Corneliu Coposu Fan Page

Ana Blandiana şi Romulus Rusan: „Românii sunt ca o maioneză tăiată” - Adevărul.es, 29 aprilie 2011

Înapoi la 2011

Ana Blandiana

„Trăim un exces de libertate, în care nimeni nu-şi pune problema ce trebuie să dea, toţi se întreabă ce trebuie să capete", constată Ana Blandiana, cea care încă din zorii Revoluţiei a fost percepută drept unul dintre portdrapelele anticomunismului.

Astăzi, Ana Blandiana şi soţul ei, scriitorul Romulus Rusan, şi-au recalibrat viziunea asupra schimbării în bine a societăţii româneşti. Contextul este altul, oamenii nu mai sunt aceiaşi. Practic, lumea s-a transformat, iar ceea ce în urmă cu două decenii aducea în Piaţa Universităţii sute de mii de români, acum pare de neînţeles pentru mulţi tineri. Ce s-a întâmplat între timp cu noi? Suntem victimele propriei ignoranţe sau ne-am aflat mereu „sub vremi"? Sunt doar două întrebări care nu cer răspunsuri pripite, ci reflecţie îndelungată. Pentru a nu mai lungi vorba, vă propunem spre analiză neliniştile prezente ale unor intelectuali care nu s-au ferit niciodată de lumina reflectoarelor, în pofida riscurilor ce vin odată cu ea.

Scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan spun că egoismul şi lipsa de solidaritate sunt păcatele noastre majore, care au adus societatea în pragul dezintegrării

CARTE DE VIZITĂ

  • Ana Blandiana s-a născut la 25 martie 1942, la Timişoara.
  • Numele real Otilia-Valeria Coman, căsătorită Rusan (Ana Blandiana este pseudonimul literar).
  • Absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj (1967).
  • Semnează săptămânal în revista „Contemporanul" (1968-1973) şi în „România Literară" (1974-1990).
  • Lucrează la revista „Amfiteatru" (1968-1975).
  • Este interzisă de regimul comunist în mai multe rânduri din cauza poziţiilor exprimate în favoarea apărării drepturilor omului.
  • Preşedinte al PEN Clubului Român (1990-2004), al Alianţei Civice (1991-2001), al Fundaţiei Academia Civică (din 1994).
  • Co-fondator al Memorialului Sighet (1993).
  • A publicat 24 de volume de poezii, eseuri şi proză şi i-au fost traduse 45 de volume în 23 de limbi.
  • A primit numeroase premii pentru literatură, atât în ţară, cât şi în străinătate.

CARTE DE VIZITĂ

Romulus Rusan s-a născut la 13 martie 1935, la Alba Iulia.

  • Absolvent al Institutului Politehnic din Cluj (1958).
  • Redactor la reviste literare din Cluj şi Bucureşti.
  • Rubrică săptămânală de cinematecă la „România Literară"(1972-1989)
  • Două volume de proză scurtă (premiul Uniunii Scriitorilor, 1982).
  • Cinci volume de eseuri, reportaje şi interviuri cu personalităţi culturale.
  • Trei volume de critică cinematografică.
  • Cărţi de călătorie: „America Ogarului cenuşiu" (1977, 1979, 2000) şi „O călătorie spre Marea Interioară", trei volume (1986, 1988, 1990).
  • După 1989, conduce biroul de presă al Alianţei Civice (1990-2001) şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului (din 1993).
  • Co-fondator al Memorialului Sighet. Semnează sau editează 35000 de pagini de studii de istorie recentă. Realizează peste 50 de expoziţii privind istoria României şi a statelor est-europene în perioada 1945-1989.

„Adevărul": Spuneaţi foarte frumos la un moment dat: „A fi liber este mult mai dificil decât a nu fi liber". Ce am făcut cu libertatea noastră?

