerut demisia ministrului Apărării şi a celui de Interne, acuzându-i de complicităţi care-i fac şantajabili şi de alimentarea tensiunilor din Armată. O altă solicitare se referă la limpezirea implicării armatei în represiunile de la Timişoara şi Bucureşti. Era prea mult pentru liniştea generalilor Armatei române, repliaţi în grabă în apărători ai noii Puteri. Complicaţii imprevizibile şi greu de gestionat puteau să apară pentru liderii politici ai FSN. Revoluţia ajunsese un subiect tabu, pentru capii Armatei. În consecinţă, tinerii ofiţeri contestatari au fost trimişi la rigidele regulamente militare, au fost discreditaţi cu o duritate tipic cazonă şi în scurtă vreme, au fost trecuţi în rezervă. Autorul acestei „bijuterii�? de „diplomaţie�? militărească a fost nimeni altul decât enigmaticul Gelu Voican Voiculescu.

Dar nu mai puţin inflexibil faţă de mişcarea tinerilor ofiţeri s-a dovedit şi premierul Petre Roman. Intervievat în legătură cu manifestaţia de protest organizată de CADA în ziua de 16 februarie, premierul se declara hotărât să nu cedeze presiunilor acesteia, acuzându-i în devălmăşie, atât pe iniţiatorii protestului, cât şi pe autorii casetei încriminatoare la adresa generalului Chiţac, difuzată la televiziune. Nu era iertată nici Doina Cornea care se raliase ofiţerilor din CADA, pentru presupusa ei lipsă de patriotism 11. Premierul – vedetă dădea lecţii tuturor şi despre toate subiectele posibile. Inclusiv despre patriotism. Nu riscase nimic în anii regimului comunist, dar îi dădea lecţii de conduită patriotică Doinei Cornea. Nu schiţase nici un gest în apărarea cunoscutei dizidente de la Cluj, dar o admonesta mai nou, într-o materie pentru care nu avea nici o calificare. De generalul Chiţac, va fi nevoie curând, la 13-15 iunie 1990, în vreme ce Doina Cornea putea declara orice, întrucât aceasta fusese deja livrată oprobriului public, de către activiştii frontişti.

Peste numai trei zile de la declanşarea protestului CADA, sub puternica presiune a contestatarilor, Ion Iliescu era obligat să renunţe la serviciile unui apropiat, generalul N. Militaru. Se acumulaseră tensiuni care puneau în pericol unitatea Armatei 12. În plus, informaţiile cu privire la trecutul său KGB-ist deveneau stânjenitoare. Iliescu nu omite însă să-l elogieze pe generalul N. Militaru care căzuse victimă a unei înscenări 13. Înlocuitorul acestuia, generalul V. A. Stănculescu, deşi mai longeviv, nu va întârzia, la rândul lui să provoace nedumeriri, legate de rolul jucat în evenimentele din decembrie 1989.

La 13 februarie 1990, FSN bifează încă o victorie a consensului: Ion Iliescu este ales preşedinte al CPUN, fiind secondat de 5 vicepreşedinţi: C. Ionescu şi I. Caramitru din partea FSN, Radu Câmpeanu din partea PNL, Ion Mânzatu de la Partidul Republican şi Carol Kiraly de la minorităţi.

Peste numai o săptămână, la 19 februarie 1990, debuta un nou capitol din istoria revoluţiei române, şi anume seria neagră a mineriadelor care vor aduce noi mărturii despre „originalitatea�? acesteia. Prima lor expediţie în Capitală a fost una de tatonare şi nu părea să prefaţeze misiunea lor de gardă pretoriană a FSN. Anunţată cu o săptămână înainte, manifestaţia minerilor era proiectată, iniţial, să exprime solidaritatea cu tinerii ofiţeri din CADA. Întrucât situaţia din Armată fusese dezamorsată, prin sacrificarea ministrului Apărării, vechii deţinuţi politici au reaprins flacăra revoltei, printr-o manifestaţie împotriva Securităţii. Pe parcursul mitingului, s-au aglutinat diverşi alţi protestatari care vor deveni curând, extrem de violenţi. În seara zilei de 19 februarie, minerii îşi oferă serviciile, lui Ion Iliescu, în timpul unei întrevederi cu delegaţii acestora. S-a consumat cu acest prilej şi un dialog televizat între reprezentanţii partidelor din opoziţia democratică şi mineri pe care cei din urmă i-au respins categoric. Ţara lua act de faptul că gardienii revoluţiei lui Ion Iliescu nu agreează partidele din opoziţie. Doar FSN era în graţiile lor. Şi Ion Iliescu a mai jucat încă o dată, cartea falsei echidistanţe, erijându-se în apărător al pluripartidismului. Nu va trece mult însă şi Ion Iliescu avea să se dezlănţuie, în atacuri furibunde, împotriva legionarilor din SUA, care intenţionau, vezi Doamne! să revină în ţară, pentru a acapara puterea 14. O nouă stafie a trecutului era astfel pusă să lucreze în beneficiul FSN. Trecutul contrafăcut era metamorfozat într-o veritabilă mină de aur, pentru ideologii frontişti.

Viziunea lui Ion Iliescu despre democraţia la români, la doar două luni de la înlăturarea lui Ceauşescu, era profund partizană. Intervievat în legătură cu situaţia politică din ţară, Ion Iliescu este intolerant cu partidele istorice („Ei se agită pentru a slăbi puterea în funcţiune�?) şi surescitat fie chiar şi numai la pronunţarea noţiunii de partid („Şi partidele ce reprezintă, în fond? Pentru moment ele nu au decât pretenţii. Alegerile vor tranşa.�?) 15. Nu trecuse mult de când Iliescu afirmase că societatea românească are nevoie de câteva generaţii pentru a se asana. Omisese însă să precizeze câte generaţii erau necesare pentru maturizarea politicienilor şi asimilarea valorilor democraţiei. Iar ceea ce afirma el era tocmai mărturia imposibilităţii asanării vieţii politice.

Rănile lăsate de regimul comunist se redeschid rând pe rând, iar societatea românească se dovedeşte total nepregătită să le vindece. Evenimentele în curs dezvăluie o societate profund dezbinată, intolerantă, bolnavă de suspiciune şi lesne de manipulat. România avea nevoie, cu deosebire în asemenea momente, de modele morale. Din păcate, ceea ce a putut oferi România în aceste prime luni de după decembrie 1989, la nivelul clasei politice, este întristător. Intoleranţa faţă de opoziţie a fost o temă transferată, integral, mulţimilor. O mărturie este şi adversitatea faţă de revendicările Bisericii greco-catolice, fostă Biserică naţională, martirizată începând cu anul 1948. Ca urmare a dizolvării sale de către regimul comunist, cu nemijlocita complicitate a Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, care a îmbrăţişat decizia politică a regimului comunist, ca pe o reparaţie istorică pentru pierderea unei părţi a credincioşilor săi ardeleni, în anul 1699, Biserica Română Unită cu Roma a supravieţuit în catacombe. Majoritatea românilor nu mai ştiau nimic despre această Biserică ce jucase un rol esenţial în mişcarea de renaştere naţională din epoca modernă. Ieşirea din catacombe a credincioşilor ei i-a surprins şi nedumerit pe cei mai mulţi români. Dar aceasta nu era singura temă interzisă de care românii au luat act, fără nici o pregătire, în starea de confuzie şi dezordine care a urmat evenimentelor din decembrie 1989. O problemă ascunsă decenii în şir şi considerată ca fiind „rezolvată�? prin actul din 1948, revenea în actualitatea post-decembristă. Luna martie a dezvăluit, în mod dramatic, efectele devastatoare ale intoleranţei, generată atât de cauze vechi, dar mai ales de manipularea şi dezinformarea sistematică a populaţiei, de către noile autorităţi.

