Corneliu Coposu Fan Page

11.a. De la "revoluţia în direct" la dirijarea speranţei - partea I

Înapoi la "România de la comunism la mineriade", Mihai Dorin

Euforia încheierii conturilor cu trecutul, nu a durat însă, decât foarte puţin. După ce au asistat la uciderea rituală a cuplului Ceauşescu, românii au avut surpriza să constate că nu au ucis şi trecutul odată cu cei doi. Pentru simplul motiv, bănuit în acele zile de foarte puţini dintre ei, că Ceauşescu se insinuase în mentalul colectiv şi în peisajul cotidian. Exorcizarea amintirilor trecutului, operaţiune pe care majoritatea românilor şi-au închipuit că s-a finalizat la Târgovişte se va dovedi cât de curând, falsă. Eroii principali ai visului urât dispăruseră, însă existenţa cotidiană şi memoria românilor erau populate, masiv, cu simbolurile trecutului. Fiecare a încercat să se elibereze de trecut, în felul său. Dar exerciţiul se va dovedi, dureros, întrucât niciodată, trecutul recent nu a fost mai detestat de populaţie, mai vinovat pentru umilinţele îndurate, dar şi mai expus judecăţii abrupte. De aici, tentaţia de a camufla trecutul ori de a-l pune între paranteze. Personajele de la vârful Puterii noi au constatat repede că trecutul nu este proba lor forte şi s-au grăbit să-i aplice aceleaşi corecţii pe care le-au învăţat o viaţă. Şi intelectualii au realizat că merseseră prea departe cu obedienţa, laşitatea şi frica. De aici, sursa lipsei lor de credibilitate şi, pe cale de consecinţă, eficienţa sloganurilor dirijate împotriva lor, de către noii stăpâni. În mod paradoxal, nu culturnicii vor deveni obiectul stigmatului colectiv (cu foarte puţine excepţii, dintre care se detaşează cazul bardului de curte Adrian Păunescu, lipit, prin excesele sale pantagruelice, în memoria colectivă, de imaginea cuplului dictatorial), ci tocmai acei dizidenţi care realizând proporţiile farsei au perseverat să facă opoziţie, şi noii puteri. Instrumentele trecutului erau atât de vii, iar oamenii atât de nepregătiţi!

Poporul care în decembrie 1989 uimise o lume întreagă şi atrăsese un val de simpatie fără precedent, a redevenit suspicios şi confuz, de îndată ce a dispărut factorul constitutiv al solidarităţii din decembrie, şi anume ura împotriva clanului Ceauşescu. Atunci când obiectul urii a dispărut, românii au trebuit să constate că dispariţia lui Ceauşescu nu a fost leacul dorit, cauza maladiei aflându-se în lăuntrul lor. Paznicii schimbării din decembrie au vegheat ca acest „inestimabil�? capital să nu se risipească, ci să fie pus în slujba discordiei care aduce întotdeauna, un „profit�? cert manipulatorilor. Întrucât trecutul a devenit repede un cap de acuzare la adresa noilor lideri, aceştia au depus toate diligenţele, pentru a bloca accesul la adevărurile lui interzise timp de aproape jumătate de veac şi de a-l întoarce împotriva adversarilor. Iar pentru că, în România schimbarea s-a făcut abrupt, fără a lăsa răgaz să se înfiripe ideea pluralismului politic, opoziţia s-a structurat, în condiţii extrem de precare, prin resuscitarea fostelor partide istorice, naţional-ţărănesc şi liberal. Intuirea pericolului că aceste partide s-ar putea constitui într-o alternativă legitimată de trecutul lor anticomunist, i-a împins pe liderii FSN, către o nouă provocare de proporţii, şi anume discreditarea acestora, prin metoda „recursului la istorie�?. Nimic mai eficient, întrucât istoria accesibilă mulţimilor era exact cea inventată în laboratoarele ideologice ale partidului unic. Educaţia comunistă va produce adevărate „miracole�? în anii care vor urma. Operaţiunea a fost bine coordonată şi le-a adus autorilor beneficii nesperate. Au fost îngrijoraţi, cu deosebire, de impactul naţional-ţărăniştilor în Transilvania, acolo unde Iuliu Maniu mai era, la 35 de ani de la moarte, pentru mulţi români, „domnul preşedinte�?. Evident, nu diversitatea opiniilor la care românii au avut, brusc, acces şi doar cu o modestă pregătire (amintirile luptelor din munţi, a falsificării alegerilor din 19 noiembrie 1946, cele legate de bolşevizarea ţării, adică informaţii accesibile doar unei pături subţiri şi timorate a populaţiei), a condus la erodarea rapidă a solidarităţii din decembrie 1989, ci restaurarea suspiciunii şi intoleranţei, precum şi manipularea masivă şi iresponsabilă a celor mulţi, de către noii titulari ai Puterii.

Privite din lăuntrul sistemului, aceste mişcări subtile şi abil camuflate au fost mai greu de perceput, în epocă. Iar atunci când au fost deconspirate, paznicii templului puterii au găsit antidotul, în complicitatea mulţimilor. Cu nemijlocitul concurs al noilor stăpâni, România reintra în epoca masificării. Doar ţintele au devenit mai diversificate, metodele şi maeştrii clasici urmând linia destinului. Privite din afara reţelei de complicităţi a sistemului, evenimentele din perioada postdecembristă dobândesc o dimensiune mai nuanţată. Din acest motiv, vom continua să acordăm prioritate, privirii „celuilalt�?, în speranţa că imaginea ansamblului va deveni mai clară. În raport cu zgomotul de iarmaroc întreţinut de personajele implicate, ori tumultuoasa tălăzuire a mulţimilor, privirea „celuilalt�? are cert avantajul unui plus de luciditate şi detaşare.