Ana Blandiana: Vă amintiţi că, în decembrie 1989 şi în lunile următoare, în Piaţa Romană era o pancartă pe care scria: „Ne-am primit raţia de libertate". Ei bine, sentimentul meu este că „raţia de libertate" - în lipsa unei culturi a libertăţii şi a unei tradiţii civice, în primul rând, pentru că veneam după 50 de ani în care ceea ce fusese înainte se distrusese - s-a transformat într-o „over-doză". Deci, la această oră, după părerea mea, trăim un exces de libertate, în care nimeni nu-şi pune problema ce trebuie să dea, toţi se întreabă ce trebuie să capete. M-am gândit de multe ori că, atunci când s-a scris în America şi s-a preluat în Franţa, Carta Drepturilor Omului - în revoluţiile americană şi franceză - s-a gândit într-un mod extraordinar. Nimeni nu poate să-i reproşeze lui Jefferson ceva, şi totuşi această Cartă a Drepturilor Omului este incompletă, ea trebuia să aibă o parte a doua care să se numească „Carta Datoriilor Omului". Ei bine, la acest capitol este clar că românii sunt deficitari. La această oră, drepturile omului sunt respectate în România. Datoriile omului nu sunt nici măcar cunoscute.

Din ce cauză libertatea noastră a devenit o noţiune abstractă astăzi?

Romulus Rusan: Am scris în urmă cu vreo 10 ani o tabletă care se numea „Libertate şi libertăţi"; practic, libertatea principială s-a divizat într-o multitudine de libertăţi individuale. Fiecare om are libertatea lui pe care şi-o administrează aşa cum înţelege el. Şi, întrucât şi statul de drept este dezorganizat după atâţia ani de dictatură, aceste libertăţi se bat cap în cap. A avea libertăţi înseamnă a-ţi face de cap. Oamenii de bun-simţ privesc şi n-au ce face, şi până la urmă renunţă la propria libertate pentru că se simt minoritari. Aici e o lipsă de educaţie civică, religioasă, adică nu sunt concepute drepturile şi libertăţile omului decât pe bază de egoism. De la comunismul în care oamenii erau constrânşi la o „libertate" dată de stat, s-a ajuns la un individualism în care fiecare înţelege să-şi facă singur dreptate.

Romulus Rusan

E un comunism întors pe dos.

Romulus Rusan: Exact!

Ana Blandiana: Aş adăuga ceva. Într-unul dintre discursurile, primele din viaţa mea, pe care le-am ţinut în balconul Universităţii, în timpul Pieţei Universităţii, am spus o frază care după aceea a fost preluată de alţii de multe ori, dar al cărui conţinut n-a devenit realitate niciodată. Am spus că solidaritatea este superlativul libertăţii. Atunci, acolo, în Piaţa Universităţii păreau să se nască germenii unei solidarităţi care nu putuse exista înainte. Fac o paranteză: întotdeauna înainte de '89 problema mea era „Cum poţi să te împotriveşti ca să devină eficientă împotrivirea?" Poţi să-ţi dai foc în Piaţa Palatului, dar ce poţi spera? Cade Ceauşescu după asta? Sigur că nu. Cel mult, poţi spera că se va vorbi la „Europa Liberă" că ţi-ai dat foc. După 1989 a apărut libertatea. Deci era posibilă şi solidaritatea care putea să transforme libertatea în ceva eficient. Ei bine, n-a fost să fie! Cu ani înainte, Mihai Ralea spunea că „românii sunt un popor format din indivizi dispuşi să se salveze fiecare pe cont propriu". Acest lucru a rămas, din păcate, valabil. Suntem o societate în disoluţie. Solidaritatea este o noţiune deficitară la români. Îmi permiteţi o metaforă de bucătărie? Suntem ca o maioneză tăiată. Totul s-a dizolvat. La început, înainte de 1989, a fost vorba de rezultatul unei acţiuni savante a Securităţii, după '89 n-am fost în stare să ne reinventăm coeziunea.

Aici e o lipsă de educaţie civică, religioasă, adică nu sunt concepute drepturile şi libertăţile omului decât pe bază de egoism.

„Mulţi copii nu au părinţi care să le transmită ceva"

Lipsesc modelele din România sau nu ştim noi să le căutăm şi să le valorizăm aşa cum ar trebui?

