Corneliu Coposu Fan Page

De la Nicu Ceauşescu la Iliescu şi Roman: Epilog la un epilog - Vladimir Tismăneanu, Contributors.ro, 3 septembrie 2011

Înapoi la 2011

“Gata, ai incheiat serialul atat de repede?” imi scrie un amic. Are dreptate, n-ar trebui sa ma grabesc. Imi fac mea culpa, nu doar Iliescu a fost succesorul lui Nicolae Ceausescu, ci si Petre Roman. Era in decembrie 1989, imediat dupa prabusirea regimului comunist la Bucuresti, cand m-a sunat ziaristul David Binder de la “New York Times”. Avea nevoie de informatii despre noul premier roman, asemeni lui Ion Iliescu, presupusa “emanatie” a revolutiei. A “revolutiei spontan organizate”. A “placintei” care a “a fost gatita pentru noi, nu ca s-o manance altii”. A “democratiei originale” (Iliescu dixit), “fara isme si fara partide” (Brucan dixit). I-am povestit ce stiam, si nu erau putine lucruri, despre familia Valter si Hortensia Roman, despre trecutul cominternist si despre pozitiile in aparatul totalitar din Romania. A aparut un articol cu titlul “An Aristocrat Among the Revolutionaries”.

http://www.nytimes.com/1989/12/27/world/upheaval-in-the-east-leadership-an-aristocrat-among-the-revolutionaries.html

Premierul “emanat”, simbol a ceea ce putem numi sentimentul de absolut entitlement al birocratiei comuniste, de indrituire quasi-ereditara de a beneficia de putere, a fost furibund. Mai ales ca se afla in plin exercitiu de negare a originilor sale. Ca si parintele sau, se jura ca este un mare patriot, urmas al lui Horia, Closca si Crisan, pandurilor lui Tudor, al lui Balcescu, al lui Nicolae Titulescu si, mai nou, chiar un anticomunist “pur si dur” (atitutdine pastrata totusi pentru consum intern). Se pretindea, omul cu puloverul rosu, exponentul protestului eroic al strazii impotriva ineptei, criminalei dictaturi bicefale, pe cale sa devina tricefala. Atent la conexiunile vestice, se jura ca este un om al stangii democratice (muzica pentru urechile lui Francois Mitterrand, ale lui Gerhard Schroeder si ale lui Felipe Gonzales). Inota in apele Internationalei Socialiste ca pestele-n apa (azi sustine ca era de fapot un fel de “closet liberal”). Excelent vorbitor de rusa, ii promitea lui Gorbaciov liniste si pace intr-o Romanie pe care doar “golanii” o doreau instabila. Caz clasic de impostura, de travesti, de mascarada. Asemeni lui Iliescu si Brucan, Petre Roman a asigurat, prin toate actiunile sale de dupa 22 decembrie 1989, prelungirea puterii nomenklaturiste. A fost cel care, in primavara anului 1990, in vila guvernului de la Snagov, a semnat decizia de aprobare a publicarii revistei lui Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor,”Romania Mare”, una dintre cele mai poluante, nefaste si nocive voci din spatiul public romanesc (informatie certa, oferita de un martor ocular, un personaj foarte apropiat, atunci si acum, de Ion Iliescu). A facut-o pentru ca acesti trambitasi ai ceausismului i-au fagaduit sprijin impotriva adversarilor politici si a criticilor precum Ana Blandiana, Corneliu Coposu, Octavian Paler, Gabriel Liiceanu, N.Manolescu si Ion Ratiu. Adevarul istoric este ca echipa Iliescu-Roman a detestat pluralismul si a incercat sa asfixieze societatea civila.

