Imediat după momentul decembrie 1989 (lovitura de stat după părerea noastră) ziarul Scînteia, oficios al Partidului Comunist Român, și-a schimbat denumirea mai întâi în “Scînteia Poporului”, iar apoi în “Adevărul”, comitetul redacțional rămânând inițial același. Politica editorială din anii imediat următori a continuat linia Scînteii, ziarul adoptând puncte de vedere defavorabile opoziției anticomuniste din România. Practic cel mai citit ziar de astăzi si-a inceput activitatea, sau mai bine zis si-a continuat activitatea, atacand si discreditand opozitia anticomunistă, adica opozitia democratică a FSN-ului lui Iliescu, Roman, Brucan si restul comunistilor deveniti peste noapte democratici. După cum precizam, incă din primele zile ale noului fondat ziar, “Adevărul” a fost contrar mersului istoric, adică debarasării de orice element comunist compromis, o dovadă fiind si un articol acuzator la adresa lui Corneliu Coposu semnat de Ion Băieşu la 30 ianurie 1990; în continuare prezentăm replica semnată de Corneliu Coposu lăsandu-vă pe voi, dacă doriti, să vă imaginati continutul articolului defăimator de la care a pornit polemica.

«Domnule Director,

În virtutea dreptului la replică, vă rog să binevoiţi a publica precizările mele la articolul publicat de domnul Ion Băieşu în Adevărul din 30 ianuarie 1990. Cu mulţumiri.

Am aflat din Dicţionarul de literatură română contemporană (1977) despre domnul Ion Băieşu, fost redactor laScânteia Tineretului, că a debutat în literatură cu poezia Ileana tractorista, în 1951, şi că a fost serios preocupat de colectivizarea agriculturii. Văd că, de data aceasta, domnia sa se arată preocupat de trecutul meu şi al Partidului Naţional-Ţărănesc. Nu-i voi contesta domnului Băieşu dreptul la opinie.

Voi preciza doar că acest drept democratic obligă la obiectivitate, la informare atentă şi la răspundere, mai ales într-o societate care îşi caută un nou echilibru.

Fiind pus în cauză, mă socotesc dator să-i aduc la cunoştinţă următoarele precizări:

1. În anii când “Arghezi vindea cireşe”, eu nu mă aflam la Paris, ca să beau acolo “cafeluţe cu cornuleţecroissant“, ci mă aflam aici, în ţară, unde ispăşeam, în condiţii infernale, şaptesprezece ani de puşcărie, urmaţi de o deportare în Bărăgan, iar ulterior am fost târât în anchete, însoţite de percheziţii domiciliare, presiuni şi ameninţări. Nu puteam figura, deci, printre “dezertorii politici”, de vreme ce nu am părăsit ţara, din anul 1938! Nu mă număr nici printre cei trimişi de dictatura comunistă în delegaţii prin ţările străine. Nici printre cei care au avut permisiunea de a scrie şi de a publica în presa dictaturii. Numele meu nu a apărut în ziarele comuniste decât împletit cu injurii şi cu epitete de “duşman al comunismului” şi de “contrarevoluţionar”.

2. Domnul Băieşu, în mod surprinzător, scrie că Iuliu Maniu ar fi declarat în 1918 că Ardealul nu ar trebui să se unească cu Ţara! Nu ştiu de unde a cules domnia sa o asemenea enormitate, pe care nu au îndrăznit să o formuleze nici Roller, nici scribii dirijaţi ai monografiilor istorice tipărite de dictatura comunistă! Cred că domnul Băieşu ar fi trebuit să cunoască, din tot ce s-a scris înainte şi chiar în timpul tiraniei, puţină istorie adevărată, chiar dacă unele capitole ale trecutului apropiat nu s-au predat la “Şcoala de Literatură”! Dacă s-ar fi ostenit să răsfoiască tratatul (tipărit în epoca dictaturii comuniste) scris de academicianul Ştefan Pascu, ar fi aflat că, în iunie 1892, cu prilejul Congresului Studenţilor Români, ţinut la Roman, studentul Iuliu Maniu, trecut clandestin în România liberă, din Transilvania asuprită, a semnat jurământul că îşi va închina viaţa ţelului suprem de a lupta pentru unirea Ardealului cu Ţara. Şi de atunci nu s-a abătut de la acest ţel, moştenit de la generaţiile care s-au stins purtând în suflete chinuite jalea dorului neîmplinit. Pentru realizarea visului de veacuri al naţiunii române oprimate a luptat Maniu în Parlamentul de la Budapesta, a respins orice compromis cu stăpânirea împilatoare, a organizat pe soldaţii români în armata naţională, a decretat că singurul obiectiv al românilor asupriţi este “desfacerea totală” de imperiul asupritor şi a organizat, în calitate de principal artizan al Unirii, plebiscitul de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Unirea s-a făcut fără condiţii, în entuziasmul delirant al tuturor românilor şi nimeni nu are dreptul să întineze acest eveniment crucial. Observ că, în dorinţa de a injuria, domnul Băieşu îşi insultă şi propriul tată, despre care scrie că era “ţărănist asiduu”. Mă întreb: cum a putut răposatul aderent al lui Maniu să fie devotat unui om care s-ar fi opus la unirea Transilvaniei cu România?

3. Domnul Băieşu mai are un dinte contra expatriaţilor politici, care ar fi revenit “carevasăzicătelea la de-a gata”. Poate că s-au găsit, dintre aceştia, oameni care nu s-au ridicat la înălţimea obligaţiilor patriotice impuse de situaţie, dar a-i situa pe toţi sub nivelul polonezilor şi ungurilor exilaţi şi a-i considera “dezertori politici” însemnează o dezinformare de rea-credinţă. Se ştie câţi dintre ei au propagat în ţările străine ideea de libertate şi au dus o luptă neostenită împotriva dictaturii comuniste. Mă întreb pentru care motiv au fost aleşi membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor români: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu? Probabil că nu pentru dezertare de la datorie!

4. O propagandă excesivă şi condamnabilă antrenează pe neofiţii democraţiei să lovească în unii adversari politici potenţiali ai confruntării politice în perspectivă. Pentru a distrage atenţia de la adevăraţii oameni cu vocaţie de a îndreptăţi reproşuri, pocăiţi de ultimă oră sau camuflaţi în diferite comitete; pentru a feri de incriminări pe slujitorii dictaturii căzuţi în dizgraţia tiranilor; pentru a acoperi pe cei care şi-au nenorocit palmele în aplauze bezmetice, vendeta opiniei publice trebuie savant îndreptată în alte direcţii. Diversiunea momentului impune să nu se mai caute complicii tiraniei doborâte. Loviturile “democratice” să se îndrepte spre foştii deţinuţi politici, spre victimele tiraniei, spre cei care îndrăznesc să spună că nu au avut contingenţe cu regimul de opresiune. Domnul Băieşu s-a integrat, din păcate, poate că deliberat, poate că din uşurinţă şi pripeală, în această diversiune. Aceasta să fie oare menirea unui scriitor?»

Corneliu Coposu

Remus Tanasa, 8 martie 2011, Foaie Naţională