Coposu

Articol apărut în Dilema veche, nr. 377, din 5-11 mai 2011

Acum cîteva zile, am fost invitat într-o emisiune TV să vorbesc despre Corneliu Coposu. Era vorba despre mari conştiinţe postdecembriste. Am regăsit un text scris în 2005, la 10 ani de la decesul marelui lider ţărănist. Mă întreb dacă judecata mea de atunci mai e valabilă acum. 

Encomioane, regrete adînci, lacrimi politice abia stăpînite – peste toate, rămîne un fapt: nu înţelegem nici azi sensul lecţiei politice pe care ne-a dat-o Corneliu Coposu. Să văd cum oameni care îl înjurau în timpul vieţii sale îl elogiază grav-patriotic acum nu mi se pare, ca altora, greţos. Nici nu găsesc că e de neprivit spectacolul celor care, pînă în 1995, îl judecau cu relativitate subţire şi acum varsă patetic o lacrimă, ca pentru o valoare absolută care s-a dus. În fond, dacă după 10 ani de la moartea sa, sincer sau ipocrit, poate chiar mînat de o mauvaise conscience, criticul său de ieri pleacă capul, victoria lui Corneliu Coposu e cu atît mai mare. Dar tocmai aceste piruete (ne)vinovate ne opresc reflecţia lucidă despre însemnătatea prezenţei atît de pregnante a lui Corneliu Coposu în viaţa politică postdecembristă.

În privinţa lui Corneliu Coposu, cred că întrebarea amară despre urmaşii săi politici nu trebuie să se pună, aşa cum întrebarea „De ce nu am avut un Havel?“ nu mai ajută la nimic. Corneliu Coposu nu era un guru şi nu era nici un „antrenor“ de oameni politici. Dacă bine îl înţeleg eu, sensul destinului politic al lui Corneliu Coposu a avut o cu totul altă miză.

Am citit puzderie de interviuri cu el, l-am urmărit atent în viaţa publică, citesc, acum, evocări şi ascult oameni, care i-au fost aproape, mărturisind, privat, despre Senior. Din toate aceste surse, nu am putut identifica nici măcar o vorbă memorabilă a lui. Discursul său nu era atrăgător, el nu spunea lucruri uimitoare şi nu avea deloc talentul retoricii inubliabile. Forţa lui politică avea o altă sursă: amestecul paradoxal de intransigenţă şi flexibilitate, de principialitate încăpăţînată şi iertare serenă. Corneliu Coposu este unic în această privinţă. Nu cunosc anticomunist mai intransigent şi, în acelaşi timp, politician mai subtil. El este cel care a refuzat orice compromis cu partidul dlui Iliescu, dar şi cel care a făcut funcţională şi, pînă la urmă, victorioasă o alianţă politică uimitor de largă. Avea un dialog normal cu şeful de atunci al SRI, dar nu discuta cu Ion Iliescu.

Răspundea unor chemări de protocol ale dlui Iliescu, dar marca foarte clar distanţa. Apariţia lui, în public, alături de Ion Iliescu sau de Petre Roman, nu putea în nici un fel fi interpretată drept dovadă a unei relaţii oculte cu aceştia. Nu acelaşi lucru se putea spune, de pildă, despre omologul său liberal din acei ani. Deşi trecut şi el prin infernul Gulagului românesc, deşi era şi el un anticomunist convins, asupra dlui Câmpeanu planau mereu suspiciuni de pactizare cu „criptocomuniştii“. Corneliu Coposu a rămas un fel de busolă morală făcînd politică, şi nu preoţie sau filozofie. În termenii eticii din Minima moralia dlui Pleşu, Corneliu Coposu avea talent moral.

În anii ’90, România nu a cunoscut o confruntare de ideologii, doctrine sau programe, ci o confruntare de biografii. De-o parte, Ion Iliescu, comunistul cu „faţa umană“, aparatcik-ul, anticeauşistul. De partea cealaltă, Corneliu Coposu, anticomunistul cu 17 ani de temniţă, adversarul radical al sistemului. Dl Iliescu nu putea oferi altceva decît o împăcare cu trecutul. Corneliu Coposu oferea o rupere cu trecutul. În anii ’90 nu existau opţiuni politice, ci opţiuni morale: fie Iliescu, fie Coposu, fie alfa, fie omega, căci totul îi despărţea pe cei doi. În 1990 şi 1992, românii l-au ales pe primul. În 1996, l-au ales pe cel de-al doilea. Deşi murise de un an, Corneliu Coposu a fost cel care a cîştigat alegerile în 1996. Moartea sa a fost un  şoc emoţional cu impact electoral major.

Era noiembrie 1995 şi Corneliu Coposu îşi trăia la Spitalul Universitar ultimele zile. Dimineaţa, călătoream într-un autobuz spre Piaţa Romană. Prin difuzoare chioare, încastrate în tavan, se auzea cu greutate un post oarecare de radio. Lumea vorbea în autobuz, fără să dea vreo atenţie emisiunii de la radio – conversaţia întîmplătoare acoperea cu rumoare volumul discret din difuzoare. La ora fixă, la radio au început ştirile. Prezentatoarea a anunţat că dă legătura la Spitalul Universitar, unde echipa de doctori care îl îngrijea pe Corneliu Coposu susţinea o conferinţă de presă despre starea ilustrului pacient. Absolut orice zgomot din autobuz a încetat. Interpretînd tăcerea bruscă a călătorilor ca pe o solicitare, şoferul a dat un pic mai tare radioul. Într-o linişte neverosimilă, toţi călătorii au ascultat comunicatul echipei de medici. După ce doctorii au terminat ce au avut de spus – situaţia se înrăutăţise – lumea din autobuzul care se clătina pe Bulevardul Dorobanţi a mai stat aşa, preţ de o secundă, atîrnată de o linişte pansivă, apoi, deodată, la fel de brusc ca liniştea care venise cu cîteva minute înainte, rumoarea a cuprins din nou autobuzul şi postul de radio s-a pierdut cu totul. Am înţeles, atunci, că Ion Iliescu era condamnat să piardă. De pe patul de moarte, Corneliu Coposu cucerise inimile românilor. Şi astăzi consider că acea emoţie colectivă a fost decisivă în opţiunea pe care electoratul a exprimat-o un an mai tîrziu.

Astfel privit, destinul lui Corneliu Coposu nu poate fi exemplar – cine ar mai putea repeta performanţa sa? Destinul lui Corneliu Coposu este, numai, o lecţie, pe cît de mare pe atît de simplă: pînă şi în politică, adică acolo unde te-ai aştepta mai puţin, adevărul învinge pînă la urmă.

11 mai 2011, Avanpost