Acum douazeci de ani, in martie 1991, am organizat la Timisoara, impreuna cu Mircea Mihaies si Vasile Popovici, o conferinta internationala cu titlul “Putere si opozitie in societatile post-comuniste” (titlu inspirat de revista “Government and Opposition” fondata de Ghita Ionescu si Isabel de Madariaga). Generatiile mai tinere nu-si amintesc ca in acei ani acest binom era esential pentru definirea identitatilor politice si culturale. Au fost prezenti N. Manolescu, Stelian Tanase, Agnes Heller, Ferenc Feher, Dorin Tudoran, Juliana Geran Pilon, Miklos Haraszti, Irena Lasota, Jozsef Szajer, Adriana Babeti, Sandra Pralong, Jakub Karpinski, Antoni Todorov, Mircea Cartarescu, Sonja Licht, Ion Bogdan Lefter, Cornel Ungureanu, Vasile Gogea, Petruska Sustrova, Leonard Oprea si multi altii. Atunci si acolo s-au pus bazele PAC. Prindea fiinta, in fine, o alternativa credibila din punct de vedere al structurii de partid politic diferit de cele traditionale, inradacinat in societatea civila, la hegemonia exasperanta a FSN-ului. Se nastea o mare speranta pentru intelectuali si nu doar pentru ei. Nu vreau sa fiu gresit inteles: era vorba de o formatiune noua, similara celor din alte state din Europa de Est, apropiata de partidele istorice, dar nu identica. Adam Michnik si Jean-Francois Revel au adresat mesaje. Inainte de inceperea conferintei, Vasile Popovici, care conducea inspectoratul de cultura al judetului Timis, unul dintre fondatorii Societatii Timisoara, a primit un telefon de la cabinetul premierului Roman: “Ce faceti acolo, la Timnsoara? Adunati opozitia, dar puterea unde este?” Acesta era modus operandi al celui care ulterior avea sa se declare campion al pluralismului. Era o reuniune de oameni care gandeau in aceeasi directie, fara niciun fel de sprijin guvernamental, din Romania ori de aiurea, dar Petre Roman tinea sa ne controleze. Cand a inceput sa adopte masuri pe linia liberalismului economic, in 1991, Petre Roman a fost azvarlit la pamant, printr-o regizata mineriada, precum o masea stricata. I s-a acceptat “depunerea mandatului” prezentata drept demisie. De fapt, a fost demis. In 1990 scrisesem in “Romania Libera”, la invitatia Mirelei Roznoveanu, un articol pe care mi-ar place sa-l republic. Era vorba de Petre Roman si se intitula “Angoasele nomenklaturii”. Cand a incercat o timida despartire de nomenklatura, premierul a devenit ex-premier.

Despre Petre Roman am scris de mai multe ori, inclusiv o recenzie in revista “Le Point”, reluata in “22″, in 1992, la cartea sa de memorii “Le devoir de liberte” in care luminam anumite stranii ambiguitati si distorsiuni. Textul meu se intitula “Le desir de mensonge” si a fost propus revistei spre publicare de catre regretatul filosof politic Jean-Francois Revel. Nu am fost coleg cu Petre Roman, nu am amintiri personale din anii 60 in afara de faptul ca il vedeam rar in anii copilariei mele, pe vremea cand tatal sau si tatal meu lucrau impreuna la Editura Politica. Am facut schimburi de timbre, eu imi amintesc de ele, m-a fraierit, mi-a luat colonii si mi-a dat in schimb marci postale ale inexistentului stat Maluku Selatan. Petre contesta acest lucru. So be it. Este mai mare cu sase ani decat mine, a terminat Liceul “Petru Groza”, a fost coleg cu Iuri Chisinevschi (fiul lui Iosif si al Liubei), Vladimir Socor (fiul lui Matei Socor, compozitor oficial al stalinismului romanesc, autorul muizicii Imnului de Stat al RPR, si al primei sale sotii, Rozica), Gelu Apostol (fiul lui Gheorghe si al Melitei), Gheorghe (Gyuri) Sencovici (a incetat din viata acum cativa ani, a fost casatorit cu Margareta Paslaru) si altii. Despre Valter Roman cititorii pot gasi un lung eseu in cartea mea “Arheologia terorii” (editura Curtea Veche, 2008, editia a III-a, revazuta si adauguita, cu postfata de Cristian Vasile). A scris si Vladimir Socor un text foarte interesant la moartea lui Valter Roman, a fost transmis, ca si articolul meu, la “Europa Libera” in 1983. A fost un personaj important al comunismului din Romania sub Ana Pauker, Dej si Ceausescu, biografia sa figureaza si in “Raportul Final”. Despre Valter Roman am vorbit mult, de-a lungul anilor, cu parintii mei, cu sora mamei mele (Cristina Luca), cu sotul ei (Mihail Boico), cu inginerul Carol Neumann (amic cu Petru Navodaru, cu Belu Zilber si cu Patrascanu), cu Sanda Sauvard (prietena mamei mele care a lucrat ca farmacista in spitalul Brigazilor Internationale), cu Mihai Botez, cu Radu Ioanid, cu Aurel-Dragos Munteanu. Am scris candva un text, il mai am, in stil koestlerian, cu titlul “Dialectical Nights”, in care personajul central este chiar Valter Roman. Nu a fost un activist banal, filistin si mediocru, a fost ceea ce Czeslaw Milosz a numit un sclav al Istoriei.

