Începutul anului 1989 nu prevestea nimic important, în România. Scufundată în beznă, demoralizată şi înfometată, România părea să fie tărâmul oriental clasic în care nu se întâmplă nimic. Regimul oficia acelaşi ceremonial anost al mobilizării populaţiei pentru o cauză în care nimeni nu mai învestea, practic nici o speranţă. Rupt de realitatea tristă a vieţii de buncăr a populaţiei, regimul ceauşist se încăpăţâna să convoace întru salvarea sa, strămoşii daci şi voievozii, dar mai ales frica de schimbare, de Rusia, de iredentismul maghiar ori de conjuraţia universală, pregătită de forţe oculte. România intra plat, într-un an al repetării ritualurilor serbede. Televiziunea îşi redusese programul la două ore, dedicate aproape exclusiv cronicii de partid şi celebrării cuplului conducător. Ziarele relatau despre realizări, despre soluţiile miraculoase ale inventatorilor - specie emblematică a propagandei comuniste -, ori despre mobilizarea exemplară a „colectivelor de oameni ai muncii