Corneliu Coposu Fan Page

13.b. Din tainele democraţiei "originale" - partea a II-a (despre C. Coposu)

Înapoi la "România de la comunism la mineriade", Mihai Dorin

La 30 aprilie 1990, exasperate de violenţa contramanifestaţiilor frontiste, cele trei partide istorice – PNŢCD, PNL şi PSDR – publică un comunicat prin care ameninţă cu boicotarea alegerilor, dacă Puterea nu ia măsuri pentru calmarea spiritelor. Nu va trece mult timp şi candidatul liberal Radu Câmpeanu se va grăbi să nuanţeze şi să reinterpreteze sensul originar al documentului. În ziua de 1 mai, în cadrul unei conferinţe de presă ţinută la Bucureşti, Doina Cornea a cerut solidaritate internaţională, pentru cauza opoziţiei din România, agresată şi împiedicată sistematic să-şi desfăşoare campania 36.

Ambiguităţile şi inconsecvenţele lui Radu Câmpeanu au fost mereu pe gustul lui Ion Iliescu. Iar despre activităţile liderului liberal, ca vicepreşedinte al CPUN şi al Senatului, Ion Iliescu este de-a dreptul încântat. Să fie întâmplător faptul că dintre toţi liderii opoziţiei, Iliescu îl preferă pe Radu Câmpeanu? Nedumeririle încep să se risipească atunci când constatăm că liderul liberal a avut o conduită duplicitară în numeroase ocazii, în anul 1990 şi în cei care vor urma. Dacă atitudinea lui Ion Iliescu îşi are originea în strategia „tovarăşilor de drum�?, aplicată de maeştrii săi încă în anii 1944-1948, cea a lui Radu Câmpeanu seamănă, în chip frapant cu politica lui Gheorghe Tătărăscu, din aceeaşi perioadă. Atunci, liderul liberal eretic s-a lăsat sedus şi folosit în postura de „tovarăş de drum�?, fie din oportunism, fie dintr-un grav deficit de viziune politică, fie din amândouă, în părţi egale.

Dacă subiectul Radu Câmpeanu îi provoacă lui Ion Iliescu doar amintiri plăcute, numele lui Corneliu Coposu îi dă mereu fiori şi îl incită la acuzaţii grave. Niciodată Ion Iliescu nu a găsit un cuvânt de apreciere pentru liderul ţărănist. În cel mai fericit caz, l-a apreciat pe Ion Raţiu, ca „om al dialogului�?. Atât. Corneliu Coposu, în schimb „avea o neîncredere funciară�? 37, iar ţărăniştii nu gândeau decât la alegeri, „neavând alte preocupări şi nici energiile ocupate cu altceva�? 38. Să notăm în context că „neîncrederea�? lui Corneliu Coposu nu era o misterioasă maladie personală, ci o atitudine legitimă, îmbrăţişată de câteva milioane de români, care nu au intrat în turma pro - iliesciană. Cât priveşte „preocupările�? şi „energiile�? neocupate ale altora, să recunoaştem că Ion Iliescu rosteşte, involuntar, un adevăr: el şi gruparea lui au fost singurii care au ştiut cum şi în ce sens să-şi folosească energiile şi priceperea. Energiile luptătorilor anticomunişti s-au risipit şi între anii 1944 – 1947, au fost sfidate în timpul alegerilor din noiembrie 1946, iar ulterior au fost puse la conservare, în puşcării, ca urmare a valului de procese politice din anii „obsedantului deceniu�?. Doar că Ion Iliescu nu va putea depăşi niciodată limitele cugetării marxist-leniniste şi amintirile tinereţii sale revoluţionare. Chestiune de destin: nici Corneliu Coposu nu a putut depăşi „neîncrederea�? în vechii bolşevici. Îi cunoştea mult prea bine, pentru a-i credita. Această „deficienţă�? funciară nu o poate înţelege, cu nici un preţ, Ion Iliescu. Surprinzător, mult mai bătrânul comiliton, Alexandru Bârlădeanu a avut, într-un târziu, capacitatea să înţeleagă şi să judece, echilibrat, faptul că, deşi a fost o viaţă pe baricade diferite faţă de Corneliu Coposu, „istoria i-a dat dreptate lui, dincolo de orice tribunale de judecată. Ultimul cuvânt aparţine istoriei�? 39. Pe durată scurtă, au învins Silviu Brucan, Ion Iliescu şi Alexandru Bârlădeanu (fiecare de câte două ori), dar în durata lungă, istoria are alte reguli şi alţi învingători. Energiile risipite ale unei generaţii şi ale unor idealişti se convertesc în temeiuri ale renaşterii,pentru altele. Cine se va mai nutri din „idealurile�? lui Ion Iliescu peste o generaţie? Niciodată însă un apparatcik nu va pătrunde tainele adânci ale timpului, ori „corola de minuni a lumii�? (Lucian Blaga). Cine se poate aştepta ca Ion Iliescu să-l înţeleagă pe Corneliu Coposu? Cel care a îmbrăţişat „idealuri de împrumut�?, spre a fi mereu în timp ( nu importă că idealurile sunt false, important este să fii mereu „la datorie�?), este condamnat să fie înghiţit de acesta, întrucât nu are acces la sensul şi substanţa duratei.

Cu şiretenia sa proverbială, la 8 mai 1990, Ion Iliescu a acceptat o întâlnire formală cu reprezentanţii Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara, dar fără accesul presei. Întrucât obiectivul central al manifestaţiilor din Piaţa Universităţii, asumat şi de Alianţă era interzicerea participării la alegeri a reprezentanţilor nomenklaturii, Ion Iliescu a părăsit tratativele, după numai o jumătate de oră, consolidându-şi în ochii mulţimilor, imaginea de politician hotărât şi deschis dialogului. În schimb, partidele istorice nu au scăpat de ambiguităţi. Astfel, ele nu au putut găsi punţile necesare pentru a comunica cu manifestanţii din Piaţa Universităţii, deşi erau, sufleteşte, alături de aceştia, fapt care ar fi dat o altă dimensiune contestării regimului de către tineri. Legitimişti, „ei au votat legea electorală, care era în contradicţie flagrantă cu Proclamaţia de la Timişoara�? 40. Însă ori de câte ori judecăm problemele politice ale perioadei post decembriste, nu putem ignora disponibilitatea Puterii feseniste de a desfăşura un veritabil arsenal de tehnici şi mijloace, întru compromiterea adversarului. Abia după ce a fost la rândul său agresat în campania electorală, candidatul liberal Radu Câmpeanu a devenit ceva mai radical, semnând alături de Ion Raţiu, un document prin care cei doi solicitau amânarea pentru toamnă, a alegerilor prezidenţiale. Aşa cum era de aşteptat, cererea le-a fost respinsă.

Susţinând Piaţa Universităţii, dar fără a realiza acţiuni comune cu aceasta, criticând FSN, dar asociindu-se cu el în CPUN, ezitând între boicot şi acceptarea derulării alegerilor conform agendei, partidele din opoziţia democratică au avut serioase dificultăţi în a se înscrie în cursa electorală 41. Până la un punct ,era în logica evenimentelor să se întâmple astfel, întrucât regulile jocului fuseseră integral stabilite şi controlate de FSN. Desigur, partidele istorice nu au evaluat riguros, efectele perverse ale intoleranţei cultivată asiduu, în anii regimului comunist. Astfel, cei doi candidaţi ai opoziţiei au fost lesne asimilaţi unei lumi pe care românii fie o detestau, inconştient, fie nu o cunoşteau. Să mai notăm că poziţia acestora a fost viciată şi de atitudinea destul de rezervată a Occidentului, faţă de evoluţia evenimentelor din România. Primul semnal ceva mai ferm de delimitare de Puterea de la Bucureşti, a fost dat de Washington, care în 10 mai 1990 îşi recheama ambasadorul, „în lumina informaţiilor privind neregularităţile din procesul electoral român�?. Chiar dacă această poziţie i-a afectat pe guvernanţii de la Bucureşti, totuşi ea nu i-a descumpănit, întrucât regimul lui Iliescu nu se decisese încă între Est sau Vest. Iar campania electorală, o dată înscrisă în cadrele ei primitive, va deveni foarte greu de controlat. Tot în ziua de 10 mai 1990, CPUN a decis trecerea Televiziunii Române de sub controlul său, sub cel al unei Comisii provizorii. Era o nouă manevră dedicată liniştirii opoziţiei, întrucât decizia nu a avut nici un fel de consecinţe pozitive în plan practic. Însă măsura a fost anunţată, cu surle şi trâmbiţe, drept o victorie personală, de către Radu Câmpeanu. Enigmaticul personaj a folosit, de altfel, prilejul pentru a anunţa că exclude retragerea sa din cursa prezidenţială. Şi aceasta după ce, foarte recent, propusese retragerea simultană din cursă a reprezentanţilor partidelor istorice. Radu Câmpeanu nu va înceta să surprindă şi în anii care vor urma, prin ambiguităţile şi piruietele sale politice. Se pare că spiritul lui Gheorghe Tătărăscu supravieţuia. Şi alte gesturi ale lui Radu Câmpeanu vor confirma această matrice de gândire şi conduită.

