Anihilarea societăţii civile a fost un obiectiv prioritar şi permanent al regimurilor comuniste. În România, această operaţiune s-a realizat, cu o perseverenţă şi consecinţe diabolice. Pentru început, au fost distruse organismele societăţii civile care puteau realiza un control al statului, şi anume bisericile, sindicatele, puterile locale, partidele politice, opinia publică, corporaţiile şi asociaţiile. Comunism înseamnă putere absolută, fapt ce exclude din start concurenţa ori posibilitatea de a limita controlul statului. Stăpânii societăţii şi ai „adevărului” au lovit în toţi cei care deţineau forme de putere incontrolabile: liderii politici necomunişti, liderii spirituali, jurnaliştii independenţi, scriitorii neînregimentaţi.

Înţelegerea de la Yalta, din 11 februarie 1945 pecetluia, soarta României. Peste doar două săptămâni, mai exact la 27 februarie, trimisul Moscovei, teribilul procuror din procesele staliniste ale anilor '30, Andrei Vâşinski sosea la Bucureşti pentru a-i cere Regelui Mihai înlocuirea guvernului Rădescu, cu unul mai sigur, controlat de URSS. Emisarul Moscovei îşi permitea acum, în baza înţelegerilor secrete de la Yalta, să treacă peste autoritatea Misiunii militare americane şi a celei britanice şi să se adreseze, direct regelui. România era acum o pradă sigură, după lungul şir de umilinţe suportate, începând cu 23 august 1944. În Bucureşti, nu mai erau nici măcar trupe româneşti, misiunea lor fiind preluată de armata de ocupaţie sovietică. La a doua întâlnire cu regele, Vâşinski ameninţă pur şi simplu 1. Guvernul Petru Groza trebuia acceptat fără condiţii. Din acea zi, România a intrat în cea mai dură perioadă de robie. Anii care au urmat, au deschis câmp liber bolşevizări ţării.

Alexandru Bârlădeanu are demnitatea de a recunoaşte, peste ani, rezultatele dezastruoase ale PCR, la alegerile din 19 noiembrie 1946, cu deosebire în Moldova, precum şi îndeplinirea ordinului „de la centru”, de a falsifica procesele verbale electorale 2. El este, de altfel, unul dintre puţinii lideri comunişti care a făcut dezvăluiri importante pe această spinoasă temă, confirmând astfel şi cercetările recente 3.

Rezistenţa politică internă a fost treptat anihilată, astfel încât orice alternativă să fie înnăbuşită din start. Alegerilor din 19 noiembrie 1946, grosolan falsificate, cu nemijlocitul concurs al trupelor de ocupaţie sovietice, le-a urmat prigoana liderilor din opoziţie, iar în anul 1947, lichidarea partidelor istorice. Celui mai important lider politic al momentului, Iuliu Maniu, i s-a înscenat un proces la capătul căruia a ajuns în celula de la Sighet. În nici o altă ţară europeană, aşa cum bine s-a remarcat „Aliaţii nu negociaseră cu un lider atât de deplin îndreptăţit să vorbească în numele poporului său, pe cât era simplul cetăţean Iuliu Maniu, şeful PNŢ, partid scos în afara legii...Aliaţii au recunoscut că el vorbea în numele întregii naţiuni şi au considerat cu îndreptăţire că, în momentul hotărârii, aceasta va accepta, fără rezerve, decizia luată de dânsul” 4. Crescut în spiritul respectului pentru libertate şi democraţie, pentru neam şi ţară, Iuliu Maniu contase până la sfârşit, pe sprijinul românilor 5. La şase ani după arestare, unul dintre cei mai importanţi ctitori ai naţiunii române şi unul dintre marii rezistenţi ai Europei, murea la Sighet 6. Călăii săi au aşteptat doi ani înainte de a îndrăzni să-i dezvăluie moartea. Fără să vrea, declara în acele clipe fostul premier francez Paul Reynaud, călăii săi îi aduceau „cea mai frumoasă cinstire”.

Înlăturarea liderilor partidelor politice şi apoi a Regelui Mihai 7 deschidea calea controlului total al societăţii civile. Despre „fenomenul Piteşti” 8 vor răzbate informaţii teribile, suficient cât să întreţină teroarea într-o ţară redusă la tăcere. Rezistenţa armată din munţi avea să fie ultima încercare disperată de a salva demnitatea unei ţări îngenunchiate. Legenda acestor luptători a murit, în cele mai mute cazuri, din păcate, o dată cu ei. Abia în ultimii ani, dimensiunile reale ale acestei mişcări unice în ţările captive încep să fie cunoscute 9.

Represiunea religioasă a vizat cu predilecţie Biserica Română Unită cu Roma. Biserică istorică şi consacrată drept naţională prin Constituţia din anul 1923, ca recunoaştere a meritelor sale în mişcarea de renaştere naţională din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Biserica Unită – a doua ca număr de credincioşi după cea Ortodoxă - a fost supusă unei represiuni fără precedent, începând din anul 1948. În luna octombrie a acestui an, toţi episcopii Bisericii Unite au fost arestaţi, pentru ca la 1 decembrie, dată simbolică, selectată cu cinism, Biserica însăşi să fie oficial, interzisă. Când bunurile i-au fost confiscate, Biserica Unită avea peste 1,5 milioane de credincioşi, 1725 lăcaşuri de cult şi 1733 preoţi, dintre care 1100 au fost arestaţi. Dar prigoana nu i-a vizat doar pe ei, ci şi pe credincioşii simpli, dintre care 5000 au fost încarceraţi, iar 200 asasinaţi. Noua conducere a Bisericii Ortodoxe, în frunte cu proaspăt înscăunatul patriarh Justinian, care îi urma lui Nicodim, mort în condiţii neelucidate, a asistat mută la această dramă a bisericii surori. Nu este mai puţin adevărat că Biserica Ortodoxă a avut martirii săi, în anii regimului comunist, mai numeroşi decât ai celorlalte biserici, dar faptul aceasta nu scuză atitudinea sa faţă de slujitorii şi credincioşii Bisericii Unite.

Cât priveşte Biserica majorităţii românilor, cea Ortodoxă, ea a beneficiat de abilitatea păstorului său, patriarhul Justinian, succesorul agreat de regim, al lui Nicodim. Deşi a pierdut statutul de Biserică Naţională, consacrat prin Constituţia din anul 1923, precum şi cea mai mare parte a proprietăţilor, patriarhul Justinian a ales calea bizantină a supunerii faţă de puterea seculară. Nu au lipsit protestele unor preoţi, urmate de încarcerări, însă ierarhia bisericească s-a adaptat din mers, făcând jocul regimului în scoaterea în afara legii a Bisericii surori, Greco-Catolică, în anul 1948. O interesantă teorie de extracţie bizantină, elaborată în cercurile ecleziastice, susţine că supunerea faţă de regimul comunist ateu a fost mai utilă decât opoziţia făţişă ori martiriul, această politică favorizând supravieţuirea Bisericii şi conservarea credinţei 10.