Romulus Rusan: Astăzi, cred că aceste modele stau ascunse pe undeva, de jenă că sunt covârşite de lipsa de educaţie, de lipsa de măsură a majorităţii. Majoritatea este formată din oameni care se descurcă pe cont propriu, cum spunea Ana. Oameni care au trecut prin nişte încercări, şi-au dat seama că nu e bine să fii cinstit, că e chiar o infirmitate şi au încercat pe alte căi să parvină. Au fost atâtea fonduri de investiţii în care sute de mii de oameni au rămas păgubaşi, unii chiar pe drumuri. Au fost atâtea privatizări frauduloase încât omul simplu se simte fără apărare. A rămas cu un reflex. Se înghesuie la lucrurile în care crede. De pildă, în Săptămâna Paştilor, dacă aţi observat, oamenii se duc buluc la biserică, se precipită să ia acasă o floare în Joia Mare. După atâtea dezamăgiri materiale caută o satisfacţie cât de cât idealistă. La fel s-a ajuns la cultul moaştelor. Din decepţia faţă de comportarea celor pe care-i văd seară de seară la televizor sau despre care aud, îşi mută speranţa spre ceva considerat altruist şi stabil. Care îi poate ajuta. Şi-au pierdut încrederea în cele pământeşti şi se duc spre cele divine.

Este o realitate, fără a le face o vină din asta...

Ana Blandiana: Ştiţi, evident, ce înseamnă VIP-urile în societatea românească: sportivi scandalagii, cântareţe de trei parale, fotomodele cu o viaţă sentimentală complicată, oameni de afaceri care îşi valorifică pitorescul. Traducerea termenului este „oameni foarte importanţi". Ăştia sunt oamenii importanţi ai societăţii româneşti? Vă daţi seama că nimănui nu-i trece prin cap să numească VIP un mare pictor, sau un mare scriitor, sau un mare savant. Modelele la care vă referiţi sunt în afara mediatizării. Valorile nu pot deveni modele decât prin punerea în valoare, prin aşezarea sub reflectoare. În măsura în care acest lucru nu se întâmplă, ele nu pot deveni modele pentru că nu sunt cunoscute. Modele devin VIP-urile, adevărate antimodele. Dar aceste „modele" sunt imitate de nişte copii care, în cele din urmă, devin adulţi, fac la rândul lor copii cărora nu mai sunt în stare să le transmită nimic. Asta este una din problemele carenţei de educaţie. Nu numai că şcoala este cum este, şi despre asta putem discuta, ci şi părinţii copiilor de astăzi nu au capacitatea şi educaţia necesară pentru a le transmite ceva acestora.

Majoritatea este formată din oameni care se descurcă pe cont propriu.

„Suntem manipulaţi toată viaţa"

Deşi nu mai avem repere foarte clare, discutăm despre posibilitatea eliminării obiectelor de cult din şcoli. Cât contribuie aceste pseudoteme la zăpăcirea publicului din România?

Romulus Rusan: Contribuie la învrăjbirea oamenilor. Atunci când, oricum, totul devine monoton şi cenuşiu, în lipsa de speranţă. Ceea ce pentru omul obişnuit e un reper, pentru cei care vor să domine scena publică este o diversiune. Ne legăm de iconiţa aceea pe care copiii, bunicii, străbunicii noştri au avut-o pe pereţi de când se ştiu. Practic e o luptă împotriva tradiţiilor.

E o diversiune?

Romulus Rusan: E concertată. Căutând un motto pentru un clopot pe care-l facem în Cimitirul Săracilor din Sighet, am răsfoit o Biblie din 1992, editată în Occident, neavând-o la îndemână pe cea tradiţională. Am ales câteva versete. Spre stupoarea mea, unul suna cam aşa: „Generaţia aceasta este o generaţie vicleană". N-am înţeles ce vrea să spună cuvântul „generaţie" care contrasta cu limbajul atât de înmiresmat al Evanghelistului Luca. Am comparat cu o biblie veche şi am descoperit că, de fapt, era eludat cuvântul „neam". Ei bine, asemenea lucruri politic corecte („neamul" era interpretat prin 1990 ca o forma de naţionalism) duc la o zăpăcire a oamenilor. Şi atunci, când apare şi problema cu interzicerea icoanelor sau cu scoaterea religiei din şcoli, oamenii se dezbină între ei.

Dar, în acelaşi timp, ne plângem că nu avem repere. Cât de manipulaţi suntem astăzi?