O atmosferă de bazar oriental se instalează, rapid, după 27 decembrie 1989, în Bucureşti. Străzile sunt populate de o faună pestriţă, blazată şi fatal superficială. Sentinţa din procesul de la Târgovişte este acceptată de către cei mulţi, fără serioase obiecţii. Nici urmă de milă creştină sau de umanitate. Contextul şi legalitatea procesului contează, prea puţin. Oamenii par mulţumiţi că au întors, în fine, o pagină a istoriei. Viitorul? E prea devreme pentru îngrijorări. Un cerşetor din Piaţa Romană face filosofia istoriei, punând oamenii în gardă faţă de posibilitatea revenirii comunismului „în anturajul CFSN�? 1. Iar plebea este întru totul de acord. Fatalismul pare să se fi reinstalat, la nici o săptămână de la debutul evenimentelor care aduseseră România pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. Iar Bucureştiul, un oraş ale cărui amintiri istorice fuseseră în bună măsură distruse de regimul Ceauşescu, pe fondul unei devastatoare complicităţi a tăcerii elitelor (este adevărat, cu foarte puţine excepţii, însă ecoul lor a fost extrem de limitat), nu are nici un simbol major al rezistenţei anticomuniste, precum Piaţa Venceslas din Praga ori Zidul Berlinului. Aceasta este atmosfera în care se reinstalează temeinic frica şi prind rădăcini zvonurile.

Noua Putere instalată la Bucureşti, şi-a constituit în mare grabă structurile centrale şi teritoriale, pentru a nu deveni suspectă continuitatea cu vechiul regim. Prima temere care a prins glas chiar a doua zi după execuţia de la Târgovişte, este aceea că revoluţia ar putea fi furată. Ideea este lansată pentru început, în stradă, acolo unde, o descoperă şi ziariştii care astfel, identificau una dintre temele centrale ale dezbaterii publice şi a confruntărilor care vor urma. Evident, tema este parte din morfologia şi mitologia revoluţiei. Îşi începea cariera un nou ritual dedicat condamnării deţinătorilor puterii, pentru vina de a fi trădat revoluţia genuină. De unde se vede că şi noii stăpâni s-au înşelat în câteva materii: nu tot poporul s-a lăsat manipulat, nu toţi compatrioţii intrau în patul lui Procust al manualelor de propagandă.

Treptat, revoluţia începe să se disjungă: pe de o parte, beneficiarii, iar pe de altă parte, masa celor înşelaţi şi manipulaţi. „Revoluţia lor a învins, în vreme ce revoluţia noastră a fost învinsă�? clamează unul dintre actorii evenimentelor din decembrie 1989. Întrebările, nedumeririle şi acuzele încep să curgă, în cascadă. Care revoluţii, se înfiorează Ion Iliescu? Există o singură şi măreaţă revoluţie, întrunind toate atributele conceptului clasic – cu mulţimi răzvrătite şi lideri spontani -, pe care numai rataţii o contestă. În curând, este de aşteptat ca istoricii de serviciu să reaşeze revoluţia în interiorul conceptului de „istorie unică şi unitară�?. Care concept, cu siguranţă că nu l-au abandonat grabnic, după ce l-au slujit, cu osârdie, o viaţă.

Rând pe rând, personajele purtate la suprafaţă de valul revoluţiei încep să ridice semne de întrebare şi să fie radiografiate dincolo de aparenţe, în contradicţie totală cu imaginea idealizată, servită drept bun de consum, mulţimilor. Iar dacă întrebările şi neliniştile Doinei Cornea, chiar din prima zi a evenimentelor, nu au fost tolerate decât de o minoritate, cele care au apărut în presa occidentală vor fi ceva mai ferite de judecata mulţimilor. Doina Cornea putea fi executată pentru îndoielile ei carteziene, atipice în atmosfera de entuziasm şi de adulare, a noilor stăpâni. Nu însă şi presa liberă.

Aproape necunoscut în Occident şi neremarcat prin nici un gest de anvergură în anii regimului ceauşist, Ion Iliescu s-a impus peste noapte, drept „omul forte�? şi, curând, drept personaj fac-totum. În nici un alt loc din zona fostelor state captive, înlăturarea regimului comunist nu a promovat un personaj mai puţin emblematic pentru momentul schimbării cursului istoriei, decât în România. Însă Ion Iliescu va recupera rapid, dovedind o abilitate politică, invidiată de toţi. Pregătit, din perspectivă biografică, politică şi culturală să aplice doar un program de reformare a sistemului comunist, Ion Iliescu se va metamorfoza, prudent, în promotor al democraţiei „originale�?. Adică o formulă democratică ce era compusă din ingrediente balcanice, vetero şi neo comuniste (perestroikiste), tocmai potrivită pentru a salva aparenţele şi a asigura supravieţuirea comuniştilor, ca elite politice şi economice. Prin asocierea, ca principal colaborator al unui alt necunoscut, aparţinând însă generaţiei tinere, Ion Iliescu dădea o primă lovitură de imagine şi asigura compatibilizarea sa şi a generaţiei sale, cu aspiraţiile tineretului. Cât priveşte numirea lui Petre Roman ca prim-ministru, Ion Iliescu mărturiseşte că propunerea îi aparţine lui Silviu Brucan, ideea fiind „să venim cu o figură nouă. Să fie şi un fel de simbol pentru Revoluţia română�?. S-a trecut, relativ repede, peste handicapul „lipsei experienţei politice�? 2. În realitate, noul personaj nu era chiar atât de nou, dacă luăm în calcul că era delfinul unui vechi kominternist, luptător în Spania, alături de trupele republicane şi îşi făcuse studiile superioare în Franţa, în plină epocă ceauşistă. Şi „naşul�? Brucan făcea parte din generaţia lui Walter Roman, împărtăşind aceleaşi „nobile idealuri�? ale Internaţionalei a III-a.

Ion Iliescu a fost primul care a anunţat arestarea cuplului Ceauşescu, astfel încât pe retina compatrioţilor, s-a întipărit imaginea liderului salvator. Gesturile emblematice au continuat conform unui scenariu bine ticluit. Tot Ion Iliescu a adus la cunoştinţă lista membrilor primului Consiliu al FSN, alcătuit din 39 de persoane ce aparţineau zonelor cele mai diverse. Scopul? Inducerea ideii ecumenice şi a solidarităţii naţionale. Cine va dezerta din acest moment se va face vinovat exclusiv din proprie vină, şi aceasta întrucât Ion Iliescu s-a impus prin generozitatea de a-i aduna într-un organism politic reprezentativ. Iar defectorii, aşa cum arată faptele, vor fi deferiţi „judecăţii�? mulţimilor tumultuoase.

