Fotbalul, stiintele politice si istoria comunismului au ceva in comun: toata lumea crede ca se pricepe la ele. Toti au ceva de comentat, expertiza este considerata superflua, un moft academic pe care nu dam doua parale. Lucrul in arhive, consultarea unor colectii de reviste  de mult, pe nedrept, uitate, interviurile cu martorii, investigatiile aprofundate, la ce bun toate acestea? Ne dam cu presupusul dupa cum ni se nazare, suntem cu totii maestri ai cunoasterii istorice, ai departajarilor ideologice, ai traditiilor spirituale. Cam asa stau lucrurile in acest zile cu ceea ce a devenit pentru unii un fel de sport pseudo-teoretic. Dl Patriciu aproximeaza jenant ce-a fost mensevismul pentru a-l putea ataca de o maniera ignobila pe Gabriel Liiceanu prin invocarea frauduloasa a lui Adam Michnik. Sar de la galerie diversi anonimi care incep sa citeze, fara sa priceapa de fapt ce citesc, texte gasite aleatoriu pe internet. “Wikipedia” este prezentata ca o noua evanghelie, un fel de depozit absolut al cunoasterii universale, desi, cum se stie, textele nu sunt semnate si n-au trecut vreodata printr-o minima verificare academica.  In plus, daca Wikipedia in engleza mai trece prin varii filtre, ceea ce apare uneori in editia romaneasca tine de suprarealism.  Din nefericire, imi spun prietenii mei polonezi, situatia este similara in cazul editiei in acea limba.  Iata de ce cred ca merita sa reiau mai jos cateva adevaruri factuale, usor demonstrabile si care n-ar trebui sa necesite dezbateri speciale.

Ignorantia non est argumentum, nu voi obosi sa o repet. Polemicile din ultimele zile se vor dovedi, cred multi, sterile daca nu vom ramane macar cu unele lucruri clarificate.  De pilda, ca polemica nu inseamna sa azvarli cu noroi, ca in casa spiritului nu se intra cu bocancii, ca nu putem jongla cu concepte istorice bine structurate si sistematic studiate doar pentru ca “X” sau “Y” refuza inregimentarile la comanda. Ca nu este normal sa te asezi in spatele prestigiului unui celebru disident polonez care nu cunoaste in detaliu istoria dezbaterilor politice si morale din Romania post-comunista doar pentru a lovi grobian intr-un distins om de cultura ale carui opinii te deranjeaza. Ca exista o civilitate a dialogului pe care, daca o abandonam, riscam sa ne apropiem de asfixianta atmosfera a pesterii. Ca amatorismul, in istorie, politologie, arhitectura ori business, este contra-productiv.  Ca exista adevaruri istorice care nu sunt maleabile, nu pot fi sucite si rasucite precum un trabuc.

Ruptura istorica dintre bolsevici si mensevici a avut loc in 1903 in legatura cu definirea conditiei de membru al PSDMR. Lenin formulase inca din 1902, in “Ce-i de facut?” gramatica noului autoritarism institutional, deci filosofia partidului de avangarda format de revolutionari de profesie. Mensevicii au refuzat acest model ( a se vedea cartea lui Claude Lefort, La complication). Dupa 1918, au fost printre criticii cei mai consecventi ai sovietismului. Au fost deportati, expulzati, ponegriti, arestati, condamnati, multi au fost impuscati (la fel ca si anarhistii, eserii, kadetii, monarhistii etc) , Pentru cei intr-adevar interesati de subiect sugerez lectura cartii fundamentale care este The History of the CPSU de Leonard Shapiro, precum si a contributiillor esentiale ale unor Nikolai Berdiaiev, Richard Pipes, Adam Ulam, Robert C. Tucker, Martin Malia, James Billington, Leopold Haimson, Stephen Cohen, Moshe Lewin, Lars Lih, Boris Nikolaevsky, Peter Reddaway, Dmitri Volkogonov, Alain Besancon, Alfred G. Mayer, Pierre Broué, Helene Carrere d’Encausse, Bertram Wolfe, Robert Service, Ronald Suny etc Despre “ethosul” bolsevismului fundamental opus celui al mensevismului a scris Ken Jowitt. Citesc chiar in aceste zile cartea Conspirator: Lenin in Exile de Helen Rappaport aparuta la Basic Books in 2010.  O recomand tuturor celor care vor sa cunoasca subteranele complotiste ale bolsevismului.  