Ana Blandiana:Vreau să vă mărturisesc că lucrez (şi, mă rog, mă apropii de sfârşit, dar lucrez de mai mult timp şi mereu nu ajung la sfârşit, pentru că mereu se adaugă ceva), la o carte care se numeşte „Fals tratat de manipulare". Suntem manipulaţi toată viaţa. Şi nu numai noi, toată planeta. Este clar că există foarte puţine momente în viaţa fiecăruia dintre noi pe care le-am hotărât cu adevărat singuri şi care nu sunt rezultatul unor influenţe, unele bune, altele vinovate. Pentru că s-a pronunţat formula politicaly correct, mi-am adus aminte că, ani de zile, cea mai mare spaimă înainte de 1989 a fost să nu cad victimă cenzurii interioare. Luptam cât puteam cu cenzura exterioară şi uneori aveam şansa să o înving. Dovadă că am reuşit să public unele cărţi chiar dacă, după aceea, pe baza unor turnătorii, au apărut scandaluri, am pierdut dreptul de a publica. Ei bine, când am descoperit, după 1989, noţiunea de political correctness mi-am dat seama că, de fapt, este absolut sinonimă cu cenzura interioară. Deci este o cenzură la care societatea te obligă, interzicându-ţi să gândeşti cu capul tău. Adică îţi spune în fiecare moment: „Asta nu-i bine să gândeşti, asta nu-i bine să spui!" Nu-i bine să spui că Iisus, vorbind de „neam" acum 2000 de ani, folosea o noţiune sensibilă în 1990 şi putea să supere pe cineva. Adică totul este mai mult sau mai puţin aranjat, încât, în acest sens, libertatea pe care am visat-o este mult mai puţin strălucitoare decât credeam noi. De altfel, ca toate visele, tot ce era interzis arăta mai grozav decât era în realitate. De aici şi anumite dezamăgiri ţinând de integrare în Europa. Lăsând la o parte faptul că am avut ghinionul să ajungem în Europa, când Europa însăşi îşi pune mari probleme despre propria ei identitate.

Libertatea pe care am visat-o este mult mai puţin strălucitoare decât credeam noi.

„Românii s-au obişnuit să înghită abuzurile"

Europa de astăzi are vreo şansă?

Romulus Rusan: Dacă merg lucrurile ca şi până acum, cred că vor fi toţi o apă şi un pământ - occidentali, răsăriteni, capitalişti, foşti comunişti, vor fi toţi la fel şi vor fi ceva amorf. Pentru că se renunţă la orice tradiţie, se ajunge la o limbă de lemn, care pătrunde până-n manualele de şcoală primară.

Ana Blandiana: Se ajunge la o limbă de plastic...

Romulus Rusan: ...de plastic... şi care, pur şi simplu, îi împiedică pe oameni să gândească diferit. Oamenii ajung în faţa unui zid pe care-l privesc şi nu ştiu cum să treacă dincolo de el. Europa adevărată ar fi Europa tuturor naţiunilor, a diversităţii, cu tradiţiile, cu limba fiecăruia, cu specificul fiecăruia. Acum totul se standardizează. Chiar şi mâncarea ajunge să fie peste tot la fel. Tomatele, fasolea, laptele şi chiar mirodeniile să aibă un gust standard. Totul să fie inspid, inodor şi incolor. Vom avea doar becuri fluorescente, termometre digitale şi obiecte de unică folosinţă. Nu cred că în felul acesta se va putea merge mai departe. Speram că prin integrarea ţărilor din Estul Europei, „Europa mare" va putea să înveţe o lecţie de la cei care au trecut prin standarizarea comunistă. Ori, se pare că lecţia nu este acceptată.

Scriitorii Romulus Rusan (stânga) şi Ana Blandiana afirmă că eşti cu atât mai responsabil în societate, cu cât înţelegi mai mult

Romulus Rusan si Ana Blandiana

Nu a fost asimilată...

Romulus Rusan: Şi îşi pierd combativitatea, ca să zic aşa, chiar şi occidentalii care înainte vedeau critic ceea ce se întâmpla în Est. Aşa s-a întâmplat şi în Consiliul Europei unde, de la un club foarte nobil, de 12, pe urmă de 16 ţări, care vedeau cum sunt încălcate drepturile omului şi combăteau în plin Război Rece abuzurile, s-a ajuns acum la un Consiliu al Europei depăşind mult graniţele continentului, ajungând până în mijlocul Asiei şi cuprinzând 47 de ţări. Şi unde fostele ţări care au dominat ajung să impună la Strasbourg ceea ce impuneau în Pactul de la Varşovia.