În seara primei zile a victoriei, Ion Iliescu, încă dilematic, se va adresa compatrioţilor cu un apelativ partizan, şi anume „tovarăşi�?. Rapid consiliat, la următoarea întrunire publică, Ion Iliescu va recurge tot la un apelativ revoluţionar, provenind de această dată, dintr-o altă revoluţie – cea franceză –, şi anume „cetăţeni�?. Noul lider era în plin ritual de metamorfozare. Aşa cum remarca un ziarist occidental, Ion Iliescu a recurs chiar din primele momente, la un truc populist, „renunţând la costumul de apparatcik pe care l-a purtat până nu demult, pentru un pulover�? (la fel ca şi Petre Roman, de altfel). Dar românii ştiau mai bine că Iliescu „a crescut în serai înainte de a cade în dizgraţie�? 3. Ion Iliescu însă nu se va legitima de la seraiul comunist, ci de la dizgraţia tiranului, fapt care echivala, în mintea românilor, cu o formă de rezistenţă, dacă nu chiar de eroism. Orice comunist ştie să extragă din trecutul lui ceea ce este util pentru a mistifica. Iar trecutul nebulos îl califica pe Ion Iliescu, pentru orice curs al evenimentelor. Noul lider era multiplu în unu: pentru comunişti, era exact ceea ce aceştia ştiau şi voiau, iar pentru mulţimi, era un dizident. El era tocmai potrivit şi pentru interesele Moscovei, întrucât îşi dobândise, repede, faima că este pe placul acesteia, ba chiar mai mult, sprijinul său este vital pentru a evita căderea în anarhie, a ţării.

Noul echilibru politic va fi perceput în următorii termeni: Ion Iliescu, contra sprijinulul Moscovei, împotriva anarhiei. Iar anarhia era, de altfel, cuvântul la ordinea zilei, întrucât românii abia ieşiseră din cea decembristă. Prăbuşirea într-o nouă anarhie a fost cu abilitate indusă populaţiei traumatizată de spaime (terorişti, reţele de apă otrăvite, răzbunări iminente), în aşa fel încât garantul liniştii şi al ordinii să fie sublimat în erou salvator. Un factor pregătitor al acestui deznodământ a fost acela că sprijinul, dacă nu chiar intervenţia Moscovei, erau de mult timp acceptate, situându-se în orizontul de aşteptare al populaţiei.

Reformismul gorbaciovist, perceput ca „fruct oprit�?, reuşise să corupă în ultimii ani ai regimului ceauşist, sentimentele antisovietice tradiţionale. Acesta a şi fost, de altfel, unul dintre motivele pentru care naţional-comunismul ceauşist – xenofob şi antisovietic – s-a erodat masiv, odată cu lansarea proiectului perestroikist în URSS. Însă nu doar mulţimile îşi puneau speranţe într-o misiune înnoită şi mesianică a Rusiei lui Gorbaciov. Eugen Ionescu lansase deja două apeluri, lui Gorbaciov, imediat după 17 şi 22 decembrie 1989, în care îi solicita, imperativ, intervenţia umanitară în România, neezitând, în paralel, să-şi exprime neîncrederea, în „pălăvrăgeala�? ineficientă a occidentalilor. Înainte de declanşarea evenimentelor, şi Mircea Dinescu îl implora pe stăpânul de la Kremlin să intervină în România. Quod erat demonstrandum. Unificând aceste puncte din peisajul epocii, închidem, fără să forţăm nota, un cerc. Acest raţionament care unifică puncte din peisajul politic şi mental al acelor zile, nu sugerează că Ion Iliescu a cerut efectiv sprijinul Moscovei pentru a controla situaţia din România, mărturiile despre acest moment fiind extrem de contradictorii, însă este sigur că el a fost beneficiarul folclorului ce a circulat nestingherit şi care exprima spaimele şi aşteptările mistice ale multor români. Ion Iliescu a făcut parte din acest angrenaj de factori politici şi de mentalitate, ca personaj important al folclorului politic. Acelaşi folclor, atât de viu şi diversificat în anii regimului comunist, i-a asigurat lui Ion Iliescu, în perioada ceauşismului târziu, aura unui personaj providenţial, aflat, în plus, în graţiile lui Gorbaciov. Folclorul permite o lectură în palimpsest: dincolo de scriitura vizibilă, se găsesc alte straturi ascunse, care dezvăluie mereu, noi şi utile informaţii. La primul nivel al scriiturii, personajul Ion Iliescu susţine, cu încăpăţânare, că nu a existat nici o legătură ocultă între el şi Gorbaciov. Ion Iliescu evocă două documente relativ importante, care, colaţionate ar proba totala neimplicare a URSS în afacerea românească din decembrie 1989. Primul este extras din cartea analiştilor politici americani Michael Beschloss şi Strobe Talbott, At the Highest Levels (La cele mai înalte nivele), în care autorii relatează, printre altele, despre intervenţia televizată a secretarului de stat al SUA, J. Baker, din 24 decembrie 1989. În această alocuţiune, Baker afirmă că SUA „nu ar obiecta dacă Pactul de la Varşovia ar găsi necesar să intervină în România�?. Întărind ideea, ambasadorul american la Moscova a testat oficialii sovietici, cu privire la această perspectivă. Răspunsul ministrului de Externe Eduard Şevarnadze a fost că ideea este „stupidă�?, deoarece „revoluţia română este treaba lor�? (a românilor n.n. M.D.). Mai mult chiar, Şevarnadze era convins că amestecul Moscovei „l-ar transforma pe Ceauşescu în martir�?. Într-un alt document, de această dată de provenienţă sovietică, adjunctul lui Şevarnadze confirmă întâlnirea cu ambasadorul american Mattlock. A avut loc o discuţie de tatonare prin care americanii au încercat să se convingă cu privire la intenţiile URSS, în eventualitatea în care liderii de la Bucureşti ar solicita un sprijin militar Moscovei. Din discuţie rezultă că o posibilă intervenţie sovietică în România nu ar fi interpretată de partea americană drept o aplicare a „doctrinei Brejnev�?. La răspunsul lui Aboimov, anume că URSS se menţine ferm împotriva oricărei intervenţii în România, ambasadorul american a bătut în retragere. Părţile au convenit doar asupra „continuării contactelor privind situaţia care se schimbă, rapid, în România�? 4. Interpretarea lui Ion Iliescu este, sub raport formal, logică. Ceea ce ignoră însă personajul este faptul că izvoarele diplomatice nu acoperă teritoriul infinit mai complex al istoriei, iar la masa tratativelor, precum bine se ştie, se rostesc de regulă, formule elegante, nu însă şi adevărate. Adevărul cu privire la posibila implicare a URSS în evenimentele din România, în decembrie 1989, nu poate fi redus la cel cuprins în stenogramele discuţiilor diplomatice, dintr-un motiv cât se poate de simplu pe care îl cunoaşte, cu certitudine şi Ion Iliescu: atât politica Rusiei, cât şi a URSS, nu s-a clădit niciodată, pe diplomaţie. Dar nici logica nu-l confirmă întru totul pe Ion Iliescu deoarece, cum bine se ştie, un principiu fundamental al acesteia spune că unus argumentum, nulus argumentum.

