Corneliu Coposu Fan Page

Diaconescu a murit, trăiască Diaconescu! - Clarice Dinu, Gândul.info, 12.10.2011

Înapoi la 2011

Clarice Dinu

Nu ştiu ce făcea Ion Diaconescu pe 17 iulie 2010, însă ştiu exact ce făcea Dan Diaconescu. Era invitatul de onoare al Congresului PNŢCD, iar Aurelian Pavelescu, întâmplător preşedinte al partidului, era transpirat de emoţie la discursul proaspătului eliberat, după trei zile de arest, din "beciurile lui Băsescu" şi autoproclamat "cel mai tânăr deţinut politic din România". Dan Diaconescu a trecut de partea poporului ţărănist şi lui i-a plăcut. Sedus de preşedintele de garsonieră otevistă, PNŢCD s-a despărţit în acel moment, cu o bucurie tâmpă, definitiv şi irevocabil, de un preşedinte de onoare, de Ion Diaconescu.

Poate părea nemeritat ca la momentul petrecerii lui Ion Diaconescu în lumea celor drepţi primul lucru de pomenit să fie istoria cu Dan Diaconescu. Cred însă, ca şi atunci şi acum, că nemeritat a fost pentru Ion Diaconescu să ajungă să trăiască ziua de 17 iulie 2010.

Ion Diaconescu şi-a trăit întreaga viaţă cu testamentul lui Iuliu Maniu în suflet. "Să nu lăsaţi partidul să moară", cuvintele înaintaşului ţărănist rostite pe patul de moarte în închisoarea de la Sighet, au fost mai puternice pentru Ion Diaconescu decât cei 17 ani de temniţă grea din vremea regimului comunist. Nu şi-a făcut niciodată un titlu de glorie din anii petrecuţi pe nedrept în puşcărie, iar de fiecare dată când vorbea despre grozăviile temniţei, dincolo de lacrimile care îi apăreau discret în colţul ochiului, găsea puterea să şi glumească. Mereu povestea despre planurile pe care le făcea în puşcărie şi ulterior în perioada de domiciliu forţat. Împreună cu Corneliu Coposu susţinea rezistenţa PNŢCD-ului aflat în ilegalitate. Nu a vorbit cu ură, cu înverşunare, niciodată despre adversarii politici şi nici măcar despre torţionarii tinereţii sale. Cei 17 ani de puşcărie şi cei care s-au scurs apoi până la căderea regimului comunist au fost îmbrăcaţi "într-o pagină glorioasă din istoria PNŢCD, un capitol măreţ din istoria partidului". O istorie adevărată care n-a văzut lumina tiparului acelor vremuri, dar a fost scrisă cu sângele miilor de oameni morţi în lagărele de reeducare stalinisto-comuniste. Căderea comunismului nu a fost însă şi momentul reparaţiei. Într-una din cărţile sale de memorii, Ion Diaconescu, aminteşte despre o replică pe care a avut-o imediat după revoluţie unul dintre locoteneţii lui Ion Iliescu la acea vreme, Gelu Voican Voiculescu: "Cum e posibil, domnule Diaconescu, ca noi, cei tineri, care am făcut revoluţia, acum să ne retragem din politică şi să veniţi dumneavoastră, cei bătrâni, care nu aţi participat la Revoluţie, să preluaţi conducerea ţării?". Tonul a fost dat, muzica a continuat. Ion Diaconescu, alături de Ion Raţiu şi Corneliu Coposu, a trecut prin supliciile noii democraţii. În faţa unui popor năuc în care IMGB făcea ordine, principiile pe care le promovau, pluralism politic şi alegeri libere, l-au făcut pe Petre Roman să strige în faţa mulţimii furioase de la Palatul Victoria: "Acum s-au demascat, ţara îi ştie cine sunt".

Ion Diaconescu a preluat conducerea PNŢCD după moartea lui Corneliu Coposu, în 1995. Un an mai târziu partidul ajungea la guvernare. Sub preşedinţia sa, ţărăniştii aveau să promoveze o serie reforme care au schimbat faţa României. Dintre ele cele mai importante, restituirea proprietăţilor, privatizarea societăţilor de stat, deconspirarea fostei Securităţi şi deschiderea negocierilor pentru aderarea la NATO şi UE. Măsurile au dus însă la scăderea popularităţii, care a fost dublată de o luptă acerbă pentru putere în partid, pe care Ion Diaconescu nu a putut să o controleze. După pierderea alegerilor din 2000, a renunţat la conducerea partidului care a intrat în zodia scandalurilor fără sfârşit. PNŢCD şi-a schimbat preşedinţii şi de câte trei ori într-un an şi, în ciuda eforturilor sale de a ţine partidul unit, declinul s-a accentuat, iar scindarea a fost inevitabilă. Chiar şi aşa, Ion Diaconescu nu a renunţat la cauza sa. Izolat de boală în apartamentul său modest din Piaţa Unirii, în loc de vile de protocol sau pensii speciale, era preocupat de soarta partidului, de reconstruirea lui pe baza unor principii şi nu a unor interese personale. L-a răzgândit pe Victor Ciorbea să dea PNŢCD-ul pe mâna lui Gigi Becali, nu a fost de acord cu politica impusă de Marian Miluţ şi Aurelian Pavelescu, cărora le-a adus critici însă doar în interiorul partidului. A protestat faţă de susţinerea oferită de Gheorghe Ciuhandu şi Radu Sârbu lui Mircea Geoană, la prezidenţialele din 2009, iar în urmă cu două luni, deşi grav bolnav, a făcut apel la unitatea unitatea partidului înainte de Congres.

Ion Diaconescu nu a mai avut timp să-şi vadă visul cu ochii, iar cei care-i reclamă moştenirea, mâncaţi de orgolii, sunt departe de a-l îndeplini. Fără niciun dubiu: PNŢCD şi-a dat ultima suflare odată cu Ion Diaconescu.

P.S. "N-am regretat nimic din ceea ce am făcut şi, dacă ar fi să reiau lucrurile de la capăt, aş merge pe acelaşi drum. Mi-am închinat întreaga viaţă pentru triumful unor principii. Pentru ele am militat în tinereţe, în numele lor am intrat în temniţă. Le-am slujit cu perseverenţă, atât în temniţă, cât şi după ce am revenit în aşa-zisa liberate. Nu ştiu dacă eu sau generaţia mea vom apuca să trăim ziua de împlinire a acestui crez. Dar închei aceste însemnări cu convingerea că, totuşi, cândva această zi va veni şi suferinţa noastră nu va fi fost zadarnică". Ion Diaconescu, octombrie 1985.

Clarice Dinu, 12.10.2011, Gândul.info

Articol citit de 3112 ori.

Alte articole