Dacă filosofia pragmatică a ierarhiei Bisericii Ortodoxe a avut drept consecinţă refuzul eroismului, de cealaltă parte a baricadei, ierarhia Bisericii Unite şi-a asumat martiriul. Regizorii regimului comunist au pregătit totul în detaliu. Pentru început, au pus în scenă aşa-zisa voinţă populară. Nimic fără popor. Mai rămânea ca poporului să i se arate „calea”. La 1 octombrie 1948, la Cluj s-a întâlnit un pseudo-Congres al slujitorilor cultului greco-catolic, care şi-a exprimat acordul pentru „reîntregire” (cuvintele au mereu alte semnificaţii pentru comunişti: în acest caz, „reîntregirea” însemna, în realitate, lichidarea Bisericii Unite). La 19 octombrie, cu o grabă suspectă este convocat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la care preşedintele Consiliului de Miniştri, Petru Groza decidea practic pentru toţi. El se lamentează că „am pierdut zile întregi în conversaţii” cu prelaţii Bisericii Unite, fără să obţinem mai mult decât „oarecare înţelegere”, mai puţin acceptul de a rupe legăturile cu Sfântul Scaun, întrucât pe timpul studiilor la Roma „li s-au luat angajamente foarte severe, cu sancţiuni drastice privitoare la fidelitatea faţă de Sfântul Scaun” 11. „Sensibilul” Petru Groza nu uita să deplângă faptul că legea noastră strămoşească (pe care regimul, a cărui rol de marionetă a acceptat să-l joace indecent, avea să o desfidă în tot ceea ce a întreprins) a fost încălcată „prin intermedii străine venite de la Roma şi de la Viena” .

Peste doar trei zile, la 21 octombrie 1948, desfiinţarea Bisericii Unite dobândea caracter oficial. Patriarhul Justinian invoca în cauză „voia lui Dumnezeu” şi „dorinţa şi hotărârea întregului nostru popor”, fără a uita să sublinieze importanţa actului „pentru unitatea noastră religioasă cât şi pentru unitatea noastră naţională” (limba de lemn intra uimitor de repede în discursul oficial al ierarhiei ortodoxe). Ca într-un scenariu orwellian, între 26 şi 27 octombrie, sunt arestaţi toţi cei şase episcopi ai Bisericii Unite, regimul neîntârziind să confecţioneze la comandă acuzaţii grave, la adresa Bisericii martire, precum acelea de „citadelă a reacţionarismului”, instigare la „rezistenţă şi nesupunere” ori „agitaţie antisovietică” 12. Toate aceste acuze vor cântări greu în condamnarea ierarhilor, la ani grei de temniţă.

La 1 decembrie 1948 (ca o ironie a istoriei, cu exact treizeci de ani în urmă, la Alba-Iulia Episcopul unit Iuliu Hossu, acum încarcerat, dăduse citire actului istoric al Unirii Transilvaniei cu România), la propunerea lui Stanciu Stoian, ministrul Cultelor, Prezidiul Marii Adunări Naţionale adopta decretul pentru „stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic” care consacra desfiinţarea sa, confiscarea bunurilor Mitropoliei, Episcopiilor, capitlurilor, ordinelor, congregaţiilor, mănăstirilor, fundaţiilor şi asociaţiilor care-şi încetau activitatea. Proprietarul bunurilor confiscate devenea statul român, o parte dintre acestea fiind atribuite „Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente” 13. Peste un an, Sfântul Scaun îi excomunica pe comunişti, iar aceştia nu se lăsau mai prejos, punând la cale faimosul proces al „spionilor Vaticanului” care extindea represaliile la ierarhii Bisericii Romano-Catolice 14.

Chiar dacă ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au fost la rândul lor suspectaţi şi urmăriţi de Securitate 15, numeroşi preoţi au fost încarceraţi, iar după o atentă supraveghere şi în urma unor acuzaţii grave de insubordonare faţă de regim multe mănăstiri au fost desfiinţate 16, acea parte a ierarhiei BOR care s-a ghidat după principiul bizantin „Să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” a fost ferită de tulburări grave.

După ce Bisericile au fost supuse şi controlate, iar cea greco-catolică lichidată, regimul îşi permitea cinismul de a consacra principiul libertăţii de conştiinţă, cetăţenilor Republicii Populare Române şi al separării şcolii de biserică, prin Constituţia din septembrie 1952 17. Câtă „libertate de conştiinţă” a fost se vede şi din aceea că cererile ierarhilor Bisericii Unite privind legalizarea acesteia au fost respinse până în ultima zi a regimului comunist 18, cultele neoprotestante au fost în permanenţă obstrucţionate, literatura religioasă a circulat sub o strictă supraveghere, delictul de „propagandă religioasă” a fost nu de puţine ori sancţionat, iar numeroase Biserici au fost distruse, sub varii pretexte.

În acelaşi an 1948, teroarea împotriva slujitorilor Bisericii Greco-Catolice, care avea 1.250.000 de credincioşi, s-a generalizat. Pentru început, au fost arestaţi 92 de preoţi, după care, în anul 1949, mai mulţi episcopi. În septembrie 1951, la Tribunalul Militar din Bucureşti, s-a înscenat un proces tipic comunist, împotriva unor episcopi şi credincioşi romano-catolici. În curând vor fi interzise toarte ordinele monastice ale acestei biserici 19.

Represiunea a vizat, practic, toate categoriile sociale. Inspirându-se din tradiţia revoluţiei bolşevice, ale cărei tehnici şi filosofie le-a copiat cu fidelitate, sistemul concentraţionar românesc i-a vizat pe cetăţenii cei mai expuşi, datorită dificultăţii structurării solidarităţilor, şi anume ţăranii. Sistemele de cote obligatorii, înfometarea, multiplicarea sarcinilor fiscale au fost doar primele măsuri care au vizat distrugerea ţărănimii. În anul 1949, a debutat acţiunea de colectivizare care urma să dureze peste un deceniu, conducând practic la modificarea structurală a proprietăţii funciare şi crearea „omului nou”, integral dependent de statul atotputernic. Cooperativizarea agriculturii a durat 13 ani şi a reuşit să disloce cea mai veche şi statornică dintre clasele sociale româneşti, recunoscută pentru tradiţionalismul şi ataşamentul său faţă de valorile etno-culturale şi spirituale. Regimul comunist s-a inspirat masiv din experienţa bolşevică, neezitând să recurgă la întreaga gamă de mijloace, pentru a înfrânge cerbicia unei ţărănimi, profund ataşată proprietăţii şi considerată, de aceea, un pericol pentru comunizarea ţării 20. Aproximativ 80 de mii de ţărani au fost încarceraţi în anii „obsedantului deceniu” şi în perioada asaltului final dintre 1960-1962, pentru a facilita lichidarea acestei clase 21. În contrapartidă, a fost susţinută şi promovată lumpen-ţărănimea care a fost cooptată şi cointeresată în discreditarea celei autentice. Numeroase răscoale au zguduit satele româneşti în anii 50 22. Altele au însoţit ofensiva finală asupra satelor, din anii 1960-1962. În anul 1951, s-au introdus cotele obligatorii ce reprezentau între 20% şi 60% din produsele gospodăriei ţărăneşti. Măsura a ţintit cu predilecţie gospodăriile ţăranilor mijlocii şi ale chiaburilor, preţul produselor fiind fixat de stat 23. În tradiţia marxist-leninistă, ţărănimea era etichetată ca fiind funciar anticomunistă. Revoluţia bolşevică i-a dedicat un diabolic mecanism de anihilare, pornind de la premisa că, prin conservatorismul său, ţărănimea este un inamic perpetuu al comunismului. În chestiunea ţărănească, comuniştii români nu au ratat nici una dintre metodele verificate de maeştrii bolşevici. Efectele perverse ale acestei inginerii sociale se resimt, dramatic, până în zilele noastre. O clasă socială cândva prosperă şi demnă a fost transformată în anii comunismului într-o masă amorfă, sărăcită şi demoralizată, tocmai potrivită pentru a deveni un instrument de manevră electorală.