În ziua de 11 mai 1990, PNŢCD a luat decizia fermă de a-şi retrage reprezentanţii din CPUN, în semn de protest faţă de răspunsul „injust şi arogant�? al lui Ion Iliescu ,la solicitarea sa de reportare a datei alegerilor şi de convocare a unei sesiuni extraordinare a CPUN, consacrată manifestaţiei din Piaţa Universităţii. Era însă prea târziu ca această hotărâre să mai producă efecte politice notabile.

Mitingul din Piaţa Universităţii nu a întârziat să sugereze observatorilor comparaţii istorice. Faţă de acţiunile Forumului civic din Cehoslovacia care mobilizase în noiembrie 1989, peste o jumătate de milion de protestatari, Piaţa Universităţii din Bucureşti făcea figură palidă, cu oratorii săi improvizaţi adesea, cu melodiile sale – simbol, cu atmosfera sa de bazar oriental. Spectacolul hibrid oferit de Piaţa Universităţii a fost un excelent prilej pentru presa fesenistă de a-i acuza de manipulare pe liderii opoziţiei. Nici Alianţa Naţională pentru Proclamaţia de la Timişoara nu s-a dovedit a fi mai eficientă 42. Şi aceasta întrucât aproape toate evenimentele din România se desfăşurau, sub semnul fricii iraţionale şi al paranoiei colective. Pe „virtuţile�? acestui „capital�? psihologic au scontat liderii FSN, în toate acţiunile lor de provocare.

La premierul Petre Roman însă, aproape nimic nu mai surprinde. Invitat în ziua de 13 mai, la o emisiune Grand Jury RTL – Le Monde, acesta nu este deloc îngrijorat de incidentele din timpul campaniei electorale de care oricum nu se face vinovat FSN. Declaraţia făcută cu acest prilej, şi anume că „în jur de 500 de securişti sunt arestaţi�?, nu a fost niciodată comentată în România, iar autorul nu a mai revenit asupra ei. Premierul nu rata ocazia de a se lăuda cu prietenia omologului francez Michel Rocard şi a celui spaniol, Felipe Gonzales 43. În septembrie 1991, atunci când va fi debarcat de mineri, toate aceste prietenii nu vor mai conta deloc. Vor conta însă gesturile impardonabile de încurajare a mineriadelor, sfidarea insolentă a opoziţiei şi mecanismele de reordonare a priorităţilor şi intereselor în lăuntrul grupării de la vârful FSN.

Un tablou tot mai sumbru şi încărcat de întrebări fără răspunsuri oferă România, observatorilor străini, în perioada campaniei electorale. Comparaţiile cu fostele state captive din Europa Centrală sunt total dezavantajoase pentru guvernul român. Conduita liderilor frontişti, cadrilul declaraţiilor lor contradictorii, nervozitatea pe care nu pot să şi-o reprime ori de câte ori li se reaminteşte de trecut, acestea, şi nu argumentele opoziţiei, au decis judecata aspră a presei occidentale cu privire la intoleranţa şi suspiciunea cultivate în timpul campaniei electorale.

