Corneliu Coposu Fan Page

4. Naţional - comunismul românesc. Teme, teze şi obiective fundamentale

Înapoi la "România de la comunism la mineriade", Mihai Dorin

Naţional comunismul este produsul perioadei târzii a regimului lui Gheorghiu-Dej şi a ţintit legitimarea sistemului, în condiţiile primei sale tentative de desprindere de sub tutela Moscovei. Repudiat în anii stalinismului, etichetat drept produs al culturii şi ideologiei burgheze, naţionalismul a fost strivit de internaţionalismul comunist. Deceniul al VI-lea a fost dramatic pentru cultura şi spiritualitatea românească. Exponenţii cei mai importanţi ai culturii interbelice care nu apucaseră să facă pactul cu diavolul, au fost puşi la index, iar unii chiar exterminaţi. Orientarea culturală spre Occident, ce constituise direcţia istorică majoră în ultimul veac şi căreia îi datorăm armătura ideatică a modernizării României, a fost întreruptă, cu brutalitate. Toate disciplinele umanistice care înfloriseră în anii interbelici – precum sociologia, filosofia, istoriografia, psihologia, economia – au fost fie lichidate, fie reorientate după criteriile primitive ale jdanovismului - varianta culturală a stalinismului. La mijlocul anilor '50, regimul a experimentat o primă breşă în ortodoxismul stalinist, acceptând o parte a vechilor cărturari, în institute de cercetare. Chiar dacă aceştia vor face numeroase concesii regimului, fără îndrumarea lor, este greu de imaginat formarea tinerei generaţii de intelectuali de la începutul anilor '60 1. Noul naţionalism, bine strunit de ortodoxismul stalinist, avea să se nutrească, în linii mari, de la cel vechi. La prima vedere, este o contradicţie în termeni: regimul de la Bucureşti conservă obedienţa ideologică, dar lansează teme şi, ulterior, chiar un program naţionalist.

Cazul românesc va evolua, în chip distinct, în raport cu alte experienţe din Răsărit. Să notăm, pentru început, că naţionalismul a avut un puternic ecou în politica şi cultura perioadei interbelice, atât la palierul intelighenţiei, cât şi la cel al mulţimilor 2. Opera de construcţie naţională, fundamentată pe ideea identităţii specifice şi comune a locuitorilor din spaţiul românesc, a avut, pentru început, o pronunţată dimensiune culturală, fiind creaţia elitelor româneşti din secolele XVIII-XIX. Naţionalismul românesc s-a nutrit din două surse fundamentale: valorificarea ideii de latinitate de către iluminiştii ardeleni şi ideile liberale occidentale. Adaptat contextului geopolitic românesc, liberalismul a devenit pentru elitele politice şi culturale suportul ideatic al dreptului naţiunii române la autodeterminare şi emancipare. În România, ca în întreg spaţiul central-european, de altfel, naţionalismul a fost mai aproape de modelul herderian care se referă la istorie, limbă şi cultură, decât la democraţie şi drepturile politice ale cetăţenilor, ca în modelul francez. Şi aceasta în ciuda impactului cert al ideilor Revoluţiei franceze 3. Modelul occidental a devenit un element dominant în viziunea elitelor româneşti, începând cu anul 1848. Aspiraţia pentru un ideal unitar al naţiunii a fost concretizată de către o generaţie occidentalizată care a integrat în filozofia naţionalistă românească, temele liberale ale modernizării instituţionale, economice, politice şi sociale. Reacţia faţă de orientarea imitativă a elitelor paşoptiste a fost opera şcolii de gândire tradiţionalistă şi conservatoare. Adepţii ei resping calchierea modelului occidental, în favoarea valorificării specificului naţional 4.

Fundamentat la Junimea, curentul tradiţionalist se va exprima prin vocea personalităţilor emblematice ale culturii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum Eminescu, Iorga şi ulterior C. Stere. Gândirismul şi trăirismul interbelic vor dezvolta, în sens ultranaţionalist, temele şi ideile acestei direcţii culturale. Răscoala ţărănească din anul 1907, care dezvăluia lentoarea aplicării reformelor sociale sau chiar respingerea acestora, a generat o explozie antisemită, clasa politică dirijând contra evreilor, resentimentele ţărănimii. Treptat, antisemitismul a fost masiv integrat naţionalismului românesc, care a evoluat astfel spre xenofobie. În anii interbelici, bolşevismul a fost asociat de clasa politică românească, iudaismului. Astfel, antisemitismul s-a îmbogăţit cu o nouă temă. Pericolele la adresa ţării au generat în anii interbelici, obsesia conjuraţiei iudeo-masonice şi mentalitatea de tip „cetate asediată

Articol citit de 8268 ori.

Alte articole