Una dintre problemele nesurmontate ale perioadei postdictatoriale a fost gestionarea relaţiei dintre vinovăţie şi iertare. În cei 45 de ani de existenţă, comunismul a schimbat, în profunzime, ţesutul social al României, statutul persoanei umane, spiritualitatea şi mentalităţile. Relaţia dintre călăi şi victime a evoluat de la războiul total împotriva claselor sociale, a instituţiilor şi personalităţilor provenind din vechea Românie, către o falsă reconciliere cu trecutul, într-o formulă selectivă şi unilaterală, care a creat iluzia împăcării. De la războiul declarat, s-a trecut la unul mult mai nuanţat şi mai perfid, dirijat împotriva oricărei forme de contestare, în anii ceauşismului. Între timp, ideologii de serviciu ai regimului au lansat un nou concept – acela de popor unic muncitor –, instrumentat să consacre o realitate social-politică virtuală, în care clasele vor fi dispărut, pentru a face loc unui iluzoriu bloc social monolitic. Exerciţiul unanimităţii a generat, în timp, convingeri şi reflexe mentale, adânc înrădăcinate, iar ideea de alternativă a dispărut, treptat, din orizontul populaţiei. În societatea închisă din anii comunismului târziu, toate marile probleme ale societăţii româneşti păreau să se fi rezolvat în chip miraculos, prin recursul masiv, la virtuţile ideologiei. De altfel, maşinăria ideologică a continuat să funcţioneze în gol şi să demonstreze, împotriva evidenţei, că sistemul traversează doar dificultăţi economice accidentale, ce nu pot fi însă depăşite, decât perfecţionându-l, prin mobilizarea conştiinţelor şi a voinţei de a izbândi.

În anii târzii ai regimului comunist s-a realizat un experiment social – ideologic de proporţii comparabile celui din „obsedantul deceniu