Cele doua mari curente au creat propriile lor culturi politice, au avut viziuni ireconciliabile despre revolutie, partid, democratie si dictatura. Bolsevismul s-a convertit intr-o religie politica, a sacralizat politicul (spre a relua formularea lui Emilio Gentile). Mensevismul a ramas, dupa 1918,  fidel rationalitatii democratice, chiar daca s-a situat uneori, in perioada anterioara, pe pozitii radical-utopice.  Nu se pune nicicum problema unei “apologii a mensevismului”, oricum nu din punctul meu de vedere.  Asemeni unui Timothy Garton Ash, spun si eu, Ich bin ein Berliner (nu doar in sensul discursului lui Kennedy, ci mai ales al eseurilor despre libertate ale lui Isaiah Berlin).  Dar pledez pentru acuratete, ceea ce mi se pare ca tine de un indispensabil common sense.  Astept prea mult daca sugerez ca ar fi bine sa nu cadem in capcanele amatorismului trufas?

Marxismul rus nu a fost un bloc omogen. Un libreal conservator ca Piotr Struve a fost mai intai marxist legal. Nikolai Berdiaiev, marele filosof existentalist crestin, a fost el insusi atras de marxism in perioada studentiei. Gheorghi Valentinovici Plehanov (mult timp idolul lui Lenin, apoi criticul sau intransigent), Julius Martov (un timp cel mai apropiat prieten al aceluiasi Lenin), Pavel Akselrod , Fiodor Dan si tanarul Trotki au criticat acest neo-iacobinism in statu nascendi care era bolsevismul originar, la fel si Rosa Luxemburg in Germania (ma refer la polemicile anilor 1903-1905). Nu doar eu, dar si doctoranzii mei ori ai altor profesori care se ocupa de subiect, stiu aceste lucruri. Le stie perfect si Gorbaciov (ajuns acum la 80 de ani) care, mai ales dupa 1987, a incercat depasirea bolsevismului si chiar abandonarea traditiei leniniste, promovand, cum a demonstrat Archie Brown, profesor emerit la Oxford si biograful ulitimului secretar general al CC al PCUS, un neo-mensevism sui generis.  Nu trebuie sa fii adeptul girondinilor pentru nu-i confunda cu iacobinii.

Mensevicii s-au opus pucismului leninist, conspirationismului obsesiv, dizolvarii dictatoriale a Adunarii Constituante in ianuarie 1918, actul fondator al sistemului partidului unic. Cel mai important a fost ca mensevicii (care nu trebuie romantizati, dar nici calomniati prin mistificari mai mult sau mai putin instrumentale) s-au delimitat transant de cultul leninist al violentei si de anihilarea deliberata a statului de drept (ceea ce Hannah Arendt a numit distrugerea persoanei morale si a persoanei juridice in totalitarism). Liderii celor doua curente apartineau de fapt aceleiasi generatii: Martov era nascut in 1873, Lenin in 1870. Foarte putini mensevici au migrat catre bolsevici.  Stalin nu a fost mensevic. Trotki a flirtat cu mensevismul, apoi, impreuna cu Alexandra Kollontai, a creat o factiune intre cele doua grupari (mejraiontsi). A aderat oficial la bolsevism abia dupa revolutia din februarie 1917. Tocmai acest non-bolsevism i-a fost reprosat de triumviri (Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Iosif Stalin) in perioada ferocei lupte pentru mantia lui Lenin (1923-1925) si mai tarziu. Lenin insusi amintea “non-bolsevismul” lui Trotki in “Scrisoarea catre Congres” (1922), testamentul sau politic (dar cerea sa nu-i fie imputat personal acestuia).

Cat priveste “lectiile” ce mi se adminstreaza. propun sa ne amuzam putin. In “Parada dascalilor” de Anton Holban, profesorul de istorie povesteste in cancelarie ca a fost la Paris si a vazut tabloul lui Leonardo, Mona Lisa. “Si ce-i cu asta?” ii riposteaza ritos dascalul de desen. Cel de istorie, jenat: “Oriunde te asezi ai impresia ca-ti zambeste tie, ca se uita la tine”. Cel de desen, cu acelasi tupeu: “Mare chestie, si eu am pictat o cireada de boi. Oriunde te asezi ai impresia ca vin spre tine”.

Vladimir Tismăneanu, 26 februarie 2011, Contributors.ro