Exigentă faţă de cititorii săi şi exprimând credinţa în valorile autentice ale democraţiei, presa franceză a devenit din ce în ce mai critică faţă de guvernul român. Criticile acesteia au fost adesea şi expresia imensei dezamăgiri faţă de metodele de manipulare puse în practică de către autorităţile de la Bucureşti. A. Lincoln avea atâta dreptate atunci când spunea că poţi minţi un om, o viaţă, un grup de oameni, o vreme, dar nu poţi să minţi întreaga lume, la infinit. Adevărul cuprins în această sentinţă nu era însă asimilat şi de corifeii Puterii feseniste.

„Bucureşti necunoscut�? este numele editorialului reputatului ziarist Jean Amalric de la Le Monde. Dezvăluirile făcute de ediţia revăzută şi adăugită a procesului şi asasinării cuplului Ceauşescu, asmuţirea oamenilor simpli împotriva opoziţiei, duplicitatea liderilor frontişti sunt tot atâtea fapte care au legitimat reluarea dezbaterii publice despre „revoluţia în direct�?. A fost în România o revoluţie, sau o „punere în scenă neo-tragică a unei lovituri de stat?�? S-a opus cu adevărat Securitatea noilor lideri, sau era raliată încă înainte de declanşarea revoltei? Liderii frontişti s-au intersectat întâmplător, în 22 decembrie 1989, precum susţin ei, sau erau de multă vreme înţeleşi? FSN reprezintă o soluţie veritabilă de ruptură cu vechiul regim sau e un compromis neomarxist? Iată întrebări legitime, la care liderii FSN au dat răspunsuri ambigui. Dar nici populaţia, pregătită să-i legitimeze masiv pe Ion Iliescu şi FSN, nu doreşte să risipească imensul ecran de fum. Este însă liberă să judece populaţia unei ţări care suportase o dictatură primitivă, în condiţiile în care ceaţa dezinformării s-a reinstalat nestingherită?

Noul regim s-a jucat în mod iresponsabil cu starea de mizerie morală şi spaimele populaţiei, apăsând pedala naţionalismului şi a xenofobiei. Liderii FSN au indus, rapid, noile spaime faţă de perspectivele aducătoare de şomaj ale privatizării, faţă de inflaţie şi de necunoscut. Toate relele au fost abil aruncare în sarcina opoziţiei. Iar pentru ca spaimele să fie dirijate exclusiv asupra adepţilor reformelor democratice, regimul fesenist şi-a consolidat adeziunea populară prin creşteri spectaculoase de salarii, pensionări în masă şi importuri masive de produse alimentare. Bananele şi portocalele au avut o funcţie electorală certă, convingându-l pe românul obişnuit să creadă că este preferabil să eviţi o nouă schimbare, aşa cum intenţiona opoziţia, aceasta fiind asimilată aventurii.

Revoluţia s-a încheiat, iar România a intrat în normalitate! Iar sloganul electoral „Preşedintele liniştii noastre�? a fost lucrat cu o precizie de ceasornicar, în laboratoarele FSN-ului, producând efecte sigure. Iliescu era personajul care cunoştea cel mai bine „profunda plictiseală şi resemnare a românilor�?, stare de spirit întreţinută şi de „Biserica ortodoxă, care colaborase cu Ceauşescu şi care vine acum să-l reaşeze în frunte, pe Teoctist�?.

În condiţiile în care partidele istorice au fost potopite de un ocean de calomnii, singurul risc pentru FSN era revenirea Regelui, nu atât datorită popularităţii sale, cât a perspectivei ca acesta să devină „o necunoscută, într-o ţară care-şi căuta un tată�? 44. Dar Ion Iliescu nu şi-a asumat nici măcar un risc: a negat cu vehemenţă orice merite Regelui şi i-a interzis intrarea în ţară.