Extrem de semnificative sunt reacţiile oficialilor francezi, nu de puţine ori, încărcate de un optimism romantic, debordant. Ele merită reţinute, fie chiar şi pentru aceea că vin de la „sora mai mare�?. Primul ministru Michel Rocard a felicitat „curajul poporului român, care a înlăturat dictatura în condiţii extrem de dramatice�?, promiţând sprijinul moral şi mutual al Franţei. Iar ministrul de Externe, Roland Dumas este cuprins chiar de un fior liric: „astăzi, poporul român a câştigat, iar România este liberă. Mâine, zorii se vor ridica deasupra României, frumoasă şi generoasă�? 5. Putem doar bănui ce va fi gândit acesta peste numai o lună, atunci când minerii şi contramanifestanţii făceau „noua istorie�?.

Conservarea structurilor partidului comunist s-a pus în aplicare încă din prima zi a revoluţiei. Doar 30 de înalţi responsabili de partid au fost înlăturaţi din funcţie. Chiar în ziua de 22 decembrie, Ion Iliescu s-a întâlnit cu demnitarii comunişti, invitându-i să rămână în funcţii. Ei se vor converti, rapid şi vor pune bazele comitetelor FSN din ministere şi din celelalte structuri politice şi administrative. Această rapidă metamorfoză „nu a întârziat să provoace scrâşnete de dinţi�?. În 26 decembrie, de altfel, au loc primele manifestaţii de protest ale tinerilor. Autorităţile sunt acuzate pentru execuţia sumară a cuplului Ceauşescu care a anulat posibilitatea unui proces public 6. Execuţia a ridicat, aşa cum era firesc, semne de întrebare cu privire la noii lideri. Amănuntele compromiţătoare ale execuţiei începeau să dezvăluie partea invizibilă a evenimentelor, generând în acelaşi timp, primele întrebări grave, precum şi reacţii de adversitate. Secretomania privind acest eveniment şi tensiunea creată de difuzarea trunchiată – iniţial câteva secvenţe, în ziua de 26 decembrie 1989, şi abia seara o oră de film – dezvăluia duplicităţi, vinovăţii şi neconcordanţe, între membrii marcanţi ai noii Puteri. Execuţia va urmări destinul tuturor celor implicaţi şi va deveni o perpetuă temă de dezbatere publică. Modul în care s-a gestionat mediatizarea evenimentului, dezvăluia fie o crasă incompetenţă şi superficialitate a autorilor, fie un scenariu multietajat.

Şi liniile portretului personajului numărul doi din ierarhia fesenistă - Petre Roman – se combină altfel, atunci când sunt desenate de o altă mână. Cu fizicul său de „vedetă de cinema�? şi francheţea aparentă, premierul s-a impus, relativ repede, în conştiinţa publică. Românii vor afla curând, că nici Petre Roman nu este un produs nou, ci tot unul al seraiului, fiind fiul „unui comunist român istoric�?, de origine evreiască, care crezuse în a treia cale socialistă, fiind marginalizat de Ceauşescu. Eliminarea lui Walter Roman, deopotrivă cu alţi comunişti din garda veche, intra în logica acţiunii politice şi a discursului legitimator al lui Nicolae Ceauşescu. Petre Roman pare a fi un echivalent dâmboviţean al lui Gregor Gysi (tot un intelectual evreu), care fusese recent propulsat în fruntea PSUG, din RDG 7.

La 27 decembrie 1989, întrunit în şedinţă plenară, CFSN adopta măsura înfiinţării tribunalelor excepţionale, pentru a-i judeca „pe terorişti�?. Vor fi, se pare, primele tribunale din istorie, înfiinţate pentru o cauză moartă. Şi aceasta întrucât nici un terorist nu a fost judecat, cei prinşi dispărând, fără urmă. Dar miracolul bine strunit s-a produs, întrucât în noaptea de 27 spre 28 decembrie 1989, ultimii „terorişti�? au depus armele. CFSN putea să fie mulţumit: profeţia s-a împlinit, cu o precizie de invidiat, crearea tribunalelor intimidându-i, vezi Doamne! pe „terorişti�?. Nimic mai simplu pentru un regizor priceput! Însă acest fapt nu a închis dosarul „teroriştilor�?. Problema lor va incita încă multă vreme, spiritele şi va alimenta capitolul misterelor revoluţiei. Cum bine s-a remarcat, vocabula este, prin ea însăşi, misterioasă, inducând ideea existenţei unor indivizi străini de neam, „un fel de extratereştri sau mercenari, plătiţi de dictatură�? 8. Unii au lansat teoria că teroriştii sunt arabi. Era o diversiune verosimilă, bine plasată, în logica evenimentelor şi cu efecte terifiante.

„România va fi liberă, nu comunistă, dar democratică�? – declara în 27 decembrie 1989, Dumitru Mazilu, numărul trei în noua ierarhie de putere. În acelaşi timp, subtilul dialectician Ion Iliescu, lansa o teză dragă, pe care nu o va mai părăsi, şi anume că particularitatea revoluţiei române rezidă în aceea că procesul de tranziţie şi democratizare „se derulează în afara partidului comunist�?. Care partid, fiind deja absorbit de FSN, a dispărut. Abilitatea apparatcikului nu trebuie nesocotită. Numai că evoluţia evenimentelor va demonstra că PCR a fost salvat, prin metamorfoză. Aşa cum demonstrează Victor Frunză, unul dintre analiştii fenomenului comunist din România, partidul are o infinită rezervă de mijloace cameleonice de adaptare, astfel încât să nu fi dispărut nici o clipă, ba chiar mai mult, să fi rămas „forţa conducătoare a societăţii�? 9. De această dată, PCR s-a salvat prin fiii foştilor ilegalişti, întrucât Ceauşescu încălcase „legea nescrisă a păstrării fiilor de ilegalişti în privilegii�? 10. Ilegaliştii au deschis seria istorică a contestării regimului lui Ceauşescu, prin vocea lui Constantin Pârvulescu, încă de la Congresul al XI-lea al PCR şi, ulterior, prin semnatarii Scrisorii celor şase. Fiii ilegaliştilor – dintre care figurile emblematice sunt cele ale lui Ion Iliescu şi Petre Roman – duceau mai departe ştafeta nevăzută. Cine spune că istoria nu se repetă?

Conducerea FSN a depus toate diligenţele, pentru a dovedi că nu doreşte să realizeze un regim comunist reformat. Priveliştea atâtor comunişti notorii, instalaţi la toate etajele puterii ridica însă legitime semne de întrebare. Iar cele mai importante personalităţi ale dizidenţei – Doina Cornea, L. Tökes, Ana Blandiana - vor fi, repede, marginalizaţi. Preocuparea esenţială a lui Ion Iliescu care îi va asigura o solidă popularitate, nu este multipartidismul, ci consensul. Iar consensul este o nouă formulă pentru „înalta unitate de granit�? şi de solidaritate populară, plasat deasupra intereselor, fatal limitate ale partidelor. Ideea consensului, căreia Ion Iliescu i se va dedica cu multă aplicaţie, a indus o primă şi importantă breşă: neîncrederea în partidele politice. Nu întâmplător, FSN va evita, cu abilitate, să includă noţiunea de „partid�?, în titulatura sa. Fiecare avea priorităţile sale, însă Ion Iliescu a avut una uriaşă: salvarea, prin metamorfoză a vechilor structuri, pentru a bloca consolidarea partidelor politice democratice şi nu pentru a evita vidul de putere, idee pe care a reuşit să o inducă, în epocă. Doina Cornea, spre exemplu, avea alte priorităţi, şi anume să avertizeze asupra riscului reconstituirii structurilor comuniste, prin pătrunderea masivă a nomenklaturii, în consiliile FSN, aşa cum declară într-un interviu televizat din 27 decembrie. În aceeaşi zi, Ion Iliescu a avut o convorbire telefonică cu Gorbaciov, comentată la televiziunea sovietică. Ion Iliescu a exprimat „profundă recunoştinţă�?, URSS. Cu privire la clamarea sloganelor anticomuniste în România, purtătorul de cuvânt al ministerului de Externe sovietic crede şi speră „că acestea nu condamnă socialismul în general, ci o formă de dogmatism�? 11. Ceea ce nu luau în calcul oficialii sovietici, dar şi cei români, era faptul că discursul tineretului şi al partidelor de opoziţie se radicalizase încă de la sfârşitul lui decembrie, devenind clar, anticomunist. Era o realitate pe care nici liderii FSN nu o vor mai puteau ignora.

Un politician aparţinând dreptei franceze lansează o interesantă ipoteză privind posibilitatea readucerii PCR la putere, prin intermediul unui guvern de coaliţie, controlat, abil de către acesta, la fel cum a procedat între anii 1945-1947. Ideea guvernului de coaliţie pare să se insinueze tot mai insistent, cu scopul de a depăşi valul contestatar. Autorul crede că pot fi identificate asemenea tentative coordonate de Moscova, în România, Bulgaria şi RDG. Guvernele de coaliţie ar avea rolul de a conserva apparatul comunist şi de a atrage ajutorul occidental 12. Metodele aplicate de comunişti nu scăpau, aşadar, tuturor. Dar românii, prinşi în angrenajul evenimentelor infernale, au fost cei mai puţin pregătiţi să le sesizeze. Cei care au pus diagnosticul corect, au fost cu asprime stigmatizaţi. Ce altceva au fost CFSN şi, ulterior CPUN, decât o strategie inteligentă de a obţine consensul şi a discredita opoziţia? Tactica „tovarăşilor de drum�?, aplicată cu succes între anii 1944-1947, era astfel reactivată. Unii dintre strategii de atunci, mai trăiau şi au lucrat alături de fiii lor.

Prin optimismul său, prin încrederea în spectacolul mulţimilor entuziasmate, prin demagogismul său, stânga franceză se situa la antipod faţă de celelalte forţe politice, în evaluarea evenimentelor din România. La fel ca şi în anii '30 ori '50, aceasta nu chestionează, în profunzime, realităţile şi nu are dileme. Are doar viziuni tonice despre popoare fericite de binefacerile socialismului. Bernard Kouchner, secretar de stat pe lângă primul ministru, recomandă chiar francezilor să se molipsească de entuziasmul de la Bucureşti, să fraternizeze şi nu să judece ori să condamne. Să apreciem, insista Kouchner, curajul românilor care s-au debarasat „în şase zile, de un regim dintre cele mai feroce de pe glob..., să-i ajutăm să-şi reia răsuflarea şi să se debaraseze de trecut�? 13. Stânga este mereu irepresibilă în entuziasmul ei marxist, atât de egală cu sine, oriunde în lume. Constatând acest tip de entuziasm superficial, înţelegi mai lesne cum a fost posibil să fie seduşi francezii, de propaganda comunistă, în anii interbelici şi după.

În fine, intra în rol, dar şi în atenţia presei, eminenţa cenuşie a noii puteri, bătrânul nomenklaturist Silviu Brucan. Cariera lui va marca decisiv evoluţia evenimentelor din România. Eternul complotist nu putea să lipsească în împrejurări atât de favorabile, chiar fascinante. „Sunt eminenţa cenuşie�? – se autodefineşte Silviu Brucan. Şi întrucât iubeşte complotul, preferă culisele, avanscenei. Cu adevărat interesant este raţionamentul său cu privire la destinul PCR. Brucan echivalează PCR cu Ceauşescu: „Partidul era sistemul Ceauşescu şi invers�?. Revolta populară a măturat partidul, deopotrivă cu dictatura. PCR a fost distrus, politic şi ideologic, simultan cu dictatura lui Ceauşescu. Silviu Brucan este convins că toate partidele comuniste s-au discreditat politic prin aducerea la putere a unor psihopaţi, precum Ceauşescu, Pol Pot, Mao, Stalin. Forţând logica, personajul se crede infailibil: „Cei ce n-au făcut nimic contra lui Ceauşescu sunt rău plasaţi pentru a-mi reproşa că am fost comunist�?. Cât priveşte FSN, acesta este etichetat, drept o „organizaţie politică�? de stânga. Silviu Brucan evită, cu aceeaşi abilitate, ca şi Ion Iliescu, să folosească termenul de „partid�?. Totodată, el face cunoscut, doar pentru uzul străinătăţii, că la viitoarele alegeri „Noi vom prezenta candidaţi pretutindeni�?. Era pentru prima dată când ideea era avansată. Bătrânul complotist are şi o teorie alambicată, cu privire la capturarea şi execuţia cuplului Ceauşescu. Versiunea lui merită consemnată, fie chiar şi numai pentru „originalitate�?. Iniţial, Ceauşescu a intenţionat să fugă de pe aeroportul de la Boteni, către un stat nord-african (acest zvon a circulat insistent în epocă, înnebunind mulţimile). Mai aflăm că, în mod miraculos, la aterizarea elicopterului la Târgovişte, Ceauşescu a fost arestat de către „ţărani şi miliţia locală�? (relatarea scenei pare desprinsă din manualele şcolare despre istoria revoluţiei bolşevice. Este posibil ca Brucan să suprapună diverse lecturi şi să le adapteze realităţii româneşti). Epilogul ludic este incandescent: Ceauşescu a ajuns în garnizoana de la Târgovişte, însă pilotul avionului ce urma să-l transporte peste graniţă a defectat, anunţându-i pe „amicii din Securitate�?, moment în care s-a declanşat atacul garnizoanei. Atunci însă a intervenit cu promptitudine „salvatorul�? Silviu Brucan: „Când mi s-a spus că atacul era serios, am hotărât să terminăm, repede. Dacă Securitatea i-ar fi eliberat, România ar fi avut o baie de sânge�? 14. Silviu Brucan are o imaginaţie extrem de bogată, pe alocuri superioară chiar lui Iliescu. Folclorul, dezinformarea şi fragmente din vechile lecturi revoluţionare se amestecă, se suprapun şi se recompun, pentru a realiza, în final, sinteza. Inutil să mai adăugăm că nimeni nu confirmă acest ingenios scenariu de tip SF. Ion Iliescu, în schimb, este mult mai prudent atunci când îşi selectează amintirile. Teoria lui Silviu Brucan mărturiseşte însă despre complicităţile mincinoase de la vârful Puterii. Istoria Revoluţiei române poate consemna această însăilare penibilă de invenţii folclorice, bine dozate, pentru uzul lui stupid people.

Teoria cu privire la partidul spulberat de revoluţie, s-a născut în laboratoarele FSN, probabil cu mult înainte. Ea este atât de străveziu falsă, încât te şi minunezi că „eminenţa cenuşie�? nu a făcut eforturi de a fi mai subtil. Acest interesant interviu lămureşte însă multe: PCR a fost salvat printr-o stratagemă bine calculată; cadrele de partid au fost recuperate şi reciclate, în beneficiul noii Puteri; poporul a fost controlat, în temeiul unei înţelegeri prealabile şi pornind de la un consemn; FSN nu a intenţionat nici un moment să se autodizolve ori să nu participe la alegeri, ci dimpotrivă, să-şi perpetueze poziţia de lider incontestabil, prin plasarea oamenilor săi şi în alte partide; nucleul dur al vechii gărzi s-a dovedit a fi extrem de activ, putând fi regăsit în toate evenimentele care vor urma, transferându-şi experienţa urmaşilor.

Noua Putere a continuat nu doar structurile comuniste, fie ele chiar rebotezate, dar şi principiul centralismului democratic. Astfel, Comitetul Executiv al CFSN a devenit un veritabil Birou Politic în care se iau, într-un cadru extrem de restrâns, cele mai importante hotărâri. Dar şi structurile locale ale FSN seamănă, întru totul, cu vechile consilii populare 15.

Renunţarea subită la serviciile generalului Ştefan Guşe, considerat artizanul ralierii Armatei cu insurgenţii, a generat numeroase rumori, atât în ţară cât şi în străinătate. Se multiplicau defecţiunile la vârful puterii? Atent la detalii, Ion Iliescu a contrazis mereu existenţa unor fisuri, explicând, peste ani, această neaşteptată retragere, prin incapacitatea fizică şi psihică a generalului de a controla situaţia complexă din ţară, fapt care îi punea în serioasă încurcătură pe noii stăpâni 16. În calitate de ministru al Apărării, generalul N. Militaru se va dovedi doar mai fidel grupului Iliescu, nicidecum mai eficient, datorită trecutului său îndoielnic. El va provoca ampla revoltă a tinerilor ofiţeri din armata română, organizaţi în CADA. Nimic nu este însă clar cu privire la sfârşitul neaşteptat al generalului Guşe. El va fi, curând, unul dintre primii „copii�? devoraţi de revoluţie, moartea sa ridicând numeroase semne de întrebare.

La 10 zile de la declanşarea revoluţiei, CFSN este atotputernic: domneşte, decretează, numeşte în funcţii. La început, puterea politică părea să fie controlată de militari, dar în realitate ei s-au comportat, precum infanteriştii, şi aceasta întrucât reprezentanţii lor care au ocupat funcţii de conducere, au fost mai dispuşi să colaboreze cu noua Putere, decât să o controleze. Generalii Stănculescu şi Chiţac, ca să îi nominalizăm doar pe cei mai proeminenţi militari implicaţi politic, au pus armata la dispoziţia noii Puteri. Cu excepţia mişcării tinerilor ofiţeri, nu s-a produs nici o defecţiune majoră. Totul era sub control. În consecinţă, revolta acestora a fost lesne discreditată.

România părea să fi intrat în zodia magică a consensului. Deocamdată, toţi cei aflaţi în posturi-cheie, vorbesc aceeaşi limbă. Chiar ş tânărul premier Petre Roman. Intervievat cu privire la situaţia politică a României, Petre Roman răspunde imperturbabil, cu o siguranţă de apparatcik: „Toate partidele, toate organizaţiile politice care vor să se prezinte sub eticheta Frontului, chiar conservându-şi sigla lor, sunt binevenite. Este poate bizar, dar asta corespunde consensului naţional pe care nu vrem să-l distrugem. Noi suntem moral obligaţi să promovăm acest consens�?. Atât de tânăr şi atât de iniţiat în tertipurile politicii! De la bătrânii bolşevici, reprezentantul tinerei promoţii de nomenklaturişti, Petre Roman, va fi învăţat cât de productiv este să trâmbiţezi „consensul�?, pentru a-ţi subordona „tovarăşii de drum�?. Teoria consensului, abil plasată şi teoretizată de către liderii marcanţi ai FSN, este tot mai vizibil, adaptarea la noile realităţi celei mai vechi, lansată în anii 1944-1947. Oferta de colaborare a frontiştilor nu făcea decât să-i discrediteze pe ceilalţi competitori. În acelaşi interviu, premierul se proclamă ca fiind copilul întâmplării: la numai un sfert de oră de la plecarea lui Ceauşescu, el a intrat în clădirea CC, unde a redactat, împreună cu alte câteva persoane, „o declaraţie către mulţimi�?. Trebuie să recunoaştem că avem de a face cu o ascensiune uluitoare, prin fantasticul său: direct din stradă, în postura de autor de proclamaţii şi, curând, în cea de premier. Precum în romanele poliţiste, Petre Roman a ajuns, rapid, la TVR, cu documentul său, unde i-a întâlnit – din nou, întâmplător - pe Ion Iliescu şi Silviu Brucan. Petre Roman neagă, la fel ca toţi ceilalţi lideri importanţi, faptul că FSN ar avea istorie. Doar generalul N. Militaru face excepţie, susţinând contrariul, într-un interviu difuzat pe France3. Singura legătură din clandestinitate, între Ion Iliescu şi generalul N. Militaru ar fi avut loc „într-un parc din Bucureşti�? 17.

La începutul lunii ianuarie se înteţesc şi se diversifică acuzaţiile şi contestaţiile la adresa noii Puteri. Partidele din opoziţie şi studenţii se opun dreptului autoproclamat al FSN de a exercita monopolul asupra activităţii politice. Silviu Brucan este personajul omniprezent, declarând pentru uzul supuşilor că „FSN nu va fi niciodată un partid politic�?, întrucât el şi amicii lui „urăsc însăşi noţiunea de partid politic�?. Nu va trece mult timp şi liderii FSN vor decide contrariul. Însă, atenţie! , ei vor evita să se intituleze în mod expres „partid�?. Maestrul ştia să cadă mereu, în picioare. Şi mai decis este bătrânul nomenklaturist în chestiunea Basarabiei: „Pentru mine, este clar, această problemă nu există�? 18. E o tristeţe să constaţi că tocmai un stalinist are căderea să judece şi pe stil nou, destinul Basarabiei.

Protestele studenţilor împotriva FSN şi a menţinerii la putere a vechilor comunişti, au loc încă de la începutul lui ianuarie, în majoritatea centrelor universitare din ţară. Ele vor face ca măştile revoluţionarilor puşi în funcţii, emanaţii evenimentelor din decembrie 1989, să cadă, rând pe rând. Încăpăţânarea „emanaţilor�? de a-şi impune viziunea lor unică şi unitară asupra evenimentelor, nu-i mai convinge decât pe cetăţenii sumar instruiţi. Orice contradicţie dintre actorii implicaţi în evenimente este valorificată de populaţie şi de partidele politice opozante, ca probă a duplicităţii.

România s-a fracturat, în ciuda obsesiei noii Puteri de a-şi impune doctrina consensului. În curând, populaţia neinstruită va fi fanatizată, radicalizându-şi discursul antiintelectual, antidemocratic şi antioccidental. La începutul lunii ianuarie s-a lansat noua lozincă „revoluţionară�?: „Moarte intelectualilor!�?. Mulţimile care se iluzionau să creadă că „revoluţia�? lor este în pericol, au devenit garda pretoriană a noii Puteri. Iar aceasta, cu desăvârşită pricepere, le va satisface apetitul, asmuţindu-le împotriva minorităţilor opozante.

La 7 ianuarie 1990, liderii PNŢCD se adresează naţiunii, la Televiziunea Română, lansând o critică dură la adresa noii Puteri. În acest timp, PNL se detaşează printr-o lovitură de teatru: restabilirea monarhiei constituţionale. Ideea i-a făcut pe cei mai mulţi să zâmbească, iar liderilor FSN le-a oferit un argument extrem de eficient, în lupta împotriva opoziţiei: partidele istorice urmăresc resuscitarea unei instituţii vetuste şi a unui personaj controversat 19. Astfel, partidele istorice vor fi asociate, prin manipulări succesive, cu datele „compromiţătoare�? ale istoriei contrafăcute, din manualele comuniste, dar mai ales cu ideile noi din laboratoarele „emanaţilor�?. Istoria pe care unii ar fi dorit-o plasată între paranteze, devenea, prin aceste exerciţii, o temă obsedantă a bătăliei politice.

Vizita ministrului de Externe sovietic Eduard Şevarnadze care debuta la 6 ianuarie 1990, dezvăluia legăturile periculoase, niciodată însă deconspirate public, între noua Putere şi stăpânii de la Moscova. Chiar dacă oficialul sovietic dezminţea preexistenţa unor legături („guvernul sovietic nu a avut nici cel mai mic contact cu CFSN înainte de 22 decembrie pentru că acesta nu exista�?), el nu îşi poate reprima o constatare care spune multe, şi anume că „Revoluţia română, care este de importanţă mondială, este perfect compatibilă cu a noastră, cea pe care o numim perestroika�?). În stradă, se clamau noile slogane: „Fără comunişti!�? sau „Fără perestroika!�?, liderii noii puteri erau chestionaţi cu privire la trecutul lor nebulos, iar solul lui Gorbaciov ne invita să medităm la compatibilităţile dintre revoluţia de la Bucureşti şi perestroika. Evident, emisarul nu transmitea acest mesaj lui Iliescu, atât de cunoscător în toate, ci poporului român, invitat să nu depăşească limitele reformării sistemului comunist. Elogiile călduroase pronunţate la adresa liderilor de la Bucureşti nu fac decât să completeze acordul de fond, dintre prieteni, acord care devenea, iată !, manifest. Şevarnadze ne asigura de spijinul politic, moral şi material, pentru obiectivele înţelepte (sublinierea noastră, MD) ale noii direcţii româneşti�? 20. Aşadar echipa Iliescu era botezată şi confirmată, în vreme ce „înţelepciunea�? devenea atributul oficial, care o califica atât pentru o solidă prietenie cu Moscova, cât şi pentru o carieră de succes în faţa majorităţii românilor. Speranţele populaţiei, controlate cu abilitate erau, discret dirijate, în matca „liniştii noastre�? şi a cuminţeniei, bine strunite. Revoluţia se metamorfoza în reformă, sub oblăduirea grupului condus de Ion Iliescu şi acordul manifest al Moscovei.

Începând cu mijlocul lunii ianuarie, noua Putere a fost, tot mai insistent, supusă criticilor. Vocea cea mai calificată era , incontestabil, cea a Doinei Cornea . De la Cluj, celebra dizidentă pune în gardă, populaţia, faţă cu posibilitatea confiscării revoluţiei române, de către nomenklatura comunistă şi denunţă reabilitarea instrumentelor de ameninţare consacrate de vechiul regim. Doina Cornea devine portavocea miilor de studenţi reuniţi la 7 ianuarie 1990, în aula Institutului Politehnic din Bucureşti. „Emanaţii�? sunt acuzaţi pentru faptul de a fi confiscat revoluţia. „Au murit martirii pentru nimic?�? –, clamează studenţii bucureşteni. În aceeaşi zi, PNŢCD cheamă populaţia la o mare manifestaţie anti FSN.

Pretutindeni, constatarea că FSN nu mai are nimic revoluţionar devine un truism. Cadrele comuniste sunt reabilitate. Doar etichetele s-au schimbat, în vreme ce şefii FSN se străduiesc să explice că nu există altă cale, iar structurile administrative existente trebuie menţinute. Niciunde, nu au loc epurări, „ca şi cum sanculoţii s-ar fi mulţumit să-l ghilotineze pe rege, pentru a reface Vechiul Regim�?. Revoluţia română devine, treptat „originală�?, prin curiozităţile ei stranii, dar mai ales printr-o constantă, şi anume „schimbarea în continuitate�?. Şi câte diligenţe nu au făcut liderii FSN, pentru a convinge naţiunea că revoluţia a fost totală şi sublimă! Caragiale ar fi putut adăuga: sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire!.

Note:

  • 1. Corine Lesnes, La population craint qu'on lui vole sa révolution, Le Monde, 27 dec. 1989
  • 2. Ion Iliescu, op. cit., p. 64
  • 3. Jean-Claude Buhrer, Un apparatchik , Le Monde, 27 dec. 1989
  • 4. Ion Iliescu, op.cit., p. 21 şi p.141-143
  • 5. La Roumanie, Le Monde, 27 dec. 1989
  • 6. G. Marion, Des turbulences a l'horizon, Le Monde, 28 dec. 1989
  • 7. H. de Bresson, Le nouveau premier ministre Petre Roman. Un marxiste gorbatchevien, Idem
  • 8. Victor Frunză, Revoluţia imposibilă, Ed. Victor Frunză, Bucureşti, 1994, p. 88
  • 9. Vezi Victor Frunză, Istoria PCR, Ed. Nord, Aarhus, 1984 şi Istoria stalinismului în România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990
  • 10. Idem, Revoluţia împuşcată, Ed. Victor Frunză, Bucureşti 1994, p. 34-35
  • 11. Les nouveaux dirigents, Le Monde, 29 dec. 1989
  • 12. Jean François Deniau, La solidatité ne peut servir d'alibi, Idem
  • 13. B. Kouchner, Dignite, Idem
  • 14. G. Marion, Un etretien, Le Monde, 30 dec. 1989
  • 15. Les nouveaux dirigents, Le Monde, 31 dec. 1989
  • 16. I. Iliescu, op. cit., p. 22-23
  • 17. P. Claude et G. Marion, Un etretien avec le premier-ministre roumain, Le Monde, 5 ian. 1990
  • 18. P. Claude, în Le Monde, 6 ian. 1990
  • 19. Idem, Des contremanifestation, Le Monde, 9 ian. 1990
  • 20. Idem, La revolution roumaine est parfaitement compatible avec la nôtre, Le Monde, 9 ian. 1990

Articol citit de 4817 ori.

Alte articole