Domnul Grigore Culian, fondator si editor al saptamanalului New York Magazin, vorbeste, pentru Rasfatzika.wordpress.com, despre ziarul pe care l-a creat in urma cu aproape 14 ani, dar si despre politica din Romania.

Rasfatzika: Stimate domnule Grigore Culian, de 14 ani realizaţi săptămânalul “New York Magazin”. Cum aţi reuşit să ajungeţi la “vârsta buletinului”, având în vedere condiţiile modeste pe care le-aţi avut la debut?

Grigore Culian: Fiecare ziar are istoria lui, deci am să vorbesc despre istoria mea, fiindcă mi se pare un lucru inedit să împărtăşesc din aceste momente. Am să încep cu felul în care am pornit acest ziar, în aprilie 1997. După cum probabil ştii, eu, în România, am fost de profesie muzician. Am cântat aproape 21 de ani cu trupe vestite, „Romanticii” fiind una dintre ele, apoi cu „Hiperion” , unde, de fapt, am şi început. Am o lungă istorie muzicală în viaţa mea din România. Ajuns în America, a fost mai greu să îmi găsesc de lucru cu muzica, fapt care m-a determinat să îmi reevaluez potenţialul şi, considerând că ziaristica este ceea ce îmi plăcea, am pornit la drum cu un ziar nou! În viaţa mea au existat însă şi anumite semne – eu cred în astfel de semne – care te conduc spre o anumită direcţie. La mine, primul semn a fost faptul că atât eu cât şi fiica mea Andreea am lucrat, din 1995 până în 1997, la publicaţia „Micro Magazin”, cel mai vechi ziar românesc care era la New York, fondat de domnul Marius Ligi, un jurnalist profesionist. După moartea domnului Ligi, ziarul a fost preluat de către fiica acestuia, Cătălina Ligi, care m-a angajat la ziar. Eram un fel de om la toate: redactare, administraţie, răspunsuri la scrisori, distribuţie, fotografie, reportaj etc. Aş zice că acest prim semn m-a determinat să fac ziarul meu mai târziu. Din nefericire, d-na Ligi a murit foarte devreme, la numai 46 de ani, iar ziarul „Micro Magazin” a dispărut imediat, fiindcă, din punct de vedere legal, nu putea fi preluat de nimeni. Atunci am hotărât, împreună cu fiica mea, care lucrase şi ea la „Micro Magazin”, să pornim împreună la această aventură. Un alt semn a fost faptul că fiica mea m-a încurajat să fac acest pas, findcă, fără imboldul ei, nu aş fi avut curajul să pornesc la drum. Apoi, cu câtva timp înainte, într-o sâmbătă de Paşte în 1997, m-am întâlnit cu Mircea M. Ionescu – unul dintre cei mai mari jurnalişti de presă sportivă, scriitor şi dramaturg, care, la acea vreme, dorea să se repatrieze. El m-a întrebat dacă aş dori să colaborăm, în sensul de a prelua ziarul său sportiv, care apărea la New York şi se numea „Lumea Noastră – Lumea Sporturilor”. Cum Mircea pleca în ţară, am ajuns foarte repede la o înţelegere, dar nu uita că era în seara de Paşti! El a plecat în România, de unde îmi trimitea 8 pagini de sport redactate, să le pun, ca supliment sportiv, în ziarul pe care l-am fondat. Aceste semne m-au determinat să pun bazele unui nou ziar, mai ales că, după ce lucrasem la Micro Magazin, am realizat că această muncă îmi plăcea şi am pornit la drum. Am angajat atunci, chiar de la primul număr, un inginer de computere, Ovidiu Horvat, care mi-a rămas prieten. El m-a ajutat să intru într-o lume nouă: cea a computerelor. Ovidiu a lucrat un an la mine, am pornit la drum şi eram foarte curios să văd ce se întâmplă după primul număr. Şansa a făcut să vând peste 800 de ziare după primul număr. Aceasta nu s-a datorat talentului meu de ziarist, nici calităţii ziarului, ci faptului că eram cunoscut în Comunitatea Românească din New York încă de pe vremea când cântam. De aceea, oamenii mă ştiau că lucrasem şi la „Micro Magazin”şi am pornit cu dreptul. Atunci când am văzut că mi-am scos preţul tipăririi ziarului numai din vânzări – în plus au mai fost reclamele pe care le-am introdus în paginile ziarului, primite de la prietenii mei –am încropit un mic buget pentru a continua. Eu de fapt am început ziarul fără nici un ban! Am cumpărat un computer şi un printer pe un credit card al soţiei. Am reuşit să plătesc cu banii din prima lună pe Ovidiu, tipografia, iar mie nu mi-a rămas mai nimic, lucru care s-a întâmplat şi în următorii doi ani. Sau dacă produceam erau sume foarte mici. Dar am avut familia lângă mine, care m-a susţinut şi m-a ajutat… Aşa s-a scris istoria de început a ziarului „New York Magazin”. După aceea am hotărât că trebuie să mă specializez în meseria de editor, cu alte cuvinte, să mă pregătesc profesional. M-am dus la cotidianul „New York Times” unde am participat la mai multe work-shops, cursuri de publishing and management. Am avut ocazia să vorbesc şi să mă întâlnesc cu cei mai mari editori din lume. Acolo aceşti oameni sunt modeşti, poţi discuta cu un nume mare din ziar, la fel cu discutăm noi acum. Era o atitudine deschisă şi prietenoasă, ei fiind gata să te ajute pentru banii pe care i-ai plătit la începutul cursurilor.  Acolo am învăţat foarte mult în ceea ce înseamnă politica editorială, tehnica interviului şi alte lucruri care ţin strict de meseria de jurnalist.