Ana Blandiana: Vreau să adaug ceva. Este clar că, la o analiză pe termen scurt, concluziile sunt pesimiste. Totuşi, să nu uităm că această mondializare nu este prima din istorie. Din câte cunosc eu ca european, este cel puţin a treia. A fost o mondializare în timpul cuceririlor lui Alexandru cel Mare, care a amestecat toate tradiţiile, a ieşit din Grecia, a dus limba greacă, a transformat-o în limbă universală, şi-a însurat generalii cu femei persane, indiene, egiptene şi aşa mai departe. Mai întâi era fiul lui Zeus, după aceea s-a declarat fiul lui Amon. Deci, pe cât înainta, pe atât schimba tradiţiile. În clipa în care el a dispărut, practic a dispărut şi lumea de dinainte şi a început lumea elenistică care a fost altceva, esenţial diferit. A urmat Imperiul Roman care este comparaţia proximă cu societatea universală de astăzi. O societate în care o cultură şi o civilizaţie veche se amestecă cu tot restul, care nu este întotdeauna la acelaşi nivel. E adevărat că, acum, migraţia care vine să muncească în Apus, înainte venea călări şi incendia Roma. Dar este acelaşi lucru. Roma a dispărut. Probabil că şi civilizaţia noastră se va transforma până la a dispărea. Ce trebuie să reţinem e însă că în continuare s-a născut o altă societate, din care a ieşit Evul Mediu cu tot ce a adus el, din care a ieşit Renaştarea cu tot ce a adus ea. Vreau să spun că nu cred că este sfârşitul lumii, deşi foarte multe semne par să ne convingă de asta.

Din nefericire, mulţi au impresia că ne îndreptăm spre un nou Ev Mediu. Credeţi că românii mai reacţionează la abuzuri?

Romulus Rusan: S-au obişnuit să le înghită. Şi-au pierdut orice speranţă, cred. Totul se consumă în sânul familiei şi, din păcate, la resemnarea asta contribuie mass-media şi şcoala. Mass-media, care-i poartă în tot felul de dispute efemere şi care creează false mituri. Şcoala, care-i plictiseşte şi le plafonează inteligenţa. Sistemul comunicaţional, care-i poartă într-o lume ireală cum este Facebook-ul sau Twitter-ul şi aşa mai departe. Apar, din semestru în semestru, alte forme. Deci, e un fel de deviere a atenţiei de la abuzuri spre lumea aceasta care va fi din ce în ce mai ireală. Întrebaţi-o pe Blandiana câte „Blandiene" sunt pe Facebook. A aflat de curând...

Ana Blandiana: Ultima mea descoperire: vreo 60 de „Blandiene", cu diverse fotografii, cu diverse date de naştere, adrese. Părerea mea e că majoritatea nu ştiu nici măcar de unde au luat numele. Sau ce face „ediţia princeps". E adevărat că am găsit două care dau câte o poezie de-a mea. Dar întrebarea este: poezia mai este a mea, din moment ce nu se dă nici o trimitere bibliografică, iar alături este autoarea cu o poză? O altă problemă este dacă „Ana Blandiana" este femeie. Pentru că, aşa cum numele este luat la întâmplare, în cadrul unei libertăţi în care fiecare poate să-şi ia orice nume, şi pozele sunt la întâmplare. Poate sunt bărbaţi care pun poze de femei. Deci, totul este într-o confuzie cu adevărat teribilă. La început am fost înspăimântată pentru mine. După aceea mi-am dat seama că în pericol nu sunt eu. În pericol este chiar societatea (nu vorbim doar de români acum), care-şi pierde identitatea, clonându-se la nesfârşit şi pierzând limitele, graniţele, nu numai dintre real şi virtual, dar şi dintre bine şi rău, dintre frumos şi urât.

Acum totul se standardizează. Chiar şi mâncarea ajunge să fie peste tot la fel.

„Ne răzbunăm nemaifăcând nimic"

A scăzut mult nivelul celor care se implică în politică...

Ana Blandiana: Asta este o problemă reală a românilor. Noi suntem foarte talentaţi în a spune ce greşesc ceilalţi. Greşeala noastră esenţială, şi ceea ce eu personal reproşez poporului român - dacă pot să mă exprim atât de emfatic -, este faptul că nu se simte responsabil şi nu crede că trebuie să se implice. Am dat ca temă elevilor care candidează pentru Şcoala de vară de anul acesta de la Sighet, să-şi imagineze o zi din viaţa lor de peste zece ani. Încă n-am primit toate răspunsurile, dar am fost speriaţi de faptul că o parte din primele răspunsuri primite prezentau o lume apocaliptică peste zece ani. E adevărat că întrebarea „a căzut" pe cutremurul din Japonia, pe revoluţiile arabe...

