Simulacrul reformelor realizate sub regimul lui Ceauşescu a fost dublat de o permanentă regresie ideologică. Dacă la începuturile carierei sale, politica lui Ceauşescu a trecut în ochii multora drept novatoare, reformistă şi oarecum nonconformistă în raporturile cu Moscova, treptat, filonul înnoitor a secat definitiv, astfel încât la sfârşitul ciclului său istoric, regimul comunist din România era cel mai osificat şi mai primitiv din spaţiul european.

Veritabilul cult führerist al personalităţii, grefat pe un naţional-comunism agresiv a avut un efect devastator asupra spiritului critic. Nu este mai puţin adevărat că nu criticismul a însoţit procesul de comunizare în genere, însă în România discursul critic a fost discreditat aproape integral şi pe tot parcursul istoriei comuniste. Nici măcar scurta perioadă a liberalizării controlate, din primii cinci ani ai regimului lui Ceauşescu, nu a fost valorificată în sensul edificării unei culturi civice de tip critic. Discursul naţionalist a captat aproape toate energiile potenţial critice. Însă nici un sistem politic nu poate funcţiona în absenţa oricărei alternative critice. Mult trâmbiţata „critică şi autocritică