Corneliu Coposu Fan Page

Ereticul Gorbaciov: Ţarul revizionist si impenitentul Iliescu - Vladimir Tismăneanu, 27 februarie 2011

Înapoi la 2011

La 80 de ani, Mihail Gorbaciov are motive sa fie mandru: in mare masura gratie lui, un sistem ilegitim, inuman si irational s-a prabusit fara a genera un razboi civil precum cel care a insangerat Iugoslavia post-titoista. In timpul cat a condus URSS s-a sfarsit razboiul din Afganistan si a fost revocata “Doctrina Brejnev” a suveranitatii limitate. Filmul perioadei de glasnost care a dat masura radicalei de-stalinizari, in final a unei reale democratizari, a fost Cainta (Pokoianie) de Tenghiz Abuladze, deopotriva o capodopera estetica si o rascolitoare marturie politico-morala. Terminat in 1984, filmul a ajuns pe piata abia in 1987, la doi ani dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov in martie 1985. Se incheia o era plina de crime, vendete, si infamii, incepea o alta epoca. Cel care paruse initial un aparatcik obedient, recomandat de Andrei Gromiko drept succesor al decrepitului Konstantin Cernenko, se dovedea un eretic reformator.

Mikhail Gorbachev

Gorbaciov, Iliescu si problema caintei

Nimeni nu va putea contesta vreodată rolul decisiv jucat de Mihail Gorbaciov în grăbirea colapsului comunismului. Nu a fost, fireste, condiția suficientă, însa, în mod cert, a fost cea necesară. Ori, mai exact spus, una dintre acestea. Cum scria cândva Zbigniew Brzezinski, prezența un țar revizionist marxist la Kremlin a schimbat regulile jocului, a creat un nou prag de așteptări, de speranțe, de posibilități. Ma refer la dublul inteles al revizionismului: cel din perioada Internationalei a II-a, vestejit de Lenin si Rosa Luxemburg, dar si acela de dupa 1956, din Europa de Est, ilustat de asemenea ganditori precum Leszek Kolakowski, Milovan Djilas, Agnes Heller, Ferenc Feher, Mihaly Vajda, Gyorgy Markus, Krzystof Pomian, Zygmunt Bauman, Karel Kosik, Ivan Svitak, membrii grupului “Praxis” etc Pentru nostalgicii bolsevici, Gorbaciov a fost arhi-tradatorul, un renegat mai perfid si mai periculos decat teoreticianul social-democrat german Karl Kautsky, denuntat furibund de Lenin intr-un vitriolic pamflet menit sa justifice masurile extremiste ale “dictaturii proletariatului”, adica ale dictaturii bolsevice. Pentru nationalistii slavofili, a fost omul care a distrus Imperiul. Pentru natiunile din statele satelizate de URSS (imperiul exterior) si din cele anexate (imperiul interior), a fost cel care, fie ca a dorit-o sau nu, a declansat procesul auto-determinarii lor. Pentru cei care cred in virtutile societatii civile, a fost politicianul care a pus capat machiavelismului politienesc, a pus capat surghiunului lui Andrei Saharov si al Elenei Bonner si a permis formarea a mii de asociatii informale intr-un regim pentru care spontaneitatea era vazuta ca o forma de subversiune. A fost insa cel care a intrerupt de o maniera brutala, in Congresul Deputatilor Poporului, in decembrie 1989, ultimul discurs al lui Saharov. Poate ca tocmai acel moment, pe care in mod cert l-a regretat, a contribuit la refuzul lui Gorbaciov de a se alia cu partizanii restauratiei comuniste. Bolsevicii sunt incapabili de cainta. Din acest punct de vedere, tocmai pentru ca dovedit ca intelege ce inseamna penitența, Gorbaciov poate fi socotit un om politic care a rupt cu bolsevismul. Aici vad o diferenta esentiala intre el si Ion Iliescu ori Deng Xiaoping. Niciodata, sub nicio forma, Ion Iliescu nu si-a asumat autocritic (un cavant pe care il cunoaste prea bine!) rolul sau in represiunile anti-studentesti din perioada 1956-1960. Se pot oferi si alte exemple. Cand am facut cartea de dialoguri cu el, Marele soc, Ed. Enciclopedica, 2004), l-am intrebat daca isi aminteste de acele momente. S-a eschivat, a parat “dialectic”. L-am intrebat daca stia in epoca despre faptul ca hidrocentrala de la Bicaz a fost construita cu munca fortata a detinutilor politici. A spus ca nu. Cand l-am intrebat daca are unele regrete, a dat din umeri, parca as fi vorbit esperanto.