În ziua de 14 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea a numit 7 episcopi de rit latin şi 5 de rit greco-latin, în România. Pe fondul firesc al trezirii la viaţă a comunităţilor agresate, uniaţii au reclamat restituirea bunurilor confiscate şi dreptul la existenţă legală. Credincioşii uniaţi fuseseră în număr de 2 milioane, în anul 1948, contribuiseră decisiv la renaşterea naţională şi culturală a românilor ardeleni, la actul Unirii cu România, de la 1 Decembrie 1918 şi primiseră, drept răsplată de la comunişti, oprobriul şi osânda. Ca urmare, se retrăseseră în catacombe. Cuvintele monseniorului Langa, eminent om de cultură şi fost deţinut politic, sunt fără echivoc: „Noi sperăm că patriarhul de la Bucureşti ne va restitui bisericile şi că ortodocşii nu vor fi ultimii în istorie care să apere stalinismul�?. În lunile ce au urmat, se vor auzi cuvinte grele, de o parte şi de cealaltă. Desigur, deciziile nu puteau fi luate abrupt, fie chiar şi pentru faptul că regimul comunist provocase mutaţii şi falii adânci în societatea şi conştiinţa românească. Mai întâi, trebuia studiat, cu atenţie, dosarul complex al distrugerii unei importante comunităţi spirituale, părţile aflate în conflict trebuiau să se aşeze la masa tratativelor şi abia ulterior să fie pregătite deciziile. Dar intoleranţa va fi covârşitoare şi va inhiba dialogul. Conducerea politică a ţării a fost paralizată de complicităţi ascunse şi indecizii, nu doar în această chestiune, ci în toate cele care priveau repararea nedreptăţilor regimului comunist.

La două luni după evenimentele de la Timişoara, Securitatea a ajuns insesizabilă, precum o fantomă. Se stingeau încet şi sigur, dar mai ales cu nemijlocitul concurs al Puterii, ecourile cu privire la atotputernicia şi omniprezenţa Securităţii. Temuta poliţie politică, care reuşise să aibă în România o umbră „mai mare chiar decât corpul său�?, putea, în ciuda disoluţiei structurilor sale să „terorizeze o ţară întreagă, să obsedeze conştiinţele, să intoxice minţile tuturor celor ce au văzut-o, o văd şi o vor vedea întotdeauna şi pretutindeni�?. Ideea atotputerniciei Securităţii fusese înoculată în mintea românilor, vreme de patru decenii, întreţinând legenda. Precum cea cu privire la zecile de kilometri de tunele secrete din Bucureşti, niciodată descoperite. Din ceea ce se cunoaşte, nu a avut loc un război al Securităţii împotriva românilor, după 22 decembrie 1989, întrucât aceasta a defectat de la început, situându-se de partea noilor autorităţi. Această poziţie a făcut, imposibil, războiul civil, în România. Totuşi, în confuzia creată de fuga dictatorului au luptat „soldaţi contra soldaţi, soldaţi contra securişti, soldaţi contra civili, „terorişti�? contra soldaţi�?. Organizat în condiţii de clandestinitate, grupul de conjuraţi nu a avut, aşa cum se poate deduce din evoluţia faptelor, nici răgazul şi nici mijloacele necesare, pentru o pregătire în detaliu. În orice caz, membrii obişnuiţi ai Securităţii au fost luaţi prin surprindere. Iar atunci când mulţimea a înconjurat unitatea lor, la 22 decembrie 1989, ei au fugit fără să tragă, la fel ca „95% din trupele Securităţii�?. Mărturia aparţine unui tânăr ofiţer de Securitate din Bucureşti.

Generalul Pacepa, marele defector din 1978 şi una dintre cele mai importante surse cu privire la mecanismele Securităţii, ştie bine că „un român din 15, lucra pentru ei�?, instituţia dispunând de 15 mii de ofiţeri, 150 de mii de salariaţi şi o armată de informatori constrânşi să colaboreze sau mărunţi veleitari, delatori zeloşi şi opozanţi atraşi în cursă. La nivel central, funcţionau 6 mari direcţii: 1. Direcţia I avea ca obiectiv dizidenţii, descendenţii burgheziei, preoţii, ex-legionarii şi comuniştii reformatori; 2. Direcţia a II-a se ocupa cu strângerea informaţiilor economice, controlul producţiei şi al institutelor de cercetare; 3. Direcţia a III-a avea ca obiectiv contraspionajul; Direcţia a IV-a – contrainformaţiile (aceasta era securitatea Securităţii); 5. Direcţia a V- a era garda personală a lui Ceauşescu, se pare cea mai privilegiată; 6. Direcţia a VI-a se ocupa cu anchetele penale. În afara acestor direcţii fundamentale, Securitatea mai dispunea de trupele USLA şi de unităţile T (Tehnică video şi audio), R (interceptarea mesajelor ambasadelor), S (violarea corespondenţei) şi F (filarea).

