Corneliu Coposu Fan Page

Povestea lui Coposu, spusă de sora lui, Flavia - Mihai Mincan, Adevărul.ro, 14 octombrie 2011

Înapoi la 2011

Flavia Coposu

La 87 de ani, Flavia Coposu, sora fostului preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, explică ce tren a aşteptat Corneliu toată viaţa, şi de ce acesta nu a sosit niciodată.

Mai întâi, o scurtă secvenţă. Ne aflăm în Bucureşti, cândva pe la mijlocul anilor '70. Opintindu-se sub greutatea câtorva pungi pline cu dovlecei şi cartofi, Flavia Coposu se îndreaptă agale, dinspre apartamentul din cartierul Balta Albă, spre o casă situată în centrul Capitalei, în spatele magazinului Unirea. Sună la soneria de la intrarea în imobil, aşteptând să‑i deschidă mama, sau sora, Rodica, sau, de ce nu, chiar fratele, Corneliu, care-şi petrecea majoritatea timpului aşezat pe canapeaua de la intrare, citind.

În schimb, din prag este întâmpinată de figura zâmbitoare a unui domn Alexandrescu, vizitator insistent şi interlocutor al lui Corneliu Coposu, protagonistul unor discuţii închegate în jurul unor întrebări de felul: „Ce aţi mai făcut?", „Cu cine v-aţi mai întâlnit?", sau „Ce aţi mai auzit?".Domnul Alexandrescu, descris astăzi ca „un om şters, cu faţă de porc", îi zâmbeşte aşadar Flaviei Coposu şi o invită respectuos să intre.

Din prag aude vocea lui Corneliu Coposu: „Flavia, fă‑ne şi nouă o cafea, te rog". Femeia aruncă pungile cu legume şi, ambalată ca o rachetă înainte de decolare, începe să urle la cel tolănit lângă fratele său, dând impresia că se simte ca la el acasă. Calmat de trecerea anilor şi de convingerea că orice lucru, oricât de grav, se transformă la un moment dat într-un pretext de glume, momentul respectiv este descris astăzi de către Flavia Coposu astfel: „L‑am întrebat de ce nu-şi alege şi el o meserie onorabilă, ca restul oamenilor".

Cert este că, după plecarea domnului Alexandrescu, Corneliu Coposu, client fidel al închisorilor comuniste, bătut şi maltrat ani în şir, deportat la capătul Pământului, umilit şi trimis pe şantier, avea să-i spună surorii sale, zâmbind, următoarele cuvinte: „Cu cine semeni tu, Flavia, aşa caţă? Dacă toţi oamenii erau ca tine nu se mai făcea România Mare".

O singură istorie: a familiei

Flavia Coposu are astăzi 87 de ani. Dacă ar fi să scrie o carte de memorii, ipoteză ce-i repugnă total, lucrarea res­pectivă ar putea părea o adevărată istorie a secolului XX: al Doilea Război Mondial; venirea comuniştilor; lagărele şi deportările; cenuşiul sistematizării urbanistice; rafturile goale ale anilor '80; tranziţia post-decembristă. Toate şi-ar găsi cu uşurinţă loc în povestea vieţii acestei femei care, mai presus de orice, nu a uitat cum să glumească şi să se bucure de lucrurile mărunte.Şi-a trăit destinul în umbra fratelui celebru, având în permanenţă un singur vis: întregirea familiei. A înjurat, a râs, a plâns, a blestemat, s-a zbătut pentru a-şi ţine locul într-un secol şi o ţară în care milioane de destine au fost schingiuite iremediabil. Povestea Flaviei Coposu este forma prescurtată a modului în care speranţa te ţine în viaţă.