Campania electorală i-a consolidat lui Ion Iliescu statutul de „părinte al naţiunii�?. El a devenit obiectul unei veritabile „exaltări coreene�? (Octavian Paler) din partea unui popor bolnav de „complexul tatălui�?. Colaboratorii interni îi fac „părintelui�? un portret demn de „epoca de aur�?. La 15 mai 1990, în plină campanie electorală, directorul SRI, controversatul Virgil Măgureanu îi dedică stăpânului său un panegiric delirant: „Îl cunosc de foarte mult timp. Este unul dintre personajele cele mai remarcabile din existenţa mea. Această personalitate ieşită din comun va putea, datorită alegerilor să lase urme de neuitat în istora umanităţii�?. Imnele dedicate de cohorta de adulatori ai „genialului conducător�? nu erau cu nimic mai prejos. Iar Virgil Măgureanu stăpânea foarte bine, tainele „complexului tătucului�?. Bătrânul Tacitus, dacă ar fi lecturat o asemenea însăilare encomiastică ar fi avut motive serioase de întristare. Din fericire, pentru Măgureanu, ilustrul istoric murise de mult, iar înţelesul judecăţilor lui îi scăpa. Nici Tacitus nu cunoştea adagiul cuius regio, illius religio. Însă Măgureanu, da. Iar atunci când constaţi că misteriosul personaj se pretinde istoric, ai nesperatul prilej de a-i da dreptate lui Zenon din Eleea: într-adevăr, nu există mişcare/evoluţie! Există, în schimb, curteni zeloşi şi panegirişti mediocri. Cine pretinde că moravurile evoluează?

Chestionat în legătură cu zilele revoluţiei, Ion Iliescu repetă cu asiduitate aceeaşi placă, şi anume că în seara zilei de 22 decembrie 1989 a mers singur la Televiziunea Română, unde a fost recunoscut de Ion Caramitru şi Mircea Dinescu, lansându-se astfel în marea carieră politică. Iliescu are numai două lucruri să-şi reproşeze: că a cedat unor elemente „anarhice şi profasciste�?, în seara zilei de 12 ianuarie 1990 şi nu a precipitat data alegerilor, precum l-a sfătuit Robert Badinter (militant de stânga francez, fost troţkist, iar mai nou, Preşedinte al Consiliului Constituţional), întrucât avea deplina legitimitate conferită de revoluţie 45.

Campania electorală a developat proporţiile înspăimântătoare ale fricii a la roumaine, „frică pe care nimeni nu o poate explica, adesea iraţională�?. Exemple recente: la Buzău, acolo unde numeroşi ziarişti străini au ajuns pentru a investiga agresarea lui Ion Raţiu, ţăranii sunt convinşi că „Iliescu va câştiga, altfel ne vor închide cooperativa�?. Şeful FSN Buzău, medicul Vasile Ion este doar mai perfid. El declară, prefăcut că vizita lui Ion Raţiu a fost anulată în aceeaşi zi, întrucât acesta , în loc să viziteze sediul PNŢCD... a mers la cel al UMRL. Concluzia sa cade ca o ghilotină: „Asta nu era normal !�?. În consecinţă, agresiunea împotriva lui Ion Raţiu s-a datorat modificării agendei vizitei 46. Quod erat demonstandum.

„Intoleranţă şi isterie�? – acestea sunt cuvintele cele mai des rostite de ziariştii francezi cu privire la campania ochestrată de FSN împotriva opoziţiei. Iliescu este „soarele care răsare�?, Petre Roman este „idolul femeilor�?, în schimb Doina Cornea este bolnavă, iar demonstranţii din Piaţa Universităţii sunt „mercenari plătiţi de Ion Raţiu�?. Aceste „judecăţi�? sunt rostite, curent, de către adepţii lui Ion Iliescu 47.