Colonelul Tudor Stănică, ofiţer de Securitate şi preşedinte al Federaţiei române de box, declară, senin, că nu a molestat niciodată, vreun ziarist. „Bătrâna secătură�?, aşa cum îl caracterizează ziaristul dizident Petre Mihai Băcanu (care încercase să editeze în ianuarie 1989 foaia volantă „R�?, fiind însă denunţat, arestat şi torturat la Securitate) inventase o metodă personală de paralizie a mâinilor, prin introducerea unor ace de cusut, din oţel ,sub unghii. Tudor Stănică nu este o excepţie, dar în anii ce vor urma nici un torţionar nu va recunoaşte acuzaţiile care i se vor aduce. Ca la un semnal prestabilit, Securitatea a fost trecută sub protecţie, iar arhivele sigilate şi secretizate. Trecutul poliţiei politice era pus astfel, cu promptitudine şi vigilenţă, între paranteze.

Gestionarea adevărului a fost mereu o sarcină ingrată pentru regimul comunist şi a rămas la fel, pentru urmaşii acestuia. Sub pretextul protejării persoanelor şi al salvgardării solidarităţii naţionale, noua Putere a recurs la soluţia reconspirării Securităţii. Toate apelurile societăţii civile pentru deconspirarea acesteia, în scopul tămăduirii rănilor societăţii româneşti, prin eliminarea surselor suspiciunii şi ale neîncrederii, au rămas fără ecou. Secretomania a devenit, astfel, una dintre atributele fundamentale ale noilor lideri frontişti. Practic, societatea românească a fost obligată să se resemneze din nou, de această dată, în faţa voinţei de neclintit a puterii feseniste de a bloca accesul la adevărurile compromiţătoare ale regimului comunist. Mărturiile credibile cu privire la misterioşii terorişti sunt extrem de rare, iar în curând, dispar, cu desăvârşire. De parcă nici nu ar fi existat şi nu ar fi tras niciodată, vreun glonţ. Straniu epilog al celei mai teribile şi încâlcite afaceri, de după lichidarea cuplului Ceauşescu. Unul dintre martorii evenimentelor, doctorul Alexei, psihoterapeut la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, îşi aminteşte de un grup de răniţi îmbrăcaţi cu trei-patru rânduri de haine, fără acte de identitate, aparent drogaţi şi dând răspunsuri stereotipe la întrebările puse. Toţi au dispărut, fără urmă. Un membru al Securităţii afirmă că „teroriştii�? formau un grup paramilitar clandestin, care nu primea ordine scrise, nu dădea rapoarte scrise şi depindea direct de comandantul gărzii personale a lui Ceauşescu. La prima vedere, mărturia pare plauzibilă, însă greu de dovedit 16.

Evenimentele din cursul lunii februarie şi până la mijlocul lui martie s-au desfăşurat sub semnul deciziei liderilor FSN de a-şi legaliza poziţia privilegiată pe scena politică, prin participarea la viitorul scrutin electoral. Acestea dezvăluiau că noua structură politică nu a avut nici un fel de scrupule în a-şi impune proiectul restaurator, în dispreţul celor mai elementare principii ale democraţiei şi ale competiţiei politice. Puterea devora totul, împinsă spre acest gest, de teama deconspirării caracterului său ocult şi din dorinţa de a bloca forţelor politice democratice posibilitatea de a accede la putere şi de a-i dezvălui dedesupturile încâlcite. Oricâte poveşti desprinse din scenariile clasice ale istoriei revoluţiilor se vor invoca, oricâte justificări în favoarea deciziilor liderilor FSN se vor aduce, pe fond, totul dovedeşte că acţiunea politică a FSN nu a fost inspirată decât de dorinţa de a consolida poziţia structurilor apparatului comunist, prin ocultarea adevărului şi manipularea populaţiei.