Rasfatzika: De fiecare dată, ziarul pe care îl conduceţi a reuşit să prezinte fără menajamente realităţile dure din România. Din acest motiv, au existat situaţii în care oameni politici români influenţi au încercat să vă cumpere?

Grigore Culian: Nu în mod direct, dar mi s-a sugerat că aş putea trăi mai bine transpirând mai puţin, dacă uneori “mă uit în altă parte”. De exemplu, în septembrie, octombrie şi noiembrie 2004, înaintea alegerilor prezidenţiale în care s-au confruntat Adrian Năstase şi Traian Băsescu, “New York Magazin” publica (în exclusivitate) serialul intitulat “Năstase Scatiu”, primit de la Aurel Sergiu Marinescu (unchiul lui Adrian Năstase, dispărut între timp dintre noi) şi refuzat de toate redacţiile ziarelor importante din România. Cine a citit acel material ştie bine că impactul lui a fost zdrobitor în campania electorală, principalii beneficiari fiind Traian Băsescu şi Alianţa “Dreptate şi adevăr”, în condiţiile în care candidatul Adrian Năstase era prim-ministru, Ion Iliescu făcea jocurile la Palatul Cotroceni, iar Mafia PSD-istă controla mai tot ce mişca în România. Presa scrisă şi televiziunile primeau bani grei din fondurile publice pentru publicitate, iar serviciile secrete, armata, poliţia, jandarmeria, justiţia sau alte instituţii de forţă ale statului răspundeau la comenzile primite de la palatele Cotroceni şi Victoria. Aşa se explică refuzul ziarelor centrale de a publica “Năstase Scatiu”, un material extrem de incomod, care demasca metodele josnice folosite de Adrian Năstase pentru a accede la vârful politicii româneşti, mai ales că “New York Magazin” l-a publicat în plină campanie electorală pentru cea mai înaltă funcţie în stat. Alianţa “DA” şi candidatul Traian Băsescu au folosit din plin ceea ce ziarele centrale şi televiziunile (obediente faţă de Puterea de la acea vreme din motive lesne de înţeles) refuzaseră, au postat pe site materialul, au făcut cópii şi le-au trimis la marile centre universitare din ţară. Aşa au aflat studenţii români cine este Adrian Năstase, pe care urmau să-l voteze, iar Traian Băsescu şi Alianţa “DA” s-au ales cu câteva mii (sau zeci de mii) de voturi, fără să facă mai nimic. Nu s-au ostenit nici măcar să-mi ceară acordul de a prelua un material pentru care “New York Magazin” avea exclusivitate (copywright), ca să nu mai vorbesc de o scrisoare, fie ea şi formală, de mulţumire. Convingerea mea că Traian Băsescu şi Alianţa “DA” vor reuşi să facă din România o ţară cât de cât normală era atât de mare încât în seara de dinaintea turului doi al prezidenţialelor i-am încurajat pe toţi românii din America să voteze “SCHIMBAREA” (vezi interviul acordat lui Cosmin Chivu la postul de televiziune “Romanian Voice” al lui Vasile Bădăluţă, când am pronosticat victoria lui Traian Băsescu, prezentând şi adevărata faţă a contracandidatului “Năstase Scatiu”, aşa cum fusese ea evidenţiată de unchiul lui, scriitorul Aurel Sergiu Marinescu). Unii vor crede că “tocarea” sistematică a lui Traian Băsescu în “New York Magazin” se datorează lipsei de recunoştinţă a preşedintelui faţă  de efortul meu sau al altora care au crezut în el în 2004, fiind o formă de răzbunare. Sau că aşteptam vreo “sponsorizare” de la noua Putere, după modelul Adrian Năstase, adică publicitate mascată din bani publici. Sunt piste false şi am să explic de ce. În primul rând, ca jurnalist mai bine informat decât mulţi dintre cei care mă citesc, am făcut ceea ce credeam că e bine pentru România în acel moment, chiar dacă exista şi riscul de a mă înşela, aşa cum s-a întâmplat cu Traian Băsescu sau cu Emil Constantinescu (o altă mare decepţie a mea – şi nu numai).

Rasfatzika: Numiţi trei personalităţi din România care ar putea schimba soarta naţiunii…Argumentaţi…

Grigore Culian: În 1990, opţiunea mea a fost MARELE ROMÂN Ion Raţiu, dar ţara nu era pregătită (sau lăsată) să aibă în fruntea ei o asemenea valoare. După 6 ani cu Ion Iliescu, cel care a trimis România înapoi cu 50 de ani, am avut o nouă speranţă: Emil Constantinescu şi Convenţia Democrată. Credeam că e cea mai bună soluţie pentru România în acel moment, după 3 (trei!) mandate sub Ion Iliescu. Şi aţi văzut ce a ieşit! Coşmarul a continuat în 2000, când eşalonul 2 al nomenclaturii comuniste (Ion Iliescu, Adrian Năstase şi FSN 1) a revenit la putere, eşalonul 3 (Petre Roman, Traian Băsescu şi FSN2) a trecut în “opoziţie”, iar noi credeam că alternarea la putere se face democratic! Au venit alegerile din 2004 şi am mai luat o “ţeapă”: Traian Băsescu şi FSN2 vin la putere, Ion Iliescu, Adrian Năstase şi FSN1 trec în “opoziţie”, iar românii (printre care şi eu) cred că ţara şi-a găsit salvarea în omul providenţial Traian Băsescu. Încă o iluzie, căci marile eşecuri ale României se ţin lanţ, iar în 2005 a început problema (mea cu) Traian Băsescu. În afară de Ion Raţiu şi Corneliu Coposu nu au existat în ultimii 21 de ani oameni de stat care să facă diferenţa şi cred că Monarhia Constituţională ar fi pus România pe linia de plutire, eliminând această luptă oarbă pentru putere care nu duce nicăieri.

Rasfatzika: Acuzaţii, arestări, circ mediatic – iată “ingredientele” cu care actuala clasă politică românească speră să câştige popularitate şi credibilitate. Cum este perceput tot acest “show” în SUA?

Grigore Culian: Penibil, acesta e cuvântul. Ce s-a întâmplat în România în ultimii 21 de ani se petrecea în SUA acum 100 de ani. Diferenţa e că americanii au înţeles că respectul faţă de lege aduce progres şi rezultatele s-au văzut. De fapt, democraţia se poate defini doar în câteva cuvinte: trebuie să respecţi legea şi să nu-l deranjezi pe cel de lângă tine!

Rasfatzika: Caracterizaţi în câteva cuvinte România de astăzi.

Grigore Culian: Nu am nevoie de câteva cuvinte, căci este suficient unul: HAOS!

Rasfatzika: La final, vă rog să adresaţi un mesaj cititorilor acestui blog.

Grigore Culian: Să fie sănătoşi şi să nu mai tacă, fiindcă a tăcea înseamnă a accepta. Oamenii care nu reacţionează la abuzurile Puterii (oricare ar fi ea) îşi merită soarta!

4 martie 2011, Rasfatzika's Blog