Corneliu Coposu Fan Page

Sfârşitul tăcerii: Raportul Final şi viitorul democratic al României (In Memoriam Vaclav Havel) - Vladimir Tismăneanu, Contributors.ro, 18 decembrie 2011

Înapoi la 2011

Dedic acest articol memoriei celui care a fost Vaclav Havel (1936-2011), intelectual critic, disident anticomunist, fondator al Cartei 77, dramaturg, presedinte al Cehoslovaciei postcomuniste, apoi presedintele Republicii Cehe, autorul nepieritorului eseu “Puterea celor fara de putere”. Alaturi de Ioan Paul al II-lea, de Andrei Saharov si de Aleksandr Soljenitin, Vaclav Havel a simbolizat ceea ce numesc reinventarea politicului, curajul de a sfida machiavelismele cinice si de a reafirma drepturile subiectivitatii intr-o lume dominata de birocratii obtuze si de ideologii constrangatore. Pentru Havel, co-autor al “Declaratiei de la Praga”, a rosti adevarul despre comunism, ca si despre fascism, a fost un imperativ categoric. Incetarea din viata a lui Vaclav Havel indoliaza intreaga comunitate a celor pentru care drepturile omului sunt universale si non-negociabile, iar crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile.

Iata ce scriam in 1998 in cartea mea “Fantasies of Salvation” aparuta la Princeton University Press:

After all, why did so many Westerners get excited at the moment of the anti-authoritarian revolutions of 1989? Simply because a cohort of senile bureaucrats were kicked out of power? The answer is surely more profound, and it is linked to the fact that the revolutions of Eastern Europe have rehabilitated the notion of citizen as the true political subject. Their main liberal component consisted in the emphasis on the right of the individual to be free from state intrusion into his or her life. This celebration of negative liberty was accompanied by an equally important focus on the revival of civic initiative and the restoration of substantive freedoms, especially the freedom of association and expression. The uprisings were the palpable expression of a need to reinvent politics, to insert values that transcend immediate pragmatic and ideological considerations into real life. Vaclav Havel’s presence in the Prague Castle is a symbol greater than his physical person enjoying (or abhorring) the presidential prerogatives. It is indeed miraculous that, out of the lowest levels of human destitution, out of the murky world of decaying Leninism, an experience of solidarity and civic fraternity could be restored. This is the deeper meaning of Havel’s famous pledge in his presidential address on January 1, 1990: ‘I do not think you appointed me to this office for me, of all people, to lie to you.’

Urmas al lui Masaryk, presedintele-filosof, Havel nu se temea sa spuna lucrurilor pe nume, cauta cu disperare adevarul. Urmas al lui Capek si Hasek,o facea cu melancolic umor. Urmas al lui Kafka, simtea si vedea absurdul inaintea multora. Asemeni unui Malraux, auzea vocile tacerii. Kundera a plecat in Occident, Havel a ramas. Si nu a tacut, nu a pactizat, dimpotriva. In eseul “Anatomia unei reticente” (pe care l-am discutat in detaliu in cartea mea “The Poverty of Utopia” aparuta la Routlledge in 1988) a supus unei critici patrunzatoare iluziilor pacifistilor si neostangistilor vestici din anii 80, cei care, mobilizati in formatiuni gen “European Nuclear Disarmament” (END), isi inchipuiau ca doar rachetele americane amplasate pe teritoriul RFG sunt “agresive”, cata vreme cele sovietice sunt prin definitie benigne. Le-a remintitit (dar voiau ei sa stie? voiau ei sa auda?) ca ultima invazie militara pe teritoriul Europei avusese loc in Cehoslovacia in august 1968. Cand unii vorbesc despre paradigma neoconservatoare, pe care o diabolizeaza drept un fel de “neo-imperialism”, ei uita ca au fost aceia anii cand stanga, inclusiv stanga germana, engleza si franceza, se complacea in mitul echivalentei morale dintre cele doua superputeri. Disidentii din Est, si in primul rand Havel, au deconstruit aceasta ideologie, i-au expus substratul mitizant si capitulard.