Lipsită de experienţă şi divizată, erodată adesea de orgolii, opoziţia a fost o simplă jucărie a destinului, în raport cu maşinăria infernală a Puterii, reuşind nu de puţine ori, „performanţa�? de a cade, involuntar, în capcanele acesteia. FSN a recidivat stratagema „tovarăşilor de drum�?, reuşind să repună în mişcare amintirile istorice compromiţătoare din anii interbelici, atunci când liberalii şi ţărăniştii fuseseră competitori politici ori să cultive orgoliul de lider al lui Radu Câmpeanu, care, de altfel, a şi defectat în 28 ianuarie 1990, atunci când a recomandat retragerea simpatizanţilor săi de la miting. Surprinsă mereu de deciziile în forţă ale Puterii, opoziţia a fost obligată la o conduită de tip reactiv care a reuşit să inducă opiniei publice, ideea incapacităţii sale organizatorice.

Treptat, România marii descătuşări din decembrie 1989 se înfăţişa lumii, ca o ţară bolnavă şi incapabilă să identifice o cale. Liderii frontişti nu au deranjat prin nimic, vecinul de la Răsărit, lăsând, în mod clar, impresia că proiectul lor nu-şi propune să evolueze dincolo de limitele perestroikăi. Pentru această conduită, îi recomanda nu doar trecutul lor de apparatciki, dar şi gesturile lor recente. Cu mici excepţii - şi acelea abil plasate în decor -, regimul din România etala copios nomenklatura comunistă din eşalonul secund, nume dubioase, suspecte de legături periculoase cu KGB, personaje cinice şi lipsite de scrupule. Dezamăgirea tineretului a luat accente dramatice. Sloganul acestei stări de spirit a fost: „Singura soluţie, înc-o revoluţie!�?. Nu va fi să fie, întrucât paznicii proiectului fesenist au decis că totul s-a rezolvat în decembrie 1989, în mod miraculos, iar ţara are nevoie de ... linişte. Ceea ce va urma însă, la mijlocul lunii martie, avea să confirme că România mai avea încă un drum dureros de parcurs până să se instaleze normalitatea. Poate cei 20 de ani profeţiţi de Silviu Brucan.

Note:

  • 1. Stelian Tănase, op. cit., p. 49-53
  • 2. C. Coposu, Confesiuni, ed. cit., p. 126
  • 3. Dan Pavel, Iulia Huiu, „Nu putem reuşi decât împreună�?: o istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, Ed. Polirom, Iaşi, 2003
  • 4. La Roumanie dans la tourmente, Le Monde, 31 ian. 1990
  • 5. Le Front propose, Le Monde, 1 feb. 1990
  • 6. Ion Raţiu, op. cit., p. 78-79
  • 7. Marc Epstein, Roumanie, l'Express, nr. 2012, 26 ian. – 1 feb. 1990
  • 8. Le Front, Le Monde, 3 feb. 1990
  • 9. Démission, Le Monde, 6 feb. 1990
  • 10. Annick Cojean, Un entretien avec le ministre de la Culture, Le Monde, 7 feb., 1990
  • 11. P. Claude, Un entretien, Le Monde, 17 feb. 1990
  • 12. Ion Iliescu, op. cit., p. 23
  • 13. P. Claude, Le ministre de la Défence, Le Monde, 18-19 feb. 1990
  • 14. Idem, Les „gueules noires�?, Le Monde, 21 feb. 1990
  • 15. Idem, Un entrtien avec le numero un roumain, Le Monde, 28 feb. 1990
  • 16. Jean Paul Mari, Roumanie, Les fonctionnaires de la terreur, Le Nouvel Observateur, 1319, 15-21 feb. 1990

Articol citit de 4445 ori.

Alte articole