Sistemul concentraţionar a dispus de o reţea de lagăre de muncă şi reeducare, împânzite pe întreg teritoriul Româniai. În anii 1949-1950, practic toate ţările din Est au fost create lagăre create după modelul Gulagului bolşevic. Consilierii sovietici au oferit expertiza tehnică. Primele arhipelaguri concentraţionare s-au ridicat pe traseul Canalului Dunăre - Marea Neagră şi în Delta Dunării. Astfel, arhipelagul Poarta Albă mai includea lagărele de la Cernavodă, Medgidia, Basarabi şi Valea Neagră, iar cel din Delta Dunării, lagărele de la Periprava, Chilia Veche, Stoeneşti, Tătaru, Capul Midia, Luminiţa, Năvodari, Stânca, Peninsula, Galeş, Saligny, Constanţa, Kilometrul 31 şi Kilometrul 4 24.

Canalul Dunăre-Marea Neagră s-a construit pornind de la o idee mai veche, în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri din 22 martie 1950, devenind una dintre cele mai sinistre maşinării ale morţii. Nu întâmplător a fost botezat de deţinuţi „Canalul Morţii”. Dispreţul autorităţilor faţă de victime, aruncarea cadavrelor în gropi comune face extrem de dificilă evaluarea numărului victimelor de la Canal. La fel de dificilă este şi estimarea numărului total al victimelor Gulagului românesc. La începutul anilor '50, în lagăre erau deţinute aproximativ 180.000 de persoane 25. Datele privind proporţiile fenomenului concentraţionar din România sunt, deocamdată, contradictorii, cercetările fiind abia la început. Să nu uităm însă că vor urma noi valuri de arestări, până la sfârşitul regimului, dictate de logica bolşevică a alimentării „revoluţiei permanente”, cu inamici reali sau imaginari. Numărul persoanelor încarcerate în întreaga perioadă comunistă variază între 300.000 şi un milion. Vlad Georgescu dă, cu prudenţă, cifra de 500 de mii, dar la aceştia mai trebuie adăugaţi deportaţii din Banat, chiaburii, titoiştii şi tinerii „cu origine nesănătoasă” din detaşamentele militarizate de muncă. Această teroare temeinic organizată a afectat moralul întregii populaţii, pentru care până şi cele mai nevinovate critici la adresa sistemului echivalau cu riscul de a fi etichetat „duşman al poporului” şi expediat în lagăr.

Deşi rezistenţa din munţi a coincis cu anii maximei terori comuniste, ea nu a putut oferi societăţii româneşti un model de conduită, datorită demonizării mişcării de către propaganda oficială şi a fricii populaţiei. Din aceste motive, un capitol eroic al rezistenţei a fost pus între paranteze, rămânând astfel până astăzi, datorită duplicităţii regimului instituit în decembrie 1989, regim care a rămas mereu temător faţă cu perspectiva legitimării altor forţe politice, în temeiul acestui capitol de istorie interzisă. Mentalul colectiv a fost profund viciat de această manipulare, puţinii supravieţuitori ai luptelor din munţi ori foştii deţinuţi politici fiind şi astăzi stigmatizaţi drept „bandiţi” de către concetăţenii lor din comunităţile rurale.

Dacă moartea lui Stalin a pus cumva în surdină măsurile represive, ele au fost reluate, între anii 1956-1959, de teama contagierii cu virusul maghiar şi cel polonez. Represiunea a vizat, cu predilecţie, intelectualitatea şi studenţimea. În istoria represiunii comuniste, „fenomenul Piteşti” este unul dintre cele mai traumatizante. România a fost prima ţară comunistă care a introdus şi experimentat metoda asiatică a „reeducării” prin „spălarea creerelor”. Metoda a constat în torturarea reciprocă a deţinuţilor. Experimentul a început în anul 1949 şi a durat trei ani, fiind pus în practică în baza acordului dintre Alexandru Nicolski şi deţinutul Eugen Ţurcanu, fost legionar. După Virgil Ierunca, reeducarea deţinuţilor trecea prin patru faze: 1. „demascarea externă” – etapă în care deţinutul făcea dovada loialităţii faţă de anchetator, mărturisind faptele ascunse în timpul anchetei; 2. „demascarea internă” – adică deconspirarea complicilor de idei; 3. „demascarea morală publică” – adică abrogarea legăturilor cu familia, dar şi a crezului religios; 4. intrarea în sistem, prin asumarea calităţii de „reeducator” al celui mai bun prieten, pe care victima urma să-l tortureze cu propriile sale mâini, devenind astfel, călău 26.

Evenimentele din Polonia şi Ungaria, din anul 1956, nu au rămas fără ecou nici în România. La 27 octombrie 1956, în cadrul demonstraţiilor studenţeşti de la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara s-a cerut, printre altele, abolirea predării limbii ruse în şcoli şi universităţi. La Iaşi, Bucureşti şi Timişoara, la aceste demonstraţii au participat şi muncitorii. În 30 octombrie, regiunile Timişoara, Oradea şi Iaşi au intrat sub jurisdicţie militară, iar străinilor li s-a interzis să intre în aceste zone 27. Când, la 1 noiembrie 1956, diviziile blindate sovietice au intrat în Budapesta, în Moldova, dar şi în citadela ceferiştilor, la uzinele Griviţa, au avut loc manifestaţii de protest. Dacă la întrunirile muncitoreşti începea să se audă lozinca „pâine şi libertate”, la cele studenţeşti s-au strigat lozinci antisovietice. Pentru a diminua propagarea nemulţumirilor, regimul s-a arătat mai concesiv, anunţând, în 29 octombrie, creşterea salariului minim al muncitorilor şi a alocaţiilor pentru copii. Ceferiştii s-au bucurat de o atenţie specială, lor garantându-li-se sărbători plătite şi călătorii gratuite. După liniştirea spiritelor, regimul a trecut rapid la măsuri „educative”. Au urmat valuri de arestări care i-au vizat, cu predilecţie pe studenţii recalcitranţi, dar şi ultimul lot semnificativ de intelectuali „burghezi”.

