Corneliu Coposu Fan Page

15. Post-scriptum la un discurs românesc asupra revoluţiei

Înapoi la "România de la comunism la mineriade", Mihai Dorin

Majoritatea istoricilor, analiştilor politici şi martorilor introduc în ecuaţia explicaţiei etapei bucureştene a revoluţiei române, noţiunea de trădare. Ei identifică declinul revoluţiei chiar în ziua de 22 decembrie 1989, concomitent cu degradarea încrederii oamenilor în ideea izbăvirii prin sacrificiul martirilor. Distanţa dintre idealuri şi realitatea dirijării speranţei de către grupul Iliescu – Brucan – Roman, s-a adâncit începând cu primele zile ale anului 1990.

Noua Putere s-a autoprotejat instituind un veritabil embargo asupra adevărurilor bine legătuite ale revoluţiei şi a trecutului liderilor săi. Falsul premeditat din discursul oficial şi monologul politic al Puterii feseniste au generat frustrări legitime, în rândul tineretului, al membrilor partidelor istorice şi al intelighenţiei. Însă puterea fesenistă nu s-a lăsat intimidată de valul de proteste care a însoţit consolidarea sa, nucleul său dur rezistând tensiunilor şi menţinându-se, aproape intact, până astăzi. Consolidându-şi puterea împotriva evidenţei minciunii cu privire la revoluţie, dar şi a contestaţiilor, liderii FSN au alimentat corul suspiciunilor. A fost o măsură cu miză premeditată din partea lor, deoarece diversitatea interpretărilor cu privire la evenimentele din decembrie, dar şi a celor aflate în derulare, la care se adaugă avalanşa suspiciunilor lansate de forţele opoziţiei, au întărit ideea salvării (termen magic, inclus nu întâmplător în chiar titulatura lor politică) de la disoluţie, a nomenklaturii.

De cealaltă parte a baricadei, diversitatea haotică a forţelor opozante (partide istorice resuscitate, personalităţi izolate, tineri, protestatarii din Piaţa Universităţii etc.) a reuşit să disipeze credibilitatea mesajului lor. Dacă la acestea, adăugăm acţiunile partidelor – submarin ale FSN (practic câteva zeci), completăm şi tabloul diversionist atât de colorat. Nimic mai previzibil decât faptul că în coliziunea cu voinţa monolitică a Puterii legitimată de revoluţie, ei au ieşit, net dezavantajaţi.

La rândul său, disputarea moştenirii revoluţiei i-a plasat în inferioritate pe opozanţi, ei fiind masiv concuraţi de forţa divinatorie a imaginilor din decembrie 1989, care erau generos populate cu chipul lui Ion Iliescu şi compania. Cercetările imagologice demonstrează că nici un ideal ori idealism alternativ, fie ele sublime, nu pot concura forţa imaginilor.

Exprimând convingeri şi filosofii politice diverse, adesea contradictorii, forţele opozante au fost încurajate în demersul lor brownian, cu scopul de a consolida ideea că singurii gestionari calificaţi pentru exercitarea puterii sunt FSN şi aliaţii săi. În plus, FSN a fost chiar din primele luni ale existenţei sale, adică exact cât era necesar, un cocteil de personaje, de personalităţi noi şi vechi, de nomenklaturişti din eşalonul secund, de securişti şi aventurieri care ascultau de magicianul Iliescu. Forţa diversităţii controlate, precum şi cea a unităţii voinţei emanau din centrul de putere al FSN. În partea opusă, era diversitatea devălmaşă, generatoare de insecuritate.

Aruncate în starea de confuzie şi disperare, abil dirijate către proteste stereotipe, forţele opozante şi-au consumat energia în gesturi inconsecvente (vezi exagerarea numărului de semnături în favoarea Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara, piruietele politice ale lui Radu Câmpeanu, în varii ocazii, dilema susţinerii sau a nesusţinerii protestatarilor din Piaţa Universităţii de către partidele istorice etc.), care au întărit în ochii mulţimilor convingerea ineficienţei lor. Totul a fost conceput în laboratoare şi s-a consumat sub zodia scenariului.

Horia Roman Patapievici introduce în ecuaţia explicaţiei, ideea pactului ascuns dintre noua şi vechea Putere, pornind de la argumentul neidentificării „teroriştilor

Articol citit de 3038 ori.

Alte articole