Familia Roman nu a locuit in cartierul Primaverii. Ocupau, de prin 1950, doua etaje intr-o vila de pe Aleea Alexandru la numarul 9. Alaturi a fost ani de zile sediul Comisiei Controlului de Partid (pe vremea cand CC-ul era in actualul Minister de Externe). La etajul de deasupra lor locuia doctorul radiolog Shuli Brill, fost voluntar in Brigazile Internationale (ca si Valter Roman), sotia sa Janeta, profesoara de istoria miscarii muncitoresti la Academia “Stefan Gheorghiu” (“Scoala Superioara de Partid”) si copiii lor Rodica si Vlad. Vlad mi-a fost coleg de clasa la “Petru Groza” intre 1958 si 1963. Prin anii 80 Janeta Brill a emigrat in Israel. Valter a avut doi copii (adoptati) din prima casatorie a Hortensiei cu un comunist spaniol (Raul si Mirela) precum si pe Petre si pe Carmen impreuna cu a doua sa sotie, Hortensia (ani de zile directoarea emisiunilor in limbi straine de la Radio Romania). Din prima casatorie a lui Valter, tot cu o spanioloaica de care a divortat la Moscova, cred ca se numea Carmen, au ramas doi copii in URSS. Valter si Hortensia au locuit la Hotelul “Lux”din Moscova, unde a avut loc si casatoria lor (mama mea fost prezenta). Sora mai mica a lui Petre, Carmen, s-a nascut in 1953, a fost eleva la “Petru Groza”, colega de clasa cu Ileana (Bebe) Gaston Marin, cu Andrei Sencovici (doctor, mezinul familiei Sencovici), cu varul meu Andrei Boico, cu Zoia Vass (matusa lui Bogdan Olteanu, emigrata in SUA)), cu Radu Ioanid (istoricul Holocaustuolui din Romania), cu Adrian Herescu (doctor, cumnatul disidentului Radu Filipescu). In 1979, am lucrat la traducerea cartii :Rassmul in fata stiintei:”, un colocviu international organizat de UNESCO.Eu ma tradus prelegerea marelui antropolog Claude Levy-Strauss, Carmen a tradus restul cartii. Eu plecand din tara in 1981,numele meu a disparut de pe lista traducatorilor in clipa aparitiei cartii in colectia “Idei Contemporane” de la Editura Politica. Sotul ei este fostul colonel de interne Dimitrie (Kuki) Borislavski, implicat in sinistra mineriada din iunie 1990 si in alte actiuni impotriva fortelor democratice. In ultimii ani de viata, Valter a locuit pe strada Sofia, aproape de Statuia Aviatorilor si de Piata Dorobanti (pe aceeasi strada locuia mazilitul Alexandru Draghici si sotia sa Marta). Intr-o garsoniera, langa pod, locuia inginerul Tudi Stefanescu, nepotul lui Henri Coanda si proprietarul vilei. Tudi fusese coleg de liceu, la “Caragiale” cu multi copii din nomenklatura, nu purta pica nimanui. Inaintea familiei Roman, au locuit acolo familiile Adorian si Einchorn (acesta din urma a fost unul dintre stalpii DIE in perioada Dej, dar a fost epurat cand s-a produs “etnicizarea” Securitatii si a celorlalte institutii “sensibile”). Vorbitor nativ de maghiara, ca si Valter Roman, Wilhelm Einchorn a fost unul dintre cei care i-au interogat pe membrii guvernului Nagy la Snagov. Roman, Adorian si Einchorn erau toti trei fosti interbrigadisti. Dupa 1990, din cate stiu, Tudi a incercat sa-si recupereze casa in care stateau Hortensia Roman, Carmen si Kuki Borislavski. Nu stiu ce s-a mai intamplat dupa moartea Hortensiei. Am trecut pe-acolo prin 1995 si am vazut ca garajul devenise boutique. Cu Tudi m-am reintalnit prin 1999 la Ilie Serbanescu acasa.

Revenit in tara cu divizia “Horia, Closca si Crisan”, Valter Roman a ajuns, prin decret al Regelui Mihai, general in armata Romaniei si sef al Marelui Stat Major. In 1946, a scris o compilatie hagiografica intitulata “URSS in razboi”. A fost ministru al Postelor si Telecomunicatiilor. Era unul dintre favoritii Anei Pauker pe care a tradat-o in favoarea lui Dej. A fost anchetat pe linie de partid in anii 50 sub acuzatia de titoism, dar Dej l-a aparat. Il considera unul dintre putinii ilegalisti in care putea avea deplina incredere. Et pour cause… Incepand din 1955 si pana la moartea sa in 1983, Valter Roman a fost directorul Editurii Politice, adica editura PMR/PCR, avand rangul de adjunct de sef de sectie la CC al PCR. Prin 1963, familia Roman s-a mutat in noile vile construite langa Arcul de Triumf, pe Aleea Trandafirilor, astazi Bulevardul Maresal Prezan. Spre deosebire de cei care au ajuns sa locuiasca acolo, in “locuinte de serviciu” dupa 1990 (premieri, ministri, presedintii Senatului si Camerei), Petre Roman a beneficiat de acele cu totul speciale apartamente inca din junete. Revolutia din decembrie l-a readus acasa…

Ceea ce face cazul Petre Roman interesant este cariera sa de dupa decembrie 1989. Ma gandesc la asocierea cu Iliescu, la ambitiile nemasurate de a deveni “lider national”, adica un fel de lidero maximo, de caudillo balcanic. In acest sens, cred ca-l depasea ca orgoliu si aspiratii pe Nicu Ceausescu care a fost mai degraba un succesor a contrecoeur. Nu mi-l pot inchipui pe Nicu tinand discursuri inflacarate de tip “sunt os de ardelean” etc Un universitar, se spune, respectat de studentii sai de la Facultatea de Hidrotehnica, Petre a stat in Romania si a fost activ in organizatia de partid de la Politehnica intr-o perioada cand atatia dintre amicii sai de junete erau de-acum dezgustati si multi plecau din tara (Gelu Apostol, Gyuri Sencovici). Nu ma intereseaza aici relatia cu Zoia Ceauisescu (daca si cat a fost), nici aceea cu o cunoscuta reportera a Televiziunii, nici castatoria cu fiica fostului ambasador in Elvetia, Ion Georgescu, jurnalista Mioara Georgescu, specialista in Orientul Mijlociu, nici divortul de aceasta. Ma intereseaza in schimb itinerariul sau politic, legaturile mai mult sau mai putin vizibile, perceptibile, identificabile, dar cat se poate de reale, in grupul care se pregatea sa preia puterea. Se stia bine cu Iliescu care a fost in relatii cordiale cu Valter Roman, decedat in 1983 in imprejurari pe care Petre le-a considerat suspecte (i-a cerut lui Ceausescu dechiderea unei anchete in acest sens intr-un memoriu ramas, din cate stiu, fara raspuns). S-a facut o investigatie, se pare ca doctorul care a efectuat operatia a fost penalizat, dar indicatia lui Ceausescu a fost sa nu se comunice nimic familiei defunctului. Secretele partidului trebuiau sa ramana pe veci ingropate. Oricum, intre adversarii lui Ceausescu din partid exista simpatie pentru fiul lui Valter Roman. Cine crede ca Petre Roman a devenit premier in chip intamplator si spontan se inseala. I-a avut ca nasi politici pe Ion Iliescu si pe Silviu Brucan care i-au cultivat convingerea ca este un veritabil barbat de stat. S-ar putea chiar spune ca Brucan l-a scolit intr-ale politicii. A detinut functii de prim plan, inclusiv pe aceea de ministru de externe. Prin voia algoritmului, a ajuns si presedinte al Senatului Romaniei. Imi amintesc de acel decembrie 1990 cand m-a sunat Vladimir Socor, intrigat de aceasta ascensiune, nevenindu-i sa creada ca baiatul din liceu, nu tocmai stralucit ca performante academice, devenise, alaturi de Iliescu, conducator al Romaniei.

