Dacă la începutul anilor '70, aparent regimurile comuniste s-au consolidat, ca urmare a politicii de reconciliere naţională şi a protectoratului ceva mai discret al Moscovei, la sfârşitul decadei se poate constata că această etapă – fals clasică - ascundea eşecuri previzibile şi nemulţumiri care nu vor întârzia să producă efecte. Doctrina brejnevistă a asigurat URSS un control sever al ţărilor captive, realizat cu predilecţie prin intermediul pârghiilor economice. Anii dominaţiei gerontocraţiei brejneviste, ani ai unei iluzorii şi atipice prosperităţi, neântemeiată pe o performanţă economică reală, ani ai falsului liberalism, tolerat, în buna tradiţie imperială, mediilor artistice îndeosebi, întrunesc toate datele unui inconştient şi galant fin du siecle. Minţile cele mai lucide întrevăd însă, dincolo de crusta aparenţelor, dezastrul iminent. E un timp crepuscular, pus parcă între paranteze, menit să întreţină iluzia prosperităţii într-o societate bazată pe economia dirijată. Senzaţia de abandon se asociază predicţiei catastrofei, precum în dramele lui Cehov. Rusia imperiului crepuscular avusese în Cehov, cel mai sensibil şi mai lucid cronicar.

La vârsta crepusculului bolşevic, sentimentul tragic al revoltei inutile, al societăţii devorată de mecanismul diabolic al unui sistem învins de istorie, dar incapabil să-şi asume eşecul, mesajul liricii şi al muzicii lui Vladimir Vâsoţki este, poate, semnul istoric cel mai adevărat şi mai profund omenesc al acelui timp. Amestecul inedit de tragic şi comic, de indiferenţă şi blazare, de falsă măreţie imperială şi neputinţă constituie substanţa reflecţiilor marilor artişti ruşi din anii târzii ai comunismului. Nimic şi nimeni nu mai poate împiedica însă prăbuşirea. Răul ajunsese la vârsta când trebuia să se autodistrugă (Joseph de Maistre). Şi aceasta întrucât, nefiind decât o negaţie, răul nu rezistă decât până la limitele fiinţei pe care o devoră. Structură parazitară, răul este asemenea unei ulceraţii „care nu poate ucide decât ucigându-se