Exista momente cand valurile de minciuni si de insulte proferate ad nauseam despre prietenii tai si despre tine ajung sa te lase indiferent. La urma urmei, cat poti sa te ocupi de neant? Si la ce bun? Ce rost are sa le spui unor personaje monomane ca volumul “Romania under Basescu” recent aparut la Lexington Books (costand cat costa, conform standardelor de vanzare a cartilor academice) a fost precedat de volumul “Romania since 1989″ editat de Henry Carey (care scrie si in cel recent publicat), tot la Lexington/Rowman & Littlefield, tot in statul Maryland, in 2004, si care includea contributii de Paul Sum si Gabriel Badescu, Peter Gross, Norman Manea, Daniel Daianu, Sandra Pralong, Claude Karnoouh, F. Peter Wagner, Mihaela Miroiu, Liliana Popescu, Michael Shafir, John Ely, Catalin Augustin Stoica, ca acelasi Vladimir Tismaneanu scria despre mostenirile comunismului si ca lucrarea costa 144 de dolari, fiind un hard-cover masiv?
Cei onesti nu dau doi bani pe aceste calomnii, insinuari si miselii, iar cei lipsiti de onestitate nu sunt partenerii nostri de dialog (daca nu vrem sa devenim masochisti). Ce sa-i raspunzi unui nimeni cu ifose care te face praf cu invective de ultima speta? Ce sa-i spui unei intruse in lumea culturii care inventeaza citate? Ce-i poti replica unui personaj care n-a publicat in viata lui in afara frontierelor autohtone, un aflator in treaba care nu are habar ce inseamna sistemul de peer-review, nu a participat la vreo conferinta internationala serioasa si care lanseaza acuzatii aberante dupa cum i se nazare? Cum poti proba ca exista edituri academice cu standarde recunoscute, ca nu totul este cumparabil, ca nu toti scriem la comanda? Ca poti avea convingeri si ca dreptul la opinie a fost castigat ca unul universal?
Ajungi asadar la un liman cand enormitatile rostite insolent nu te mai afecteaza, fie si numai pentru ca este limpede care sunt resorturile sordide ale acestor atat de repetitive, de ignobile atacuri. Ceea ce nu inseamna ca trebuie ignorate si ca nu este necesara o punere a lor sub microscopul analizei lucide. Este ceea ce face Mircea Mihaies in articolul pe care il public mai jos, cu permisiunea sa. Textul a aparut in numarul pe luna iulie 2011 al revistei timisorene “Orizont”. Am fost la Timisoara, la Mircea si Ilona, impreuna cu sotia si fiul meu, de 4 iulie (ziua mea de nastere, ziua tarii in care sunt fericit ca traiesc). Am lansat impreