Un simptom clasic al revoluţiilor este schimbarea viziunii asupra timpului şi, implicit, a garniturii istoricilor oficiali. Nu poate fi receptată schimbarea fundamentală a planului timpului, fără un efort teoretic, de filosofie a istoriei, care să valideze noua direcţie inaugurată de revoluţie. Producţia istoriografică şi filosofică impresionantă ce a consacrat Revoluţia franceză de la 1789, chiar de la debutul evenimentelor, mărturiseşte atât despre efortul intelectual de a descifra tainele timpului, cât şi despre voinţa de schimbare a celor implicaţi. În cazul evenimentelor totale, de tipul revoluţiilor, aproape fatal slujitorii principelui căzut sunt abandonaţi, pentru ca alţii, necompromişi de colaboraţionism, să le ia locul. Oricare ar fi grila de lectură aplicată evenimentelor din decembrie 1989, ea dezvăluie, implicit, şi conduita istoricilor faţă de schimbările în curs. Cu alte cuvinte, au perceput istoricii români din lăuntrul cercului puterii, schimbarea istorică, pentru a se retrage benevol în interstiţiu? Ori s-au adaptat din mers, fără să dramatizeze implicaţiile evenimentelor? Pentru statutul lor de curteni, schimbarea de sistem (?!) ar fi urmat să atragă exilul (intern sau extern, după caz). În România, această abdicare naturală nu s-a produs. Nu era în ordinea logică a moravurilor de la noi? Să fie conduita istoricilor debitoare „naturii tranzacţioniste a românilor