Ecoul revoluţiei maghiare în România a fost recunoscut în epocă, de Hruşciov care în cuvântarea susţinută în faţa activului Comsomolului moscovit, la 8 noiembrie 1956, s-a referit la „unele porniri nesănătoase... în una din instituţiile de educaţie din România” (în realitate erau patru instituţii, dar liderul sovietic avea toate motivele să minimalizeze proporţiilor mişcărilor de protest). În ciuda izolării quasi-totale, România a fost, după Polonia, ţara în care solidaritatea cu revoluţia de la Budapesta a fost mai puternic exprimată, decât în celelalte state satelite 28.

Dacă faimoasele decrete 176 şi 411 din 1964, privind eliberarea deţinuţilor politici au reprezentat apogeul politicii de reconciliere naţională a regimului lui Gheorghiu-Dej, liberalizarea de fond nu s-a produs în scurta perioadă rămasă până la sfârşitul său subit, dar nici sub regimul Ceauşescu. Eludând destalinizarea, regimul şi-a conservat caracterul său violent şi profund antiliberal. Scurta perioadă de liberalizare din primii 5-6 ani ai regimului lui Ceauşescu, nu a fost decât un exerciţiu de imagine, menit să-l consacre pe lider drept simbol al unităţii şi solidarităţii naţionale. Astăzi, ştim că lipsa măsurii la N. Ceauşescu, precum şi duplicitatea sa funciară nu-l recomandau pentru o carieră de reformator autentic. Aşa cum remarca Lucian Boia, „pretenţia lui de a fonda o Românie cu totul nouă, concomitent cu raportarea obsesivă la marii exponenţi ai unui destin românesc imuabil, dialectica derutantă însemnând în acelaşi timp identificarea cu istoria şi cu anularea ei” 29 dezvăluie o personalitate dizarmonică, maladivă, înclinată spre grandomanie şi cultivarea contradictorialităţii. Această structură a personalităţii nu-l recomanda prin nimic, pentru o carieră majoră în slujba reconcilierii naţionale. După clasificarea lui Adorno, personalitatea sa autoritară, a cărei notă dominantă este brutalitatea, „când deliberată, când spontană, când vindicativă, când gratuită”, i-a dictat o evoluţie în deplin acord cu natura represivă a regimului şi în dezacord cu deschiderea pseudo-liberală de la debutul regimului său. Jocul liderului cu propriul său partid a fost unul de sumă nulă. Astfel, pe măsură ce partidul i-a ridicat statui conducătorului, acesta l-a transformat „într-o simplă masă aglutinată”. Lipsa măsurii l-a condus pe N. Ceauşescu şi spre următorul pas: supralicitarea naţionalistă a politicii partidului, fapt care a generat, în final, paralizia sa 30.

Duplicitatea funciară se lasă citită încă de la începutul carierei de conducător a lui N. Ceauşescu. Dezvăluirile cu privire la predecesorul său Gheorghiu-Dej şi, implicit, dezavuarea sa ascund o motivaţie perversă: sublinierea vulnerabilităţii fostului Birou Politic şi disocierea de partea de vinovăţie care-i revenea lui Ceauşescu, în mod natural, pentru crimele comise sub oblăduirea acestuia 31. Acest clivaj caracterologic - mediocru, meschin şi paranoid - nu putea, evident, să furnizeze datele constitutive ale unei personalităţi care şi-a dorit să simbolizeze virtuţile perene ale naţiunii, aşa cum avea să se autoproclame foarte curând.

Deşi Ceauşescu a comunicat în varii ocazii că în România nu mai sunt deţinuţi politici, că libertatea este totală, că delictul de opinie a fost dezîncriminat, iar cenzura desfiinţată, faptele probează contrariul. La prima vedere, regimul pare să se fi umanizat sub Ceauşescu, represiunea nemaiavând proporţii de masă, ca în anii „obsedantului deceniu”. Securitatea a devenit o instituţie mai discretă, chiar dacă omniprezentă, în vreme ce populaţia a acceptat să coabiteze, din motive de frică şi laşitate, cu un regim care nu mai era atât de agresiv precum în anii '50. Dezavuarea parţială a crimelor comise de regim în acei ani şi falsa reabilitare a unor personalităţi, prin trimiterea insistentă la excesele poliţiei politice, datorate nu atât sistemului politic, cât depăşirii de către unii înalţi funcţionari a atribuţiilor delegate de partid, precum şi săgeţile nedisimulate trimise în direcţia Moscovei, care ar fi gestionat acest mecanism, au pregătit populaţia, pentru a deveni victimă sigură în plasa jocului duplicitar de interese al regimului.

Securitatea s-a metamorfozat, prin aceste jocuri subtile, într-un personaj de companie cotidiană, insidios prezent în viaţa fiecăruia, dar tolerat ca un fel de rău necesar, întrucât, nu-i aşa? într-o epocă a revigorării naţionale şi într-un regim dirijat de un lider de anvergură istorică, pe măsura personalităţilor emblematice ale naţiunii, Securitatea nu putea fi decât, evident... patriotică.

Concepută ca un veritabil panaceu universal, ideea naţională a devenit un fel de liant ecumenic între palierele societăţii şi putere. Din asumarea ideii naţionale, regimul a căutat să dobândească rolul de continuator al aspiraţiilor majore ale naţiunii. Iar din combinaţiile acestei subtile alchimii, regimul şi N. Ceauşescu au avut doar de câştigat, în vreme ce societatea românească numai de pierdut. Dilemele actuale ale societăţii româneşti cu privire la rostul şi menirea poliţiei politice nu fac decât să prelungească efectele profunde ale manipulării conştiinţelor de către regimul comunist şi să întreţină confuzia. La originea acestei uimitoare involuţii a mentalităţilor, se află rudimentara folosire a ideii naţionale, pusă în slujba unui regim ilegitim şi a cultului anacronic al personalităţii lui Ceauşescu. Delicte precum „uneltire contra ordinii sociale”, „propagandă împotriva regimului”, „răspândire de publicaţii interzise” au reprezentat temeiul juridic al arestării a numeroase personalităţi între anii 1964-1989 32, ani în care regimul a clamat dezîncriminarea delictului de opinie politică.