Pe un fond internaţional agitat...

Ana Blandiana: Da, dar aceşti copii despre care, în general, am o părere foarte bună (nu vă imaginaţi cât optimism se poate scoate dintr-o întâlnire cu nişte tineri pe care-i tratezi ca pe nişte egali şi care acceptă să înveţe!) sunt nu numai pesimişti în privinţa viitorului lor, dar nicio clipă nu discută ce vor face ei în cei zece ani de până atunci, pentru ca lucrurile să se schimbe. Evident, ei sunt victimele televiziunilor de consum care prezintă o realitate apocaliptică şi le prezic seisme sociale mai distrugătoare decât cele naturale. Dar nu asta este problema. Problema este ce fac ei în această lume ca ea să se schimbe.

Ce ar putea face?

Ana Blandiana: Îmi amintesc o discuţie cu o prietenă de la un important ziar german care, când începuse criza, ne spunea că a fost strânsă toată redacţia şi li s-a comunicat: „E clar că stăm prost. Avem de ales între a concedia o parte sau a face un plan prin care, câte o lună-două, să aveţi concediu fără plată". Au optat pentru concediu fără plată şi, astfel, cu sacrificii solidare, au scăpat cu toţii de criză. Şi am întrebat-o: „Cum se face că la voi nu sunt greve?" Mi-a răspuns: „La ce-ar folosi grevele? N-ar face decât să înrăutăţească situaţia. Ei bine, această logică în care simţi că şi de reacţia ta depinde cum vor merge lucrurile înainte, pur şi simplu ne lipseşte. Am fost obişnuiţi să ne răzbunăm pentru felul în care suntem trataţi, nemaifăcând nimic.

Am fost obişnuiţi să ne răzbunăm pentru felul în care suntem trataţi, nemaifăcând nimic.

„Poporul duce populaţia înainte"

Percepţia publicului despre ceea ce se întâmplă în mediul decizional este că se fură pe rupte. Se fură atât de mult cât cred oamenii sau avem o imagine deformată şi încercăm să găsim ţapi ispăşitori pentru propriile neputinţe?

Romulus Rusan: Şi una, şi alta. Se fură foarte mult, s-a furat foarte mult cât a fost de furat. Pe urmă, s-a furat din ce a mai rămas. Statul a fost, practic, redus la neputinţă - nu mai are nici forţă economică, nici forţă juridică. Nu poate să mai intervină în niciun fel. Aşa s-a creat un sistem, un fel de pat, ca la şah, în care combatanţii sunt blocaţi. Omul simplu vede că totul e luat de celălalt, care a fost mai iute de mână. Cel iute de mână se simte îngrădit de faptul că posibilitatea de înavuţire este mai complicată. Deci, e un statu-quo în mizerie şi în răzmeriţă.

Ana Blandiana: De altfel, revin, reacţia la criză este cum este. Oamenii nu înţeleg că este criză şi că trebuie s-o accepte şi să muncească, pentru că-şi dau seama că această criză li se aplică numai lor. Adică, în timp ce lor li se mişcorează salariile, află despre diverse lovituri de corupţie, despre diverse salarii astronomice şi atunci concluzia este: „Numai noi suntem fraieri, iar dacă suntem fraieri, nu mai facem nimic".

Constantinescu, Coposu, Blandiana

Mai avem popor în momentul de faţă sau avem doar o populaţie?

Ana Blandiana: Cred că răspunsul la această întrebare ţine şi de cel care o pune. Sigur că e mult mai uşor să tragem concluzia că este vorba despre o populaţie şi sigur că, pe măsură ce tradiţiile vor fi distruse, şi e clar că se munceşte de zor ca ele să fie distruse, vom deveni tot mai mult o populaţie. De altfel, problema nu e numai a noastră, ci a întregului glob. Dar, eu personal, întotdeauna am crezut că aparţin unui popor şi, îmi cer iertare că mă autocitez, există o scenă în romanul meu „Sertarul cu aplauze" în care discută doi oameni închişi într-un azil, în timp ce afară se scandează lozinci ceauşiste. Unul dintre ei spune: „Ce rost a avut toată lupta noastră? Uite poporul!". Iar celălalt răspunde: „Greşeşti, noi suntem poporul!" Şi eu sunt convinsă că, într-adevăr, poporul este acea minoritate care duce populaţia înainte. Deci, în măsura în care vor exista oameni responsabili, oricât de puţini, ei vor fi poporul. Pe intelectuali întotdeauna i-am considerat mai responsabili pentru ceea ce se întâmplă decât pe ceilalţi, pentru că eşti cu atât mai responsabil, cu cât înţelegi mai mult. Eşti responsabil şi chiar vinovat pentru ceea ce înţelegi. Ei ar trebui să fie poporul, această minoritate, dacă ar avea conştiinţa răspunderii lor. Vă închipuiţi că la 1848 revoluţia a fost făcut de milioane de oameni?