Piaţa Universităţii a devenit o îngrijorare obsedantă a Puterii. Împotriva acesteia s-au exersat toate tehnicile diversioniste, începând cu tentativele de divizare, şi până la cele de instigare. Televiziunea Română anunţă retragerea unei formaţiuni din Piaţa Universităţii şi destituirea liderului acesteia. Silviu Brucan este convins că în piaţă sunt aproape 250 de manifestanţi „profesionişti�?, adică nucleul dur, care sunt plătiţi cu ziua. De către cine? „Un singur om are mijloacele să acţioneze astfel în ţară�?. Evident, persoana vizată este Ion Raţiu. Dialogul cu reprezentanţii din Piaţa Universităţii, început la 8 mai, este suspendat. Cererile demonstranţilor nu sunt acceptabile pentru Putere. Mai întâi, punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, perceput de FSN ca un atac la Iliescu. Se poate însă vorbi de alegeri libere într-o societate care a conservat ,intacte, reflexele totalitare? Categoric, nu.

De pe eşicherul politic lipsesc două piese importante, crede ministrul Culturii, Andrei Pleşu. Mai întâi, un partid comunist reformat, capabil să deturneze de la FSN suspiciunile pe care le-a antrenat, dar şi ambiguităţile ideologice pe care le cultivă şi întreţine. Cale exclusă, întrucât nimeni din fostul PCR nu a reuşit să preia cârma unei corăbii aflată în derivă. A doua piesă ar putea fi un rival independent, adică „un alt executor electoral credibil al orfanilor din decembrie�? 48. Cele două alternative sugerate nu s-au putut finaliza, în condiţiile în care întregul aparat comunist a fost recuperat de către FSN, iar posibilitatea unei sciziuni în interiorul mamutului politic creat în decembrie 1989 este deocamdată imposibilă, întrucât cei care au părăsit structurile sale – cazurile de notorietate fiind cele ale Doinei Cornea şi Anei Blandiana – au fost livraţi oprobriului public. Totul pare să se fi desfăşurat conform planului iniţial. În aceste condiţii, „gardienii revoluţiei trădate�?, adică tinerii din Piaţa Universităţii, care au invocat, disperaţi, moştenirea eroilor căzuţi în decembrie 1989, nu au reuşit să transmită mesajul lor decât unei pături subţiri a populaţiei. Şi acuzaţiile de impostură şi minciună aduse lui Ion Iliescu şi apropiaţilor săi au avut un ecou modest în opinia publică. Maşinăria propagandistică a FSN funcţiona ireproşabil.