Flavia Coposu, Iuliu Maniu
Flavia Coposu (a doua din dreapta), alături de Iuliu Maniu (primul din stânga) Foto: arhiva personală

Sandviciul de la Capul Midia

Pentru Flavia Coposu, copilăria şi adolescenţa nu se povestesc. Poate că sunt prea banale în naivitatea şi fericirea lor sau poate că, din punctul ei de vedere, nimic cu adevărat semnificativ nu s-a întâmplat în această perioadă. Ar mai fi o variantă. Cea potrivit căreia, împărţiţi cum erau, fiecare cu preocupările proprii, fiecare urmându-şi vocaţia la o altă şcoală, membrii familiei Coposu nu erau destul de uniţi pentru a genera o astfel de poveste. Asta, pentru că Flavia Coposu îşi percepe şi-şi povesteşte viaţa numai prin perspectiva destinului familiei din care face parte.

Povestea ei este, în fapt, cea a peregrinărilor din închisoare în închisoare şi a veştilor incerte legate de Corneliu Coposu. O istorie a umbrelor.Adevărata poveste debutează, aşadar, la începutul anilor '50. Proaspăt absolventă de Studii Comerciale, Flavia este repartizată, din cauza „originilor nesănătoase", pe post de contabilă la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Nici nu apucă să se instaleze bine şi la uşa biroului se prezintă un bărbat care-i transmite o informaţie nesperată: Corneliu Coposu este pe şantierul de la Capul Midia.

Îi cere o sumă de bani, „mulţi bani", apreciază astăzi Flavia, pentru a-i transmite fratelui. Credulă, femeia îi dă pe ascuns un plic. „Am fost o proastă. Evident, banii aceia s-au evaporat. Dar important este că acum ştiam unde se află fratele meu". A găsit „un om inimos", cel care se ocupa cu împărţirea sculelor printre deţinuţii consideraţi periculoşi, plasaţi „între sârme". Din acel moment, a început să-i trimită fratelui, prin intermediul cumnatei bărbatului, câte un sandvici în fiecare zi.

„Singura dată când am vorbit, mi-a spus că nici nu mânca, de multe ori, ce-i trimiteam. Împărţea şi felia de pâine cu ceilalţi deţinuţi. Apoi a fost o lungă perioadă în care n-am mai putut lua legătura cu el. Am aflat de la cumnata «intermediarului» că fusese prins transmiţându-i ceva unui alt deţinut şi a fost arestat". Între timp, Corneliu Coposu fusese mutat la Văcăreşti. Urma să lucreze la amenajarea şi cultivarea fermelor din jurul Bucureştiului.

Episodul „Văcăreşti" şi hoţul „Fetiţa"

Odată cu relocarea la Văcăreşti, intră în scenă un alt personaj secundar, dar cu un rol fundamental în dezvoltarea povestirii: hoţul de buzunare „Fetiţa". Dintr-un motiv pe care Flavia nu reuşeşte să-l înţeleagă nici astăzi, „Fetiţa" l-a întrebat, într-o bună zi, din senin, pe Corneliu Coposu: „Şefule, nu vrei să trimiţi o scrisoare acasă?". Apoi, după cum avea să povestească „Seniorul", sub ochii săi, a intrat în vorbă cu un gardian. Până la sfârşitul scurtei conversaţii, „Fetiţa" avea deja carneţelul şi un creion, scoase din buzunarele de la spate ale gardianului.

Flavia Coposu
Familia Coposu, la scurt timp după eliberarea lui Cornel (centru-sus)

„Cornel a scris scrisoarea, iar puşcăriaşul ăsta s-a dus chiar şi a pus carneţelul şi creionul în buzunarele de unde le scosese. Ironia şi mai mare a fost că, neştiind probabil cine e Coposu, angajaţii au adus scrisoarea chiar la casa unde locuiam atunci. Aşa am aflat că fusese mutat la Văcăreşti." Imaginea care urmează pare mai degrabă demnă pentru un film, decât pentru un biet text scris.