La sfârşitul anilor '70, pe fondul crizei profunde a sistemului, manifestată prin scăderea drastică a nivelului de trai, apariţia şomajului camuflat şi a lipsurilor de tot felul, s-au declanşat primele revolte sociale semnificative din anii „epocii de aur”. Ele vin, ca şi în Polonia ori în Germania de Est, dinspre clasa muncitoare, adică exact din partea celor ce asigurau formal legitimitatea social-politică a regimului comunist. Din nefericire, aceste mişcări nu vor găsi decât vagi ecouri în mediile intelectuale româneşti şi nu vor disloca inerţiile adânc înrădăcinate, în sensul propulsării unui curent de gândire social-politică alternativă, aşa cum s-a întâmplat în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia. Tradiţia elitistă a intelectualităţii româneşti îşi spunea din nou, cuvântul. De aici, interesul său vag pentru problemele sociale. Refugiată în elitism, în cazul cel mai bun, sau în lichelism de curte, în cazurile cele mai notorii, intelighenţia nu va construi pandantul teoretic al trezirii muncitorimii, ea preferând fie lumea conceptelor, fie indiferenţa, fie laşitatea ca metodă de supravieţuire. De altfel, sfera preocupărilor intelighenţiei umanistice în anii de criză ai sistemului este nu doar o temă de analiză, dar şi un subiect de reflecţie. Din acest motiv, marea grevă a celor 35 de mii de mineri din Valea Jiului, din august 1977, a rămas, practic, fără un ecou semnificativ în societatea românească. Revolta minerilor din Valea Jiului a reprezentat primul examen dur pentru regimul Ceauşescu, în plină „epocă de aur”. Greva întruneşte datele unui eveniment istoric tipic pentru starea de spirit din anii regimului comunist.

Declanşată din cauze economice şi sociale (regimul de muncă inuman, proasta aprovizionare a oraşelor din zonă, prelungirea perioadei active pentru mineri, stipulată într-o lege recentă), acţiunea va dobândi, rapid, un caracter politic ambiguu, din momentul începerii dialogului cu Ilie Verdeţ şi apoi cu Nicolae Ceauşescu minerii necontestând nici sistemul, şi cu atât mai puţin, pe lider maximo. Represiunea a avut însă un caracter cert politic, ea dezvăluind panica ce a cuprins regimul în momentul în care s-a confruntat cu prima negare majoră. Fără a propune un lider care să mobilizeze mulţimile, capabil să decripteze minciuna oficială ori să depăşească pragul psihologic al intimidării, greva a căzut cu rapiditate în derizoriu, fiind anihilată cu mijloace propagandistice şi metamorfozată miraculos în instrument legitimator pentru cel care şi-a îmbogăţit panoplia cu titlul de „miner de onoare”. Represiunea extrem de dură, rapidă şi eficientă (600 de mineri interogaţi, dintre care unui număr de 150 li s-a întocmit dosar; 50 internaţi în clinici de psihiatrie; 15 condamnaţi la închisoare, variind între 2 şi 5 ani; 300 declaraţi periculoşi; 4.000 trimişi în şomaj) 33 a reuşit să pună capăt protestului, astfel încât evenimentul nu a avut un impact semnificativ în conştiinţa românească, în vreme ce elitele intelectuale au preferat să-l ignore, considerându-l o afacere internă a partidului – stat. Izolată astfel în spaţiul geografic şi simbolic al Văii Jiului, greva minerilor nu a provocat un puseu de solidaritate în societatea românească. Liderul improvizat, Constantin Dobre, nu a avut atât o viziune politică certă, cât mai ales curajul de a citi revendicările în faţa lui Ceauşescu. Destinul lui este tipic pentru „ţara lui Caragiale”: mutat la Craiova şi, după propria sa mărturie, greu de confirmat însă, maltratat de Securitate, el a continuat prin a fi şcolit la „Ştefan Gheorghiu” (între 1981 – 1986), convertit în apparatcik şi curtat în anul 1990 de către Virgil Măgureanu pentru a intra în SRI. Expediat în acelaşi an de către Ion Iliescu la Ambasada României de la Londra, el îşi va încheia cariera prin solicitarea azilului politic în Marea Britanie 34. În „ţara lui Caragiale” eroii fie mor în faşă, fie sunt ignoraţi, fie blamaţi. Mai rar apreciaţi. De regulă, post mortem.

O ultimă zvâcnire a revoltei din Valea Jiului a fost expedierea, în condiţii de clandestinitate, datorită atentei supravegheri a zonei de către Securitate, a scrisorii celor 22 de mineri români, publicată în ziarul Libération, în octombrie 1977 35.

Fără a fi dublată de o mişcare a intelighenţiei, care să-i ofere suportul ideatic şi metodologic (în anul 1977 intelighenţia era fie cuminţită, fie compunea ode naţionalist-patriotarde, fie se refugiase în interstiţiu), greva nu a putut genera o mişcare protestatară de tipul celei poloneze, coagulată în jurul sindicatului Solidaritatea, care s-a bucurat de sprijinul Bisericii Romano-Catolice şi a intelectualilor reformatori. În lipsa acestor factori complementari, greva care a evoluat către un conflict deschis cu Ceauşescu, nu a negat legitimitatea regimului şi nu a provocat o schimbare în opţiunile politice ale acestuia.

Teritoriu privilegiat al propagandei comuniste, metamorfozat sui generis în zonă sacră, prin supralicitarea semnificaţiilor grevei de la Lupeni, din anul 1929 (temă preferată a istoriografiei oficiale), Valea Jiului a experimentat conceptul de „om nou”, simbol al muncii neprecupeţite în serviciul ţării comuniste şi al competiţiei stahanoviste 36. Convertită în mit propagandistic, forţa minerilor a fost lesne reordonată, după momentul ieşirii din cadenţă din august 1977, care echivala, în viziunea partidului nu atât cu o trădare, cât mai ales cu o deviere accidentală, pentru a fi reevaluată de către regimul fesenist instalat la 22 decembrie 1989. Mineriadele vor valorifica mitul minerului responsabil şi patriot, creat integral în laboratoarele puterii, reactivat mai nou, în serviciul ideii apotropaice a „patriei în pericol” şi în temeiul înaltei „conştiinţe muncitoreşti”, atât de apreciată de către Ion Iliescu, în faimosul discurs de mulţumire adresat ortacilor, în iunie 1990. Experimentul comunist, realizat pe corpul unei categorii sociale convertită în paradigmă a timpului revoluţionar, dădea roade şi după prăbuşirea sistemului, printr-o operaţiune la care contribuiseră din plin şi minerii, fără a conştientiza însă. La fel cum nu au fost lăsaţi să conştientizeze că folosirea lor în mineriade, pe post de miliţii muncitoreşti, era nu doar retrogradă, dar şi consecinţa unei uriaşe manipulări de către noile/vechile laboratoare de putere, care s-au folosit cu abilitate de naivitatea mulţimilor.