România a devenit, în timp record, marea deziluzie a Estului. O ţară manipulată de o grupare de profesionişti ai diversiunii, o populaţie umilită şi isterizată sugera oricărui observator o evoluţie imprevizibilă. Sursa cea mai importantă de informaţie cu privire la trecutul membrilor nucleului dur al FSN, este limbutul ministru al Apărării, generalul Nicolae Militaru. El face interesante dezvăluiri cu privire la pregătirea loviturii de stat de către grupul pucist în care îl include şi pe Ion Iliescu. Acest grup era pregătit să acţioneze în primăvara anului 1990, însă evoluţia evenimentelor a devansat data puciului. Generalul Militaru recunoaşte că, încă din anul 1974, l-a contactat pe Ion Gheorghe Maurer, în vederea unei acţiuni anti-Ceauşescu, întrând astfel în vizorul Securităţii. Între timp, generalul Pacepa i-a confecţionat un dosar de agent KGB (excelent alibi, n.n.M D) şi o legătură amoroasă cu o rusoaică. Abia în anul 1982, generalul s-a „încrucişat�? cu Ion Iliescu, cu totul întâmplător, „pe culoare�?. Au urmat întâlniri curente cu Iliescu şi generalul Ion Ioniţă, pentru ca ulterior, să fie antrenat Virgil Măgureanu de la Academia „Ştefan Gheorghiu�?. Puciştii au luat în calcul trei posibilităţi de acţiune, şi anume momentul când Ceauşescu era plecat din ţară, când era în provincie sau chiar în Bucureşti. Grupul a primit informaţii utile despre agenda lui N. Ceauşescu de la profesorul Ioan Ursu, un apropiat al acestuia. Planul prevedea, printre altele, adormirea lui Ceauşescu, cu un pistol cu seringă hipodermică. Puciştii au pregătit şi un comando format din ofiţeri de Securitate. Întrucât oficialii sovietici nu s-au arătat interesaţi de proiect, puciştii s-au orientat spre Vest. În martie 1985, generalul Militaru a fost convocat la CC şi interogat de ministrul Postelnicu, însă a negat totul. Securitatea avea, se pare, o pistă falsă. S-a decis declanşarea acţiunii, în anul 1986, în timpul vizitei lui Ceauşescu în RFG, însă planul a fost răsturnat, datorită plecării militarilor la agricultură. Pe parcurs, grupul pucist a aflat că în armată erau şi alte grupări care pregăteau înlăturarea lui Ceauşescu. Generalul Militaru recunoaşte că a mai colaborat cu generalul Chiţac, şeful armei chimice, şi cu Vasile Patilineţ, ambasadorul României la Ankara, care a procurat şi trimis în ţară grenade paralizante şi alte arme. Din păcate, ambasadorul a decedat într-un accident suspect. Grupul a mai pregătit un manifest pentru delegaţii la Congresul al XIV-lea, însă el a fost surprins de Securitate şi anchetat. Chiar dacă iniţial Gorbaciov nu a reacţionat la semnalele trimise, puciştii au reluat legăturile cu Moscova, cerând ruşilor să aleagă „între Ceauşescu şi poporul român�?. Din păcate, Moscova nu a reacţionat nici de această dată. În consecinţă, s-a decis executarea loviturii de stat, în primăvara anului 1990. Scrisoarea trimisă în numele Frontului, la Europa Liberă, a fost redactată de profesorul Alexandru Melian. „Noi suntem părinţii Frontului�? – afirmă răspicat generalul Militaru. Profesorul Melian „l-a creat�?, iar „eu l-am crescut�?. Şi încă o dezvăluire interesantă: la 23 decembrie 1989, generalul Militaru a fost contactat telefonic de către adjunctul şefului Statului major al Pactului de la Varşovia care l-a informat cu privire la „o agresiune exterioară României�?, reamintindu-i, în acelaşi timp, obligaţiile României faţă de Pact 49. În acest interviu, la fel ca şi în alte împrejurări, de altfel, generalul Militaru a dezvăluit mai mult decât comilitonii. Poate chiar imprudent de mult pentru un complotist. Moartea lui neaşteptată să fie oare (şi) consecinţa acestei limbuţii?!

Rezultatul votului din Duminica Orbului a fost finalul aşteptat al unei piese scrisă cu mult înainte. Poate doar proporţiile au surprins pe unii. Primele sondaje atestă plebiscitatea lui Ion Iliescu, cu 83%. FSN îl secondează, cu 66%. Românii au ratat primele alegeri libere. Ei nu au ales, ci au plebiscitat. Poporul a votat aşa cum a trăit în toţi anii din urmă, făcând coadă la urne. Au fost numeroase nereguli, însă cea mai importantă priveşte climatul paranoid din ţară, până la un punct explicabil, la ieşirea dintr-o dictatură teribilă, de la un alt punct însă imputabil agenţilor Frontului 50. Eşecul opoziţiei? În termen tehnici, da. În realitate s-a consumat încă o etapă din seria eşecurilor unei ţări întârziate. România părea condamnată să rămână în spaţiul politic imprevizibil al Estului, adică un punct nevralgic şi cenuşiu între două lumi.

În primăvara anului 1990, cartea ziaristului Michel Castex, care a coordonat echipa AFP la Bucureşti, Une mensonge gros comme le siecle: Roumanie, histoire d'un manipulation, face furori în Occident. Revoluţia română în direct este dezbrăcată de aura ei falsă. Aşa-zisa revoltă „spontană�? a fost, în realitate, îndelung premeditată. Iar ordonatorul revoluţiei a fost însuşi Gorbaciov, din dorinţa de a se debarasa de un „dinozaur stalinist�?. Restul l-a făcut generalul Iulian Vlad care era la curent cu întâlnirile dintre Ion Iliescu şi generalul N. Militaru. În plus, Michel Castex a putut constata la faţa locului, acţiunile premeditate ale ziariştilor unguri şi iugoslavi, de manipulare a cifrelor cu privire la victimele revoluţiei 51.