„Mă duceam la Văcăreşti. Nu erau vorbitoare atunci, aşa că aşteptam mai întâi, ore în şir, pe marginea unui şanţ, printre zeci de ţigani. Când apucam să vorbim, ne duceau în mijlocul unui câmp. Era un gard de sârmă pe mijloc, de-o parte noi, de cealaltă deţinuţii. Şi răcneam toţi, în acelaşi timp". „Comunicarea" de la Văcăreşti a durat până în 1956. Atunci, Corneliu Coposu era din nou mutat, lăsând-o din nou pe sora sa să adune şi să desluşească indiciile, precum un adevărat detectiv particular, în căutarea familiei.

Întreaga lume şi visul neîmplinit

Din când în când, Cornel îi spunea următoarea frază: „Ce curioasă e viaţa, ce aproape am fost de adevăr şi cum a trecut trenul pe lângă noi de fiecare dată". Retrospectiv, dincolo de pildele frumoase despre speranţă şi optimism, Flavia Coposu regretă că s-a născut şi a trăit cea mai mare parte a vieţii în secolul XX. „N-am apucat să vizitez lumea. Ăsta a fost marele meu regret.

Corneliu Coposu
Corneliu Coposu, în timpul unui miting al PNŢCD, în iunie 1992

Mi-am cumpărat toate cărţile de turism, broşuri, pliante, ghidurile „Michelin". De pomană. Când am putut eu, nu s-a putut. Acum sunt prea bătrână", spune Flavia.Chiar şi aşa, a apucat să vadă Parisul şi o porţiune, ce-i drept mică, din Germania. Şi a fost fermecată. I-ar fi plăcut Asia, America de Sud, ba chiar şi „amărâta" Europă, dar n-a fost să fie. Au rămas teancurile de cărţi şi amintirile surorii Rodica, un pic mai norocoasă din punctul ăsta de vedere.

Când Corneliu Coposu s-a stins în 1995, toate planurile de viitor „extravagante" s-au blocat. „Cornel a murit senin. Un fost coleg de celulă cu el a urlat încontinuu, în ultimele sale zile, «Nu mă bate, că nu spun nimic!». El era liniştit. A fost ultima bucurie a vieţii mele." A rămas numele, înscris astăzi pe o plăcuţă agăţată la intrarea în casa unde fratele a trăit ultimii zeci de ani. Şi poveştile unei familii care a despicat abrupt întregul secol XX.

"Nici nu mânca tot ce-i trimiteam în închisoare. Şi o felie de pâine o împărţea cu ceilalţi deţinuţi."

"La Văcăreşti, ne duceau în mijlocul unui câmp. Era un gard de sârmă pe mijloc. Şi răcneam toţi, în acelaşi timp."

Flavia Coposu sora lui Corneliu Coposu

„Care puteţi să veniţi la mine?". Semnat: Cornel

Istoria consemnează procesul lui Corneliu Coposu ca fiind o farsă regizată, cu deznodământ anticipat. Pentru Flavia, se prea poate să fi fost o farsă, însă una extrem de dureroasă. „N-am apucat să‑l vedem decât o secundă, cât s-a deschis uşa sălii de judecată. Stătea resemnat, cu capul în jos şi părea extrem de slăbit", povesteşte sora lui Corneliu.

După sentinţă, a fost trimis, până în 1962, într-un regim sever de izolare, la Penitenciarul Râmnicu Sărat. Aşa începea ceea ce Flavia numeşte astăzi „cea mai grea perioadă". Timp de şase ani n-a mai auzit nimic despre fratele ei, îl credea dispărut definitiv. În acest timp, familia Coposu a fost evacuată de două ori. De fiecare dată, orice formă de hârtie era descoperită era confiscată imediat: agende telefonice, scrisori, bileţele, ziare vechi.

În iulie 1962, la poarta casei fără baie din Dudeşti, unde fusese repartizată Flavia, a sosit o telegramă. „Dragele mele! Care mai sunteţi în viaţă? Sunt în satul Rubla, Bărăgan. Care puteţi să veniţi la mine?". Semnat: Corneliu Coposu. „Când s-a întors la Bucureşti, după expirarea perioadei de domiciliu forţat, am crezut că o să moară. Când intrase la închisoare avea 112 kg. Acum, nu cântărea mai mult de 55", povesteşte Flavia.