Ar fi instructiv de comparat destinul post-decembrist al lui Petre Roman cu acela al lui Alexei Florescu. Nascut in 1950, fiul fostului interbrigadist, luptator din Rezistenta franceza, ministru al chimiei,ministru secretar de stal la Consiliul pentru Stiinta si Tehnologieprezidat de Elena Ceausescu, reales membru al CC la Congresul al XIV-lea din noimebrie 1989, Mihail Florescu, Alexei terminat Liceul “Petru Groza”, a studiat psihologia, a fost intotdeauna absolut deschis in legatura cu originea sa politica si etnica, nu si-a ascuns opiniile extrem de critice la adresa comunismului. Impreuna cu sotia sa, Tomnita, profesoara la Institutul de Arhitectura, Alexei a sustinut cu entuziasm Piata Universitaatii. A fost membru al grupului de psihologi care i-au consultat si sprijinit moral pe grevistii foamei. In toti anii care au urmat, Alexei s-a situat consecvent de partea fortelor care apara societatea deschisa. Nu a dorit functii, nu a asteptat recompense, si-a oferit expertiza in chip generos si dezinteresat. Cu alte cuvinte, nu exista o maledictiune a ereditatii sociale, suntem fiinte libere si decidem noi insine ce valori imbratisam.

Petre Roman si-a compus si recompus de multe ori biografia. N-a explicat niciodata in chip credibil cum a ajus sa studieze la Toulouse (trebuia aprobare dela cel mai inalt nivel) si daca l-a cunoscut pe mega-spionul Caraman. A sustinut ca tatal sau a condus un post de radio independent la Moscova in anii razboiului cand, in fapt, Valter Roman era seful emisiunii pentru Romania a postului de radio al Cominternului. A sustinut ca tatal sau ii canta, tinandu-l pe genunchi, in anii 50, “Hora Unirii” (scriu aceste randuri si zambesc). A negat rolul lui Valter Roman in anchetarea, pe teritoriul Romaniei, unde primisera pasamite azil politic (un azil nesolicitat), a lui Imre Nagy si a camarazilor acestuia din guvernul revolutionar maghiar, un guvern legal rasturnat de tancurile sovietice. Avem astazi, in romaneste, volumul “Memorandumul de la Snagov” de si despre Imre Nagy, cu prefata Ilenei Ioanid, aparut acum cativa ani la Polirom, din care reiese cu asupra de masura rolul lui Valter Roman (alaturi de Aurel Malnasan, Iosif Ardeleanu, Wilhem Einhorn si Nicolae Goldberger) de emisar al “organelor” romanesti si sovietice. Petre a povestit, in jenantele sale “Memorii”, cum citea, din biblioteca lui Valter Roman, scrierile lui Socrate:) Unele dintre acestea ar fi simple detalii, in fond hilare si nu neaparat maligne, expresia iubirii de tata si a inculturii istorice, daca Petre Roman nu ar fi participat, cu fervoare si patos, la actiunile de consolidare a unei puteri uzurpatoare dupa 22 decembrie 1989. Daca n-ar fi fost implicat, alaturi de Iliescu, Voican-Voiculescu, Magureanu, N. S.Dumitru si Chitac, in barbaria sangeroasa a mineriadei din iunie 1990. Nu, hotarat lucru, n-a fost doar Iliescu succesorul lui Nicolae Ceausescu…

PS Celor interesati de subiectul acestui articol le sugerez sa citeasca o povestire despre personajul numit Walter. Titlul este “Dialectical Insomnias”, dar ar fi putut fi “Comintern after Comintern”…

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/09/04/dialectical-insomnias-o-povestire-despre-walter-roman/

Vladimir Tismăneanu, 3 septembrie 2011, Contributors.ro

Articol citit de 4185 ori.

Alte articole