La începutul lunii iunie, alegerile generale din Cehoslovacia şi Bulgaria au constituit o lecţie democratică. Forumul civic, de numele căruia se lega renaşterea democraţiei şi a speranţei în Cehoslovacia a câştigat cu scorul rezonabil de 46%, iar în Bulgaria, rezultatul a fost, de asemenea, echilibrat: 47,6% - pentru socialiştii (foştii comunişti) şi 36,2 – pentru Uniunea forţelor de dreapta 52.

Alegerile din Duminica Orbului (stranie coincidenţă!) au consacrat victoria zdrobitoare a FSN. A fost un scor previzibil, rezultând din uriaşa manipulare a unei populaţii debusolate, înspăimântată de fantasmele trecutului şi de necunoscutele viitorului. Acesta a fost capitalul electoral valorificat de către FSN. Aşa cum mărturisea Ion Iliescu, invocând o misterioasă consiliere din afară care venea, de altfel din partea unui militant socialist francez, fost troţkist, iar nu a unei autorităţi politice, alegerile au fost precipitate pentru a asigura controlul total al puterii politice. Vechea nomenklatură, reunită sub un nume nou, aureolat de legenda revoluţiei s-a regăsit sub cupola intereselor şi a solidarităţii ecumenice, în marele FSN. Alegerile au consfinţit o democraţie rudimentară, dominată de lideri lipsiţi de onestitate care vor bloca pentru multă vreme, procesul de maturizare al clasei politice şi de modernizare a României. Alegerile de la 20 mai 1990 au făcut ca în România, vechile elite comuniste să se autoreproducă. Acest fenomen nu are corespondent decât în Republica Moldova, Ucraina, Rusia şi Belarus. Mai exact în Estul sălbatic.

Născută din minciună şi manipulare, noua Putere plebiscitată de mulţimi va perpetua incoerenţa, confuzia doctrinară şi dispreţul faţă de valorile consacrate ale democraţiei. Curând, ea va încerca să se justifice, prin lansarea conceptului de „democraţie originală�?. De la „revoluţia originală�?, la „democraţia originală�?, România a ars etapele, încercând să-şi definească identitatea, dar nereuşind decât să ridice noi semne de îngrijorare cu privire la viitorul său. De la entuziasmul din decembrie 1989, la marea dezamăgire din Duminica Orbului, nu trecuse nici o jumătate de an. „Arderea etapelor�? genera inevitabile consecinţe perverse.

Note:

  • 36. J. A. Fralon, Le Pouvoir semble, Le Monde, 3 mai 1990
  • 37. Vl. Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, Ed. cit., p. 300
  • 38. Ibidem, p. 111
  • 39. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Ed. Evenimentul Românesc, Bucureşti 1998, p. 250
  • 40. J. A. Fralon, Les premieres négociations, Le Monde, 9 mai 1990
  • 41. Idem, Le Monde, 11 mai 1990
  • 42. S. Kauffmann, Roumanie: le dialogue introuvable, Le Monde, 15 mai 1990
  • 43. Le Monde, 15 mai 1990
  • 44. J. Amalric, Bucarest la menteuse, Le Monde, 16 mai 1990
  • 45. S. Kauffmann, Un entretien avec M.I. Iliescu, Le Monde, 17 mai 1990
  • 46. Idem, Fin de campagne en Roumanie, Le Monde, 20-21 mai 1990
  • 47. Idem, Avec les femmes du FSN, Le Monde, 18 mai 1990
  • 48. Vincent Hugeux, Roumanie: la grande désilusion, l'Express, nr. 2017, 11-17 mai 1990
  • 49. J.P. Mari, Le coup d'État qui n'a jamais eu lieu, Le Nouvel Observateur, nr. 1332, 17-20 mai 1990
  • 50. S. Kauffmann et José –Alain Fralon, M. Iliescu et le FSN, Le Monde, 29 ianuarie, 1990
  • 51. Michel Castex, Une mensonge gros comme le siecle. Roumanie, histoire d'un manipulation, A. Michel, Paris, 1990, passim
  • 52. Le Monde, 13 iunie 1990

Articol citit de 4814 ori.

Alte articole