Râsul şi cerul liber

Flavia primeşte repartiţie de la autorităţi în cartierul Balta Albă. Zilnic, străbate distanţa dintre capătul şi centrul Bucureştiului cu metroul, încărcată cu pungi pline cu legume. Când deschide uşa casei din centrul Capitalei îl vede pe Cornel, tolănit, cu câte o carte în mână. Şi de fiecare dată când această imagine apare, îşi dă seama ce a dispărut în temniţele comuniste.

„Pierduse râsul. Mai glumea, mai făcea anecdote, dar... Pe el l-a salvat credinţa. A fost stâlpul lui. Şi liniştea interioară, pe care o luase din familie, de la mama. De fiecare dată când mă plângeam de viaţă, Securitate, condiţii, mama îmi zicea acelaşi lucru: «Flavia, tu ai cerul liber deasupra ta.
Gândeşte-te la Cornel, cât timp nu l-a avut»".

Relatate astăzi, serile în familia Coposu au ceva din aerul unui roman clasic britanic. „Erau seri în care îmi povestea, cu lux de amănunte, o carte pe care o citise în facultate. Memoria sa era intactă". În celelalte seri, când Flavia se afla în Balta Albă, şi se uita cu soţul la câte un film sau citea o carte, Cornel devenea destinatarul telefonic al unor întrebări despre detalii uitate. „Îl întrebam cum o cheamă pe actriţa aia, sau cine a scris cartea aia. Şi ne lua mama la rost. Cornel fusese repartizat pe şantier. Se trezea în fiecare dimineaţă la 4 şi noi stăteam să-l întrebăm lucruri tâmpite. Îmi e dor de momentele astea. Şi astăzi mă mai trezesc că‑mi vine să-l strig şi să-l întreb despre nu ştiu ce nimic."

Ultima speranţă

1989, Crăciunul. Casa familiei Coposu este plină. Zeci de oameni, apăruţi parcă de nicăieri, roiesc haotic prin casă. Telefonul sună încontinuu. Pe bileţele şi foi rupte din caiete se contruieşte noul Partid Naţional Ţărănesc. Tradiţionala masă de Crăciun este înlocuită cu pixuri şi scrumiere pline. De nicăieri se aude o voce: „Dar noi nu facem brad anul ăsta?". O familie de moldoveni, nici astăzi nu ştie Flavia cine erau, se apucă se orneze pomul de Crăciun.

La final, toţi oamenii din cameră se opresc din lucru şi privesc, cu o oarecare uluială de neînţeles, spre obiectul din faţa lor, de parcă ar vedea pentru prima oară un brad împodobit. Telefonul începe să sune în gol. În România căzuse regimul comunist. Flavia simţea în aerul din cameră acelaşi sentiment de speranţă care o făcuse să ridice capul din pământ de fiecare dată, în ultimii 45 de ani.

Flavia Coposu

  • S-a născut în 6 decembrie 1924, în comuna Bobota, judeţul Sălaj.
  • S-a mutat în Bucureşti, alături de restul familiei, în 1944.
  • S-a înscris la două facultăţi, cea de Drept şi la Academia de Studii Comerciale. A ales-o pe cea de-a doua. După absolvire, a fost însă repartizată la un mic birou de gestiune financiară în zona Canalului Dunăre - Marea Neagră.
  • A fost evacuată din locuinţă în 1951, prin ordin direct al „ministrului Potop", fost demnitar al regimului comunist. Acesta avea să se mute în locul familiei Coposu.
  • După moartea lui Corneliu Coposu a deschis, alături de una dintre surori, Rodica, o fundaţie pentru memoria fratelui ei, situată în Capitală.
  • Anul acesta a publicat „Amintiri povestite. Amintiri trăite", un omagiu adus locului în care s-a născut.

Mihai Mincan, 14 octombrie 2011, Adevărul.ro

Articol citit de 2927 ori.

Alte articole