“Pusee antidemocratice pun ţara într-o lumină nefavorabilă în afara graniţelor” a afirmat, cu bataie in directia stiuta, cunoscutul arbitru al calmului politic, fiinta renumita pentru moderatie inca de pe vremea represiunilor anti-studentesti din 1958-1960, omul care l-a primit pe Regele Mihai cu bratele deschise cand a revenit prima oara in tara dupa mai bine de patru decenii de surghiun, cel care nu a avut nimic de-a face cu dezmatul pogromist al minerilor din iunie 1990, nici cu scenariile asurzitoare si aiuritoare despre teroristi, fantasme terifiante menite sa duca la blocarea revolutiei si la fratricid.

“Yogi si comisarul” se intituleaza un volum de eseuri de Arthur Koestler. Acum putem vorbi despre disident si comisar. Doua arhetipuri existentiale, doua modalitati de confruntare a istoriei, doua viziuni despre relatia dintre scopuri si mijloace.

Ion Iliescu si Vasile Paraschiv au apartinut aceleiasi generatii. Au militat initial in acelasi partid, convinsi amandoi de promisiunile sale egalitariste.

Cel dintai a ramas convins de “nobilele idealuri”, cel de-al doilea le-a denuntat drept legende menite sa serveasca unei caste parazitare, o “noua clasa” cum a numit-o un alt mare apostat, disidentul iugoslav Milovan Djilas. Cand Vasile Paraschiv era torturat de Securitate, Ion Iliescu tinea discursuri la Congresul Educatiei si Culturii Socialiste, adica al imbecilizarii nationale. Cand Vasile Paraschiv era declarat nebun si supus unor barbare “tratamente” aplicate de psihiatri ce-si calcau in picioare juramantul hipocratic, Ion Iliescu pontifica despre “societatea socialista multilateral dezvoltata”.

Acesta este adevarul istoric, chiar daca Ion Iliescu prefera sa-l invaluie in ambiguitati, sofisme si distorsiuni. Acum, la un ceas al bilantului, ar fi fost de dorit ca liderul stangii romanesti (un personaj real, un Godfather veritabil, un patriarh leninist de tip Deng Xiaoping, un militant aguerri din categoria “pura si dura”, nu in trambitas de ocazie precum diversii epigoni intersanjabili pe care ii manevreaza dupa cum ii convine si pe care in chip cert ii dispretuieste), sa probeze curajul unei asumari a propriei biografii politice, asa cum a facut-o in 1995 Alexandru Barladeanu la moartea lui Corneliu Coposu.

Ar fi putut spune, asemeni veteranului economist marxist, ca, membri ai aceleiasi generatii fiind, in 1968, cu admirabila demnitate, Vasile Paraschiv a ales calea cea dreapta. Dar nu a facut-o si nu o va face. Cititorii acestui articol pot spune de ce. In schimb, ni se servesc aceleasi obosite clisee, aceleasi exasperante nascociri.

In 1990, ne amintim cu totii, tara a fost laudata si aplaudata de lumea democratica pentru calitatea noii “democratii originale”.

Pentru vigoarea si credibilitatea ei. Nici vorba pe atunci de “izolare internationala”. In acei ani de autoritarism paternalist si de spoliere mafiotica a economiei nationale, romanii au invatat, ar trebui sa credem, ce inseamna veritabila democratie. Asadar, Ion Iliescu, omul fara regrete, dar cu vanitati cat Everestul, patronul din umbra al noii formatiuni de dreapta-centru-stanga, este framantat, alarmat, iritat.

Nu de virajul aparent al mult-indragitului (de catre el) trust de interese economice numit si PSD. In fapt, ceea ce s-a produs este implinirea visului lui Iliescu. Grija cea mare a lui Ion Iliescu este “stilul nedemocratic” al actualului presedinte al tarii. Crescut intr-o cultura a conspiratiei (secta bolsevica numita PCR), a permanentei dedublari, Iliescu ramane marele maestru al intrigilor de culise, al combinatiilor oculte, lipsite de principii ori de valori, masluite propagandistic de fidelii sai discipoli.

De-a lungul deceniilor, Ion Iliescu a vorbit mult, patetic si rasunator despre clasa muncitoare, despre “morala proletara”, dar nu s-a gandit vreodata sa stea de vorba cu cel care, pe vremea cand Iliescu era ministrul tineretului si prim secretatar al CC al UTC, deci in 1968, a decis sa renunte la calitatea de membru al PCR. Nu propagandistul Ion Iliescu a fost exponentul acestei clase, ci muncitorul autentic Vasile Paraschiv, cel care si-a riscat viata pentru a demasca regimul drept ceea ce era: o organizare terorista a impilarii, jefuirii si umilirii cetatenilor tarii.

PCR nu a “dat” nimic romanilor: a acaparat abuziv avutia nationala si si-a permis sa dicteze cum sa se nasca, cum sa traiasca si cum sa moara oamenii.

Trecutul nu este o alta tara. Ceea ce s-a petrecut in urma cu doua decenii, ori cu patru, conteaza pentru definirea optiunilor de azi. Au existat eroi autentici, ei trebuie cunoscuti si recunoscuti. Cosmetizarile fariseice nu trebuie sa ne induca in eroare.

Exista asadar acum o uniune social-liberala, ori conservator-sociala, ori conservator-liberala, ori cum vreti sa-i spuneti, de pilda pantagruelic-nosferatiana. Ce mai conteaza, ar spune partizanii ei, doctrinele, atasamentele ideologice,originile fratilor de batalie, ale camarazilor de transee? Important este sa fie demolata “dictatura lui Basescu”. Un faimos anarhist spunea ca “pasiunea distrugerii este creatoare”.

Ma indoiesc: din distrugere se naste distrugere, violenta genereaza violenta, iar minciuna zamisleste minciuna. Nu stiu ca vreunul dintre noii uslasi (sa fiu eu primul care s-a gandit la acest nume?) sa fi omagiat in vreun fel memoria lui Vasile Paraschiv. N-am observat in luarile lor cuvant si de pozitie niciun cuvant despre necesitatea condamnarii trecutului totalitar. De ce ar face-o? Practicanti ai falsului istoric si mistificatori ai prezentului, ei se complac in larvara torpoare a unei existente fara dileme si fara repere.

Eroul disident Vasile Paraschiv a trait in adevar. Comisarul ideologic Ion Iliescu a trait si traieste in opusul adevarului.

Roxana Ion, 7 februarie 2011, Asociaţia 21 decembrie 1989