Recuperată din perspectivă istorică, se poate aprecia că greva minerilor din Valea Jiului, din august 1977, a reprezentat prima fractură serioasă dintre regimul comunist şi clasa muncitoare. Ea nu a generat însă un Gdansk românesc şi nu a reverberat în conştiinţa naţională. Cu certitudine, greva a pus însă regimul într-o situaţie gravă şi inedită din care, atât cât cunoaştem până în acest moment, nu a învăţat nimic. Atunci când arhivele secrete vor deveni accesibile, ele vor dezvălui implicaţiile ascunse care au influenţat decizia politică şi evoluţia evenimentelor din România comunistă, în cei 12 ani care mai rămăseseră până la prăbuşirea regimului. În Polonia, o asemenea mişcare ar fi provocat un cutremur naţional. Evident, cu sprijinul şi participarea directă a intelighenţiei. În România însă, adică în ţara unde „comentariul a fost totdeauna singura noastră formă de participaţie la istorie” (C. Noica) 37, nu a fost să fie. O şansă murea, dar rămânea mereu la dispoziţie o metodă de supravieţuire şi un ideal minor, asupra căruia ne repliem ori de câte ori ratăm întâlnirea cu istoria. Iar panoplia ne stă generos la îndemână, cu soluţii de compromis.

În vara anului 1980, grevele se reiau pe Valea Jiului şi la unele uzine din Bucureşti, Galaţi, Târgovişte, iar în anul următor, pe Valea Motrului. Represiunea dură declanşată nu a avut aproape nici un ecou în România. Regimul distrugea nucleele protestatarilor prin metode îndelung exersate: schimbări de domiciliu, bătăi, concedieri, internări în clinici de psihiatrie, asasinate. În februarie 1987, are loc revolta muncitorilor de la Uzinele Nicolina din Iaşi, urmată de un marş al studenţilor. Până astăzi, nu ştim să fi existat o coordonare între cele două mişcări. De altfel, ar fi atipic pentru o societate atomizată, precum era cea românească.

Ultimul eveniment istoric major din anii regimului comunist a fost revolta muncitorilor braşoveni, din 15 noiembrie 1987. Braşovul se înscrie, asemenea Lupeniului, într-o topografie simbolică cu valenţe multiple. Veche citadelă industrială, oraşul avea să fie recuperat propagandistic de regimul comunist, prin supralicitarea tradiţiilor sale revoluţionare şi metamorfozat în etalon al dezvoltării industriei socialiste. În timp, Braşovul a devenit unul dintre cele mai dinamice (sub raport demografic şi economic) oraşe din România, veritabilă vitrină a propagandei oficiale, asemenea oraşului Nova Huta din Polonia. Dezvoltarea industrială a atras o adevărată migraţie de muncitori-ţărani veniţi din toată ţara, dar cu deosebire din Moldova. Braşovul a ajuns, astfel, un spaţiu predilect pentru experimente sociale, economice şi culturale. Masiva depopulare a oraşului şi a Ţării Bârsei de etnicii germani, vânduţi de regimul Ceauşescu, a facilitat ocuparea zonei de către o populaţie pestriţă, semi-urbană, tocmai potrivită pentru a fi supusă experimentelor. Răzbunarea acestei populaţii, în noiembrie 1987, a fost efectul pervers al politicii de vitrină al PCR, care după ce le modificase profund modul de viaţă, nu le mai putea satisface un standard de viaţă elementar. Colapsul economic, care s-a declanşat la începutul anilor '80, avea să se agraveze la finele decadei, lovind cu prioritate în citadelele industriale. Sărăcia şi lipsurile cronice mărturiseau tot mai evident, că între masele muncitoare şi partid, relaţia de încredere s-a erodat. Un partid care nu mai putea gestiona economia, pentru a satisface necesităţile fundamentale ale muncitorilor îşi amputa practic statutul de forţă politică conducătoare. Orfani ai înapoierii economice a Moldovei şi Olteniei, aceşti muncitori pretindeau renegocierea contractului cu Puterea. Şi fiindcă Puterea nu-şi mai respecta obligaţiile, muncitorii s-au declarat liberi de contract, răsculându-se.

La 15 noiembrie 1987, la Braşov s-a declanşat o revoltă muncitorească cu accente de răscoală tradiţională. Aceasta combină în chip hibrid cultura, tradiţiile, cutumele, laşităţile şi spaimele atât de specifice lumii ţărăneşti şi a celei semimuncitoreşti. La o lectură mai atentă a dinamicii şi semnificaţiei evenimentelor, pot fi identificate elementele specifice ethosului răscoalei: derularea spectaculoasă a protestului – de la nucleele revoltei din noaptea de 14/15 noiembrie 1987 de la Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Roşu”, la dialogul surd cu directorul uzinei, din dimineaţa zilei de 15 noiembrie şi apoi la distrugerea de bunuri şi simboluri comuniste (tablouri, vitrine, lozinci); „momentul psihologic” 38 al revoltei – decizia deplasării la sediul local al puterii comuniste; primele semne critice ale ezitării, sub imperiul fricii (reducerea drastică a numărului de participanţi, de la 4.000, câţi erau la orele 11.00, la doar 400, în momentul ieşirii pe poarta întreprinderii 39); devastarea rituală a sediului CJ al PCR (distrugerea simbolurilor comuniste, aruncarea către mulţime a delicateselor confiscate etc.); refuzul colaborării cu puţinii intelectuali aglutinaţi în coloana protestatarilor, care s-au oferit să le asigure consiliere în dialogul cu Puterea; agresarea reprezentanţilor Puterii aflaţi în sediul CJ al PCR (primarul oraşului, şi un miliţian, care a fost bătut şi dezbrăcat în pielea goală, spre deliciul mulţimii – gest de defulare tipic pentru răscoalele ţărăneşti 40); retragerea în dezordine a manifestanţilor; serialul actelor de bravură, combinate cu cele de laşitate, din perioada anchetei; înfierările publice, sentinţele judecătoreşti; minimalizarea de către autorităţi a efectelor revoltei, prin bagatelizarea proporţiilor sale şi cultivarea dispreţului pentru lipsa de patriotism a participanţilor; lipsa liderului, a cărui menire trebuia să fie aceea de a elabora un document programatic şi de a mobiliza mulţimile; superficialitatea soluţiilor identificate de către autorităţi, datorită neasumării cauzelor reale şi adânci ale revoltei.

Revolta minerilor de la Lupeni şi cea a muncitorilor braşoveni au atât puncte în comun, cât şi diferenţe care decurg, cu deosebire, din situaţia politică deosebită 41. La 10 ani de la evenimentele din Valea Jiului, la Braşov, dar nu numai, speranţele multor români se raportau la reformele lui Gorbaciov, care lăsau să se întrevadă un succes fulminant. Într-o ţară încremenită în proiectul anacronic ceauşist, cufundată în întuneric şi sărăcie, speranţa venea din nou, ca expresie a unui destin implacabil, tot „de la Răsărit”. Era ultimul refugiu al imaginarului colectiv şi cel mai plauzibil proiect – supapă, în raport cu traumele istoriei recente a românilor şi cu situaţia geo-strategică a Europei răsăritene. Braşovul, aşa cum îşi aminteşte unul dintre participanţii la evenimente, părea fascinat de speranţa mântuirii prin glasnost şi perestroika 42.

Trei elemente sunt definitorii pentru momentul Braşov: 1. negarea puterii ceauşiste, datorită incapacităţii sale de a gestiona economia şi societatea; 2. limitarea proporţiilor represiunii juridice, prin renunţarea la privarea de libertate; 3. solidarizarea unui grup de studenţi braşoveni, este drept, destul de restrâns, dar sub raport simbolic extrem de important, prefaţând prin gestul lor fluidul din decembrie 1989. Ideile perestroikăi au avut un rol decisiv în angrenajul evenimentelor: pe de o parte, i-a încurajat pe protestatari, asigurându-le supapa securizantă a defulării, iar pe de altă parte, l-a înţelepţit pe Ceauşescu să nu exagereze represiunea, într-un moment extrem de delicat în care situaţia socială putea genera o evoluţie imprevizibilă a evenimentelor. Aceasta nu înseamnă că regimul nu a recurs la gama clasică de intimidări şi represiuni: 61 de muncitori au fost acuzaţi pentru clasicul şi banalul „ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice”; reeditarea metodelor din arsenalul experimental de la Piteşti 43; deportări, bătăi, umilinţe; sublimarea sentinţelor „moi” (între şase luni şi trei ani de închisoare „la locul de muncă”) în semnal umanist şi generos al lui Nicolae Ceauşescu.

În anul 1988, când Ceauşescu a revenit la Braşov, pentru o vagă tentativă de „împăcare”, regia a strivit orice urmă de umanitate, nelăsând părţilor nici o şansă pentru negocierea unei soluţii. Nu i-a reuşit lui Ceauşescu decât o „uriaşă potemkiniadă” 44 . Nici din evenimentele de la Braşov, el nu a înţeles, se pare, nimic. Potemkiniada, în care jucase o viaţă rolul principelui orb, îi anihilase definitiv simţul realităţii.

Prin formula quasi-completă de solidaritate experimentată – muncitori, orăşeni, intelectuali, studenţi -, prin atacarea / contestarea depozitului sacru al puterii comuniste, prin asumarea pandantului protector gorbaciovist, revolta din 15 noiembrie 1987 de la Braşov o prefaţează pe cea din decembrie 1989. Mişcarea populară de la Braşov 45 a fost ultima ocazie majoră de a provoca trezirea societăţii româneşti, prin ea însăşi. Ciocnirile violente cu forţele de ordine şi valurile de arestări ce au urmat revoltei braşovene, nu au provocat, nici de această dată, o undă de şoc în societatea românească. Regimul a resorbit efectele imediate şi i-a minimalizat importanţa, apelând din nou şi cu succes la simţul patriotic şi la argumentul solidarităţii naţionale. România profundă era mai amorfă decât se putea bănui. Dar nici elitele nu au reacţionat mai eficient. Un lung şir de umilinţe şi eşecuri transformaseră naţiunea într-o sumă aritmetică, o mulţime lesne de manipulat. Din acest motiv, toate ieşirile din cadenţa dictată de liderul - magician au rămas cazuri izolate.

O sumă de proteste izolate au rămas şi acţiunile dizidenţilor religioşi, ori cele ale intelectualilor din perioada anilor '70-'80. Fără urmări semnificative au fost şi protestele scriitorilor Dumitru Ţepeneag, între anii 1971-1975 şi Paul Goma, în anul 1977. Unul dintre gesturile cele mai spectaculoase a fost cel al preotului Gh. Calciu-Dumitreasa, care după ce a trecut prin infernul de la Piteşti, a rămas în captivitate până în anul 1964. În urma solidarizării cu iniţiatorii Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), preotul a fost judecat şi condamnat, în mai 1979, la 10 ani de închisoare, la sfârşitul unui proces ţinut cu uşile închise, pentru vina de a fi transmis „informaţii punând în pericol securitatea statului”. Destinul său este asemănător cu cel al fostului lider al tineretului naţional-ţărănist Ion Puiu, condamnat în anul 1947 la 20 de ani închisoare, eliberat în 1964 şi condamnat din nou în 1987 46.

Internările (în realitate încarcerările) pe motive psihiatrice ale dizidenţilor s-au făcut cu nemijlocita complicitate a medicilor, care au abdicat de la principiile deontologiei profesionale. Iar asumarea laşităţii ca metodă de supravieţuire, a condus la situaţia uimitoare că nici un confrate de breaslă nu a răspuns la apelul pentru grevă generală adresat scriitorilor de către Mircea Dinescu, în noiembrie 1989 47. Cehoslovacia şi RDG erau în clocot, Ungaria şi Polonia erau deja libere de comunism, Bulgaria se trezise, doar România era încremenită într-un orwellian „Bizanţ după Bizanţ”. Mult lăudatul glas al „conştiinţei naţionale” scriitoriceşti murise de mult (cu rare excepţii), ori se refugiase în exerciţii de tip filigran, care nu au produs, iarăşi, cu incredibil de puţine excepţii (vezi cazurile lui Nicolae Steinhardt ori I. D. Sârbu) opere majore de sertar.

La începutul anilor '80, matematicianul Mihai Botez a criticat strategia economică a partidului, iar poetul Dorin Tudoran a atacat statutul de obedienţă al intelectualilor. La sfârşitul decadei s-a produs şi o intensificare a dizidenţei religioase 48. În fine, un protest neaşteptat a avut loc la sfârşitul anilor '80, atunci când unii lideri ai PNŢ au pus bazele unei asociaţii pentru drepturile omului şi au reuşit să înscrie partidul în Internaţionala Creştin - Democrată, ca urmare a unei cereri transmisă clandestin de către Corneliu Coposu vicepreşedintelui acestui for, Jean Marie Daillet 49. În fine, mai mulţi muncitori şi intelectuali de etnie română şi maghiară au fost încarceraţi în anii '80 pentru „complot împotriva securităţii statului”, pentru propagandă antisocialistă (cazul muncitorului Gh. Năstăsescu), pentru distribuire de manifeste (cazul muncitorului Francisc Barabás sau al inginerului Ion Guscilă), ori pentru publicarea unui samizdat (cazul profesorului L. Borbély) 50 etc.

România post-comunistă îi ignoră, de regulă, pe cei mai mulţi dintre actorii şi eroii rezistenţei. Numele mai des evocate sunt cele ale intelectualilor care au reuşit să protesteze în scris. Cazurile inginerului Gh. Ursu, de a cărui posteritate s-a preocupat îndeosebi familia acestuia, ori cele ale dizidenţilor din ultimii ani ai regimului comunist, ce aveau domiciliu forţat în decembrie '89 şi au fost „eliberaţi” de revoluţionari, fapt ce a permis propulsarea lor în conştiinţa publică. Numele cele mai vehiculate sunt cele ale lui Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi Dan Petrescu.

Chiar dacă mişcarea protestatară a dat semne de radicalizare, la sfârşitul anilor '80, gesturile iniţiatorilor au rămas izolate şi au avut un ecou modest în societatea românească. Despre cei mai mulţi dintre dizidenţi, românii aflau abia în zilele lui decembrie '89. Demitizarea protestului lor, începând chiar din ianuarie 1990, reprezintă unul dintre capitolele cele mai dureroase, dar şi mai pline de semnificaţie din perioada post-comunistă. Societatea românească avea o altă agendă, alte priorităţi i-au fost induse cu abilitate de propaganda FSN, dar şi o precară sensibilitate şi o conştiinţă labilă. Obişnuită cu exerciţiul unanimităţii, societatea românească se va manifesta intolerant faţă de orice critică la adresa noii puteri, dar şi faţă de ofertele alternative. Politica de omogenizare socială, experimentată insistent în anii regimului comunist, producea efecte perverse. Practic nici unul dintre liderii rezistenţei româneşti nu va fi iertat de judecata şi spiritul gregar al mulţimilor, manipulate o viaţă. Se încheia însă un ciclu istoric. Iar bilanţul acestuia se va evidenţia în anii care vor urma.

Note:

• 1. Reuben H. Markham, Românii sub jugul sovietic, Editura Fundaţiei Academiei Civice (în continuare FAC), Bucureşti, 1996, p 124-126
• 2. Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu, Despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Ed. Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1998, p. 85
• 3. V. Tarău, Campania electorală şi rezultatul real al alegerilor din 19 noiembrie 1946 în Cluj şi Turda, în Sorin Mitu şi Florin Gogâltan (editori), Studii de istorie a Transilvaniei, Cluj, Asociaţia Istorică din Transilvania şi Banat, 1994, p. 204-212
• 4. Ibidem, p 88
• 5. Ulrich Burger, Misiunea Ethridge în România, FAC, Bucureşti, 2000, p 177
• 6. Galateea Ciorănescu, Cum s-a aflat de moartea lui Iuliu Maniu, în Analele Sighet, nr.5, Anul 1947- Căderea Cortinei, FAC, 1997, p 681-682
• 7. Vezi Eleodor Focşeneanu, Două săptămâni dramatice din istoria României, Ed. All, Bucureşti, 1997
• 8. Despre teribilul experiment de la Piteşti, vezi: Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990; D. Baciu, Piteşti. La Buchenwald se murea mai uşor, Ed. Atlantida, Bucureşti 1991
• 9. Vezi Dennis Deletant, Românii sub regimul comunist, FAC, Bucureşti, 1997, p 78-84 ; Idem, Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune, în Analele Sighet, 2, FAC, Bucureşti 1995; Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi (Grupul de la Nucşoara), Bucureşti, 1997
• 10. Steven Runciman, The Ortodox Churches and the Secular State, Oxford University Press, 1971, p. 96
• 11. Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945 – 1989. Documente şi mărturii, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 75-76
• 12. Ibidem, p. 68
• 13. Monitorul Oficial, nr. 281/2 decembrie 1948
• 14. Cristian Vasile, op. cit., p. 20
• 15. vezi Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I (1945-1948), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001
• 16. Ibidem, p. 315
• 17. Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale, nr. 1/27 septembrie 1952
• 18. Cristian Vasile, op. cit, p. 133-134
• 19. Karel Bartosek, Europa Centrală şi de Sud- Est, în Stéphane Courtois şi colab, Cartea neagră a comunismului, Ed Humanitas şi FAC, Bucureşti 1998, p 384
• 20. vezi Dorin Dobrincu, C. Iordachi, Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România 1949-1962, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
• 21. vezi şi A. L. Cartwright, The Return of the Peasant: Land Reform in Past-Communist Romania, Aldershot: Ashgate, 2001, p. 68
• 22. Cu unanimitate de voturi (ed M. Lupu, C. Nicoară, Gh. Onişoru), FAC, Bucureşti, 1997
• 23. Vlad Georgescu, Istoria românilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p 258
• 24. Vezi Memoria, nr.1/1990,p 16
• 25. Dennis Deletant, România sub regimul comunist, FAC, Bucureşti 1997, p 85-96
• 26. Virgil Ierunca, op.cit, p 34
• 27. Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Ed. Litera, Bucureşti, 1994, p 303
• 28. Ibidem, p 306-307
• 29. L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed Humanitas, Bucureşti, 1997, p 275
• 30. P. Câmpeanu, op.cit, p 265
• 31. Ibidem, p 415
• 32. Marius Oprea, Rezistenţa comunistă – cazuri între 1964-1989, în O enigmă care împlineşte şapte ani, FAC, Bucureşti, 1997
• 33. Mihai Barbu, Gh. Chirvase (coord.), După 20 de ani sau Lupeni '77 – Lupeni '97, Ed. Cameleonul şi ziarul Matinal, Petroşani, 1997, p. 118
• 34. Ruxandra Cesereanu, Decembrie '89. Deconstrucţia unei revoluţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 22
• 35. Scrisoare a 22 de mineri români, în Libération, 12 oct., 1977
• 36. Alin Rus, Valea Jiului – o capcană istorică. Studiu de antropologie culturală, Ed. Realitatea Românească, 2003, passim; vezi şi Ion Velica, Dragoş Ştefan, Lupeni '77 – Laboratorul Puterii, în Analele Sighet (10). Anii 1973 –1989: cronica unui sfârşit de destin, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2003
• 37. C. Noica, Răspuns unui prieten îndepărtat, în Emil Cioran, Istorie şi utopie, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997, p 130-131
• 38. Gavrilă Filichi, Ziua a cinsprezecea, 15 noiembrie1987, Braşov, România, Societatea culturală „Lamura”, 1994, p. 17
• 39. Marius Oprea, Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită: 15 noiembrie 1987, Braşov, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 27
• 40. Mihai Dorin, Iozefinism şi mentalitate ţărănească, în Buletinul Ştiinţific nr. 12, Ed. Cugetarea, Iaşi, 2003, p. 50-62
• 41. Vezi Ruxandra Cesereanu, op. cit., p. 23-43
• 42. Gavrilă Filichi, op. cit., p. 16
• 43. Mihai Arsene, Un tablou uriaş arde, Dosar „Braşov, 15 noiembrie 1987”, vol. I, Ed. Erasman, Braşov, 1997, p. 303-305
• 44. Ruxandra Cesereanu, op. cit., p. 42
• 45. Marius Oprea, Stejărel Olaru, op. cit., passim
• 46. St. Courtois şi colab, op.cit., p 417-418
• 47. Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate, ed. cit., p. 200
• 48. Vlad Georgescu, op.cit, p 315
• 49. C. Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p 247
• 50. La Nouvelle Alternative, nr.7, sept 1987, Paris; apud St. Courtois şi colab.,op.cit., p 419