Fiecare mare tema politica era examinata de Havel prin prisma conceptelor, a impliicatiilor metafizice. Nu era un filosof profesionist, ci un ganditor “pe cont propriu”, inspirat de ideile lui Edmund Husserl si ale discipolului acestuia, Jan Patocka, un cautator necontenit al autenticitatii. Al unei autenticitati nu mimate hedonist, ci traita sub semnul onoarei, al riscului si al sacrificiului. Cand a scris faimoasa “Scrisoare deschisa catre Gustav Husak” stia foarte bine ca acel quisling al Cehoslovaciei va reactiona furibund. Si-a asumat cu mandrie si curaj misiunea de tulburator al mizerabilei, umilitoarei Pax Sovietica, al abjectiei numita “normalizare”. Nu sunt multe exemple care sa ilustreze mai frumos si mai impresionant unitatea dintre gand si viata. Spre a relua o formulare a lui Karl Jaspers, Vaclav Havel a fost unul dintre aceia care au dat masura umanului.

Vaclav Havel

Condamnarea dictaturii comuniste din Romania, un regim care s-a facut vinovat de nenumarate crime impotriva umanitatii, nu s-a nascut din senin. In acel insangerat decembrie 1989, protestatarii de la Timisoara, Cluj, Sibiu, Bucuresti, Iasi, Brasov si din alte orase cereau sa se puna capat acelui regim. Ei nu sustineau umanizarea socialismului de stat, ci abolirea sa. Guvernarile post-decembriste, mai intai sub presedintele amneziei, Ion Iliescu, apoi sub acela al tergiversarii, Emil Constantinescu, au ocolit subiectul. Cel de-al doilea a trimis mesaje frumos intocmite, a scris fraze bine slefuite, dar nu s-a infatisat in Parlament, infruntand reactiile isterice ale nostalgicilor regimului national-securist, ale fostilor si actualilor protocronisti, ale demagogilor, canaliilor si saltimbancilor, pentru a rosti cuvintele esentiale: “Condamn dictatura comunista din Romania ca ilegitima si criminala”. S-a nascut Memorialul de la Sighet ca initiativa a unor oameni extraordinari, Ana Blandiana si Romulus Rusan, in fiecare an se desfasoara Scoala de Vara de la Sighet, Centrul International de Cercetari legat de Academia Civica, s-a infiintat Memorialul Revolutiei de la Timisoara din initiativa lui Traian Orban, au aparut carti, amintiri, volume documentare, dar statul roman a tacut. Iar tacerea, o stim de la o renumita ganditoare germana, Gesine Schwann, are efecte distructive.

In 2004, constrans de circumstante, Ion Iliescu (care gafase lamentabil in 2003 pe tema Holocaustului in interviul cu ziarul israelian “Haaretz”) a acceptat concluziile Raportului Comisiei conduse de Elie Wiesel si a condamnat Holocaustul din Romania. Societatea civila romaneasca i-a cerut presedintelui Traian Basescu sa se angajeze in condamnarea regimului totalitar de inspiratie bolsevica pe intreg parcursul existentei sale, de la 6 martie 1945, cand a fost impus guvernul-marioneta al lui Petru Groza, pana la Revolutia din decembrie 1989. Mai mult, Apelul lansat de Sorin Iliesiu in 2005 cerea sa fie condamnate si crimele de dupa 22 decembrie. S-a format astfel o masa critica, o imensa presiune populara care a dus la infiintarea, in aprilie 2006, a Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Meritul lui Traian Basescu in a demara si a sustine acest proiect este incontestabil. Presedintele a dovedit deopotriva vointa politica si conscventa intru principii. In iunie 2006, la o intalnire cu membrii si expertii Comisiei Prezidentiale la care erau prezenti si unii jurnalisti cunoscuti intre care Emil Hurezeanu, Ioan T. Morar si Mircea Mihaies, presedintele Basescu a spus cat se poate de categoric, referindu-se la intensificarea atacurilor impotriva demersului nostru: “Chiar daca ramanem in final doar dl Tismaneanu si cu mine, tot voi condamna comunismul”. N-am ramas doar noi doi, ne-am bucurat de sprijinul societatii civile, al atator si atator intelectuali publici, al unei majoritati tacute care a gasit varii forme pentru a-si exprima solidaritatea.

Cauza formarii acelei Comisii a fost endogena, deci nu a fost vorba de presiuni externe venite din partea Uniunii Europene (cum se afirma uneori chiar in lucrari foarte documentate aparute in Vest). Era o premiera nu doar la noi, ci si in ansamblul statelor post-comuniste. Existase Comisia Eppelmann in Germania, dar RDG-ul nu mai exista ca stat. Era vorba, prin urmare, de necesitatea unui gest similar cu acela al presedintelui Jacques Chirac in 1995 cand, in numele statului francez, a condamnat regimul de la Vichy, de asumarea trecutului traumatic prin recunoasterea crimelor comise, a caracterului ilegitim al regimului comunist. Trebuiau analizate institutiile, metodele si personalitatile care au facut posibile faradelegile epocii comuniste. Un grup de tineri istorici, politologi, filosofi, sociologi au pornit cu entuziasm si competenta sa elaboreze acel Raport. Rolul membrilor Comisiei si al meu ca presedinte fost inainte de toate sa orientam conceptual activitatea expertilor si sa mentimem legatura cu seful statului pentru a ne facilita accesul la arhive. Cand ii aud pe unii spunand ca acesti cercetatori sunt prea tineri, ca nu au cum sa inteleaga teribilele timpuri pe care le examineaza, imi revin in minte cuvintele din “Cidul” lui Corneille: Je suis jeune, il est vrai, mais aux âmes bien nées/ La valeur n’attend point le nombre des années.

Evident, am lucrat cu totii la scrierea Raportului Final, ne-am consultat, am avut numeroase schimburi de opinii. Am considerat necesara, din punct de vedere istoriografic si moral, includerea in Raport a represiunilor din teritoriile romanesti anexate de URSS in 1940. Cum crimele comuniste au afectat destinele tuturor cetatenilor Romaniei, Raportul include analiza situatiei minoritatilor nationale in timpul deceniilor de represiune. Punctul de vedere al victimelor a fost respectat si inclus in Raport (un capitol scris de dl Gheorghe Boldur-Latescu si expertii AFDPR). S-a constituit o redutabila echipa de cercetare care, in pofida numeroaselor ofensive calomniatoare, a insinuarilor si atacurilor imunde, si-a mentinut o admirabila si benefica solidaritate. Chiar momentele cele mai spinoase au fost depasite relativ usor, fara primejdii reale la adresa coeziunii echipei. Stiam cu totii, din experientele unor comisii similare din state post-dictatoriale (Argentina, Chile, Africa de Sud, Germania) ca un moment foarte dificil va fi legat de numirea numelor celor culpabili. N-am ezitat sa o facem si asa s-a nascut anexa cu biografiile demnitarilor de varf ai regimului comunist, intre care Ion Iliescu. Nu ne-a mirat, prin urmare, reactia sa extrem de ulcerata. Pe baza a sute si sute de documente, a mii si mii de marturii, Securitatea a fost descrisa drept o organizatie criminala. Nu ne-a mirat, prin urmare, isteria securistilor si a megafoanelor lor, inclusiv de la un anumit cotidian specializat in promovarea fostilor magnati ai dictaturii, inclusiv a fostilor sefi ai Securitatii.

Raportul Final, numit astfel pentru ca incheia activitatea acelei echipe de analiza a dictaturii, tot asa cum Raport Final s-a numit si documentul generat de Comisia Wiesel, este o opera colectiva, asumata de toti membrii Comisiei Prezidentiale in spiritul si in metoda sa. Sa-mi fie permis sa omagiez in aceste randuri, mult prea sumare, memoria celor trei membri ai Comisiei care s-au stins din viata: Constantin Ticu Dumitrescu, Virgil Ierunca si Monica Lovinescu.

Pretuiesc in mod deosebit articolul publicat pe Hotnews/Contributors de dr Cristian Vasile, respectat istoric, care a fost secretarul stiintific al Comisiei Prezidentiale si apoi, impreuna cu Dorin Dobrincu,a coordonat Comisia Prezidentiala Consultativa (2007-2009). Cercetator la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” al Academiei Romane, director stiintific al IICCMER, Cristian Vasile este cat se poate de calificat si indrituit sa scrie despre semnificatia momentului 18 decembrie 2006 pentru cultura politica a unei Romanii decisa sa rupa cu trecutul comunist. O democratie fara memorie, am spus-o si o repet, este una subreda,vulnerabila, precara. Viitorul democratic al Romaniei tine de asumarea dezinhibata, lucida si onesta a unui trecut care trebuie confruntat, nu romantizat, cosmetizat si mistificat.

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/04/29/declratia-de-la-praga-updated-plus-unele-intrebari/

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/12/22/condamnarea-crimelor-totalitare-si-comisia-europeana/

Pe TVR, Radu Filipescu, Alina Mungiu-Pippidi si Vladimir Tismaneanu despre Vaclav Havel:

http://www.tvr.ro/articol.php?id=116897

Vladimir Tismăneanu, 18 decembrie 2011, Contributors.ro

Articol citit de 1818 ori.

Alte articole