FSN a fost singura formaţiune politică de la începutul anilor '90 care a avut un plan pregătit în taină şi urmat, îndeaproape. În ciuda unor accidente de parcurs, în mod paradoxal, credibilitatea şi popularitatea sa a sporit. Şi aceasta, întrucât la vârful puterii şi în structurile locale au activat singurii politicieni specializaţi în dirijarea turmei, aşadar cunoscători ai psihologiei acesteia. Ei au fost, în consecinţă, cei mai lucizi, în raport cu fluiditatea evenimentelor, cu imprevizibilele şi cu ieşirile din cadenţă. Proiectul FSN a fost construit în temeiul asumării realităţii româneşti posttotalitare, iar nu pe idealuri, valori democratice ori justiţiare. FSN a aplicat societăţii româneşti, o metodologie eficientă, întrucât era singura forţă politică care poseda secretele ştiinţei politice aplicate. Acele partide şi organizaţii civice care au încercat să dea expresie voinţei lor, idealismului ori spiritului de sacrificiu, veneau fie din catacombele regimului comunist, fie erau total lipsite de experienţă şi de spirit practic, astfel încât liderilor FSN le-a fost relativ uşor fie să le compromită în ochii mulţimii, fie să le elimine. Pe de o parte, au fost resuscitaţii, adică cei care veneau din câmpul rezistenţei anticomuniste: monarhişti, ţărănişti, liberali, social-democraţi istorici. Pe de altă parte, tinerii idealişti şi intelectualii din diverse asociaţii civice, lipsiţi de experienţă şi adesea, credibilitate. Primii au încercat să demaşte mecanismele oculte ale cripto-neocomuniştilor, ale gorbacioviştilor, dar s-au plasat din start, într-o poziţie de inferioritate netă. Recursul la istorie – următoarea escală prin care au încercat să se legitimeze - nu s-a putut constitui într-un argument eficient, întrucât istoria contemporană era profund viciată de istoriografia comunistă, iar decelarea adevărului, o operaţiune migăloasă care nu putea fi rezolvată imediat, prin simpla evocare a idealurilor trădate ale naţiunii. Era necesară o lungă perioadă de clarificări, astfel încât adevărurile interzise să fie asimilate şi asumate de societate. Rezistenţa din munţi, acţiunile românilor din diaspora, martiriul celor dispăruţi în Gulag, procesele politice ale elitelor fuseseră timp îndelungat subiecte interzise. Ele necesitau o atentă decriptare şi o perioadă obligatorie de compatibilizare cu universul mental al populaţiei. Pur şi simplu, pentru cei mulţi, aceste fapte nu erau nici istorie, nici mit, nici legendă, ci o nebuloasă pe care liderii frontişti s-au străduit să o înceţoşeze şi mai mult.
Vocile românilor veniţi din teritoriile necunoscute ale trecutului, ori cele stigmatizate de istoriografia comunistă nu s-au putut face auzite, decât cu infinite prudenţe şi reticenţe, dar mai ales cu ostilitatea programată a Puterii. Memoria colectivă şi discursul politic erau racordate la sistemul de valori al regimului comunist, regim pe care majoritatea românilor nu l-a perceput ca vetust şi epuizat sub raport istoric, ci reformabil şi adaptabil. Reforma sistemului comunist şi setul de soluţii mesianice experimentate de Gorbaciov se aflau în orizontul de aşteptare al societăţii româneşti, iar nu plonjarea în capitalism, în subtilităţile statului de drept ori ale democraţiei liberale, adică tot atâtea necunoscute. Concepte precum statul de drept sau economia de piaţă erau vorbe fără înţeles, pentru majoritatea românilor. Ele erau echivalate cu o aventură nefirească, ilegitimă şi generatoare de spaime.
Obiectele – mulţimi au influenţat, aşadar, conduita politică, dar şi practica a determinat obiectele. În istorie, relaţia determină obiectul, şi aceasta întrucât „nu există decât ceea ce este determinat