A fost făcută de o mână de oameni.

Ana Blandiana: Au fost vreo 20-30 de paşoptişti care au dus lucrurile înainte.

Mai avem intelectuali sau avem numai oameni cu studii superioare?

Romulus Rusan: Eu cred că avem intelectuali străluciţi, dar sunt indivizi izolaţi, îşi pierd puterea şi importanţa. Se lucrează foarte puţin în echipă. Planurile de cercetare, proiectele de creaţie, de educaţie sunt, ca şi în economie, ca şi în problemele statului, foarte inconsistente şi se schimbă foarte des. Rămâne tot ceea ce face fiecare cu mâna lui. Şi sunt foarte mulţi care fac cu mâna lor, pe cont propriu.

Poporul este acea minoritate care duce populaţia înainte.

„Mă simt mai străină în România decât înainte de '89"

Ce vă supără cel mai mult acum, în România?

Ana Blandiana: E chiar o întrebare foarte grea. Pentru că mă supără multe. Mă supără, de exemplu, la modul cel mai subiectiv, faptul că mă simt străină. Niciodată, înainte de '89, nu mi-a dat prin minte să rămân în străinătate şi eram mereu întrebată de ce nu o fac atunci când am prilejul. Şi, de fapt, nu o făceam pentru că n-aş fi putut trăi fără să fiu acasă, fără să simt că am rădăcini, fără să simt aşteptarea celorlalţi faţă de mine. Ei bine, acum, mi-e aproape jenă să spun, mă simt mai străină acasă, în România, decât mă simţeam atunci. Asta pentru că atunci (e adevărat că aveam şi o naivitate pe care istoria a avut grijă să mi-o corecteze) îmi închipuiam că toţi suntem de o parte a baricadei şi că, de cealaltă parte, sunt doar familia Ceauşescu şi cei din jurul ei. De altfel, aveam nenumărate dovezi în acest sens: felul în care mi se copiau poeziile interzise. Inclusiv un miliţian care mi-a cerut actele pentru că parcasem greşit Trabantul m-a recunoscut, a luat poziţie de drepţi şi mi-a spus, arătând buzunarul de la piept: „Am poeziile aici!" Era însă un fel de iluzie care s-a dovedit falsă în cele din urmă, pentru că, după 1989, am primit kilograme de ameninţări, de insulte. Deci, nici pe departe nu erau toţi de partea mea. Pur şi simplu tăceam cu toţii şi credeam că tăcem aceleaşi lucruri. Abia după aceea s-a dovedit că tăceam lucruri diferite. Dar, oricum, dincolo de toate, rămâne sentimentul că, aşa cum atunci, ca să mă apăr, închideam uşa, acum nu visez decât să închid uşa şi să rămân în faţa paginii albe. Cartea mea ultimă se numeşte „Patria mea A4", un titlu care spune că mă mai simt acasă doar pe foaia de hârtie.

Domnule Romulus Rusan, aţi spun că după Revoluţiei aţi primit 1,8 kilograme de scrisori de ameninţare...

Blandiana, Mama sa, Rusan

Romulus Rusan: Nu le primeam eu, le primea ea, şi eu le citeam ca s-o protejez. Şi acum apar în spaţiul virtual destule calomnii. Nu le mai citim. Sunt atât de vulgare încât nici nu mai merită. Atunci erau direcţionate. Era în 1990. Era vorba de un om care n-a vrut să rămână în conducerea Frontului Salvării Naţionale, care pe urmă a vorbit în balconul Universităţii şi a devenit de două ori primejdios pentru puterea de atunci. Apoi a fost, 10-11 ani, Alianţa Civică: încă un motiv. Cei vizaţi se apărau! Acum nu văd pentru cine ar fi primejdios din moment ce îşi vede de profesia lui şi face „Memorialul Sighet".