Tragedia si triumful apostatului

Gorbaciov a comis erori monumentale, a deschis prea tarziu si prea putin portile sistemului in directia pietii libere, a inteles cu greu si multe ezitari ca fara a stabili o alianta principiala cu fortele civic-liberale, proiectul sau de umanizare a regimului nu avea sanse de izbanda. A subapreciat in chip dezastruos capacitatea de rezistenta a unei nomenklaturi asediate, angoasate si panicate. Dupa decesul URSS in decembrie 1991, si-a revenit cu greu, a devenit obiect de deriziune ori de ridicol consum publicitar. A infiintat o fundatie care s-a ocupat mai mult cu difuzarea ideilor sale si cu o hagiografie prea putin credibila decat cu analizele atat de necesare ale dificultatilor democratizarii Rusiei si a intregului spatiu post-comunist. In istoria ascensiunii si caderii comunismului in veacul al XX-lea, o istorie plina de iluzii, naluciri, entuziasme, crime, tradari, conspiratii, minciuni, pasiuni febrile si dezamagiri nu mai putin intense, Mihail Gorbaciov a simbolizat speranta de schimbare la un ceas cand sistemul parea incapabil sa iasa dintr-o agonie cronica. Asemeni lui Alexander Dubcek, a crezut in “comunismul cu chip uman”. Privit din perspectiva istoriei mondiale (Weltgeschichte), a fost un personaj deopotriva tragic si victorios. Tragic, pentru ca a esuat in multe din planurile sale esentiale. Victorios, pentru ca a schimbat lumea intr-o directie mai putin amenintatoare si pentru ca, in plan intern, a asigurat conditii pentru reducerea umilirii individului.

Pornind de la titlul unui roman de Graham Greene, politologul, profesor emerit la Oxford, Archie Brown a scris biografia secretarului general al PCUS cu titlul The Gorbachev Factor. Ulterior, Brown a scris un nou volum in care a luminat modul in care, mai ales dupa 1987, Gorbaciov a imbratisat tezele revizionismului marxist din perioada de dinaintea Primului Razboi Mondial (Eduard Bernstein cu asa lucrare Die Voruassetzungen des Sozilaismus care pleda pentru renuntarea la viziunea cataclismica asupra revolutiei si propunea evolutionismul ca strategie politica si economica). A fost meritul lui Gorbaciov că a refuzat să utilize asasinatul în masă pentru a rămâne la putere. A dus reformele hrușcioviste dincolo de orice visase vreodată intempestivul, vulcanicul, imprevizbilul Nikita Sergheievici. A abandonat doctrina Brejnev a “suveranității limitate”. În noiembrie 1987, într-un discurs istoric, a condamnat crimele stalinismului drept “neiertabile și neuitabile”. A permis publicarea cărților unor Soljenițîn, Ahmatova (“Requiem”-ul), Gumiliov, Zamiatin, Pasternak, Mandelstam, Brodski, Koestler, Orwell, Grossman. A încurajat inteligenția liberală și a respins ofensivele național-bolșevice. A redus drastic puterea aparatului de partid și a KGB-ului (a plătit pentru aceasta prin faptul că aceste două centre de putere l-au tradat în august 1990). Stategia sa a fost ținta atacurilor abjecte concentrate într-un text intrat în istoria infamiei neo-staliniste (articolul Ninei Andreieva din “Sovietskaia Rossia”, “Nu pot renunța la principii”, publicat în 1988).

Pentru a înțelege rolul istoric al lui Gorbaciov trebuie să ținem seama de anturajul său format din intelectualii de partid, mulți foști redactori ai revistei “Problemele păcii și socialismului care apărea la Praga, simpatizanți ai experimentului “socialismului cu chip uman”. Dar mai ales trebuie să insistăm asupra influenței exercitate de Aleksandr Iakovlev, arhitectul politicii de glasnost. După năruirea URSS, Iakovlev a mers mai departe decât Gorbaciov în ruptura cu tradiția marxistă. A scris prefața ediției ruse a Cărții negre a comunismului. Volumul său, A Century of Violence in Soviet Russia, a apărut in 2002 la Yale University Press cu prefața lui Paul Hollander. Motto-ul cartii sintetizeaza filosofia violentei sociale nesabuite a comunismului, deci acea paradigma pe care Mihail Gorbaciov a inteles sa o repudieze. “Cu cat reusim sa impuscam mai multi reprezentanti ai clerului reactionar, cu atat mai bine”. Sunt cuvintele parintelui bolsevismului, Vladimir Ulianov (Lenin).

Glasnost si “Banda celor Patru”

Pentru birocratii bornati si senili care formau “Banda celor Patru” din Tratatul de la Varsovia (Honecker, Jivkov, Ceausescu si Jakes), Gorbaciov era numele unui maladii ce trebuia combatuta cu toate metodele posibile. Nicolae Ceausescu, pe care Gorbaciov il numea in discutiile cu apropiatii sai “Adolf” sau “Fuhrerul nostru” a stiut ca liderul de la Kremlin este de fapt principalul sau adversar. Nu era vorba doar de o incompatibilitate psihologica intre cei doi, dar mai ales de una ideologica, de viziuni despre ce inseamna socialism democratie, libertate si adevar. Dictatorul de la Bucuresti il privea pe secretarul general al partidului lui Lenin si Stalin drept un “deviator de dreapta” (a spus-o explicit), un inamic al valorilor “socialismului multilateral dezvoltat”, deci al universului concentrationar si al procesiunilor sinistre de adulare publica a unor monstri sociopati. In mai 1987, cand a vizitat Romania, Gorbaciov a fost cat se poate de transant in convorbirile cu corifeul comunismului dinastic (prezent la discutii, Ceslav Ciobanu, pe atunci consilier la Sectia Internationala a CC al PCUS, apoi ambasador al Repubilcii Moldova la Washington, azi profesor de economie la o universitate americana, a publicat acum cativa ani un fascinant articol pe acest subiect in revista East European Politics and Societies).

Comparat cu Boris Elțîn, un revoluționar veritabil (la începutul anilor 90), Gorbaciov a fost de prea multe ori omul jumatăților de măsura. Care au contat însă imens în dezintegrarea monolitului bolșevic. Gorbaciov și Elțîn s-au maturizat politic în perioada marcată de finalul cultului lui Stalin și de “Raportul Secret” al lui Hrușciov. Cum observa profesorul George Breslauer în cartea sa Gorbachev and Yeltsin as Leaders, cei doi au avut în comun capacitatea de a-și construi autoritatea, însă mai puțin pe aceea de a și-o menține. Cum spuneam, in ultimii ani când s-a aflat în fruntea URSS, aflăm de la Archie Brown, Gorbaciov l-a citit pe Eduard Bernstein, cunoscutul teoretician al evoluționismului social-democrat, devenind tot mai convins că fanatismul ideologic leninist generase un dezastru politic și moral. Am scris pe larg despre Gorbaciov în cartea mea din 1988 “Mizeria utopiei” (tradusa la Polirom) unde identificam oscilațiile sale între socialismul reformator și neo-leninism. Am revenit de multe ori la semnificatiile cruciale ale demersului sau reformator, intre care catalizarea tumultului revolutionar din 1989.

Groparul bolsevismului

“Oamenii fac istoria, dar o fac in imprejurari care nu depind doar de vointa lor” scria Marx intr-un celebru pasaj din 18 Brumar al lui Louis Bonaparte (citez din memorie, dar ideea este aceasta). Motivat de ratiuni complexe, psihologice, politice si morale, fortat de, dar si fortand conditiile istorice, Gorbaciov si-a asumat destinul de gropar al bolsevismului, deci a facut istorie. Din acest punct de vedere, efectul interventiei sale in istoria comunismului este opusul celei a unui Ion Iliescu. Gorbaciov, ca si Imre Nagy ori Dubcek, a inteles ca fara pluralism nu poate fi vorba de emancipare umana. Ion Iliescu a fost si ramane un spirit ostil pluralismului (civic, politic, economic, social, cultural). Cand a inteles ca sistemul nu poate fi salvat decat prin violenta (o salvare temporara, fireste), Gorbaciov a ales sa nu recurga la represiune. Sigur, pentru Vladimir Putin si ceilalti membri ai factiunii numite siloviki, urmasii directi ai KGB, disparitia URSS a fost “suprema catastrofa geopolitica a veacului al XX-lea”. Pentru prietenii societatii deschise insa a fost vorba de finalul unui experiment utopic soldat cu zeci de milioane de victime. Cand critica in aceste zile neo-autoritarismul falsei democratii putiniste, Gorbaciov ramane fidel angajamentului sau de dupa 1987. Vreau sa fiu bine inteles, nu-l idealizez pe acest fost prim secretar de regiune de partid, un personaj care si-a facut intreaga cariera in aparat cultivand protectori precum Mihail Suslov, Fiodor Kulakov si Iuri Andropov. Am scris despre declinul sau din ultimii ani cand a ajuns, in multe privinte, o copie tot mai putin relevanta a omului de stat de odinioara. Dar nu avem voie sa uitam cum arata lumea in 1985 si cum s-a transformat ea in anii schimbarilor declansate de Gorbaciov. Nu putem uita ca avand de ales intre pluralism si bolsevism, Gorbaciov a dovedit curajul si onestitatea sa se desparta nu doar de stalinism, ci de de minciuna comunista in ansamblul ei. Ca si protectorul sau vreme de decenii, Nicolae Ceausescu, in iunie 1990 Ion Iliescu a optat exact invers. Este vorba aici de ceea ce se cheama inteligenta morala si capacitate de invatare politica, elemente care il disting pe omul politic veritabil de manipulatorii cinici si de demagogii amorali.

Vladimir Tismăneanu, 27 februarie 2011, Tismaneanu.Wordpress.com

Articol citit de 3531 ori.

Alte articole