Ana Blandiana: În legătură cu spaţiul virtual aş vrea să fac o observaţie care, când am descoperit-o, chiar m-a înspăimântat. Felul în care se discută pe unele blogguri sau pe Facebook, fără să se dea numele reale. Asta denotă pentru mine (sau chiar este, de fapt) acelaşi mecanism sufletesc care îi făcea pe români înainte să aclame şi să aplaude ritmic la şedinţe sau la mitinguri, iar acasă să înjure punând perna pe telefon. Aceeaşi dedublare, aceeaşi lipsă de curaj de a fi tu însuţi. De ce îţi scrii părerea pe un blog sau la televiziune, atunci când se pun întrebări, dacă o ascunzi după acele pseudonime care nu spun nimic? De ce să nu ai curajul de a-ţi folosi libertatea? Pentru că, în mod clar, este o formă de libertate, de a spune ce crezi, dar numai în măsura în care eşti tu însuţi girantul adevărurilor pe care le susţii.

Tăceam cu toţii şi credeam că tăcem aceleaşi lucruri. Abia după aceea s-a dovedit că tăceam lucruri diferite.

Fragmente din precedentul dialog „La masa Adevărului" (iulie 2009)

Ce a rămas după fenomenul „Piaţa Universităţii"?

Ana Blandiana: A rămas sentimentul că exorcizarea era posibilă. Toţi cei care au trăit acele zile le păstrează o amintire absolut magică. Asta provine din faptul că a fost ca un proces de limpezire. Nu înseamnă neapărat că toţi cei care fuseseră în Piaţa Universităţii erau sfinţi. Dimpotrivă, acest sentiment de eliberare venea din faptul că în sfârşit spuneau ceea ce credeau după ce avuseseră remuşcări şi se simţiseră umiliţi, timp de decenii, pentru că mereu se lăsaseră terorizaţi şi turnaţi în tipare de alţii.

Mai avem societate civilă în România?

Ana Blandiana: Da, dar altfel decât arăta ea în anii '90. Poate că modul acesta de a exista este mai „politically correct", aşa cum este ea acum, pe mici fragmente, specializată pe nişte teme perfect delimitate. E clar că nu mai avem organizaţii care să scoată sute de mii de oameni în stradă, cum făcea Alianţa Civică în anii '91-'96. Problema societăţii civile nu este dacă există sau nu. Există şi cred că sunt mulţi oameni care se dedică fără să ceară nimic unor organizaţii care ajută fiinţe nefericite, sau care încearcă să limiteze corupţia sau să supravegheze aplicarea legilor. Problema este în ce măsură au resurse şi pârghii pentru a acţiona, pentru că una dintre formele de manipulare este aceea că se subliniază tot timpul, mai ales după integrarea europeană, că este consultată societatea civilă şi de fiecare dată este vorba de o formă fără fond.

Cât va trebui să mai treacă, în opinia dumneavoastră, până să avem o societate aşezată?

Cred că pot să vă răspund destul de ferm: după ce justiţia va fi justiţie, iar şcoala îşi va găsi un rost. Justiţia este însă esenţială, clasa politică depinde de ea. Acum justiţia depinde de clasa politică. Iar felul catastrofic în care funcţionează justiţia dă posibilitate clasei politice să fie ceea ce este. În măsura în care justiţia nu se va reforma... Sper că acest control al UE va continua şi nu se va opri decât atunci când se vor vedea schimbări reale.

Riscaţi un pronostic?

Dacă justiţia nu se schimbă, răspunsul este „niciodată". Sunt sigură că aici este punctul cheie.

Ce vă deranjează când ieşiţi pe stradă?

Un anumit tip de bădărănie şi indiferenţă. Aici intră şi murdăria, şi vulgariatea, şi violenţa. Dar ceea ce este de speriat este că bădărănia şi şmecheria au devenit nişte noţiuni atât de ferm dominante, încât cel care nu este şmecher sau bădăran nu e bănuit că nu vrea să fie aşa, ci că nu poate să fie aşa. E socotit fraier şi dispreţuit.

George Rădulescu, 29 aprilie 2011, Adevărul.es

Articol citit de 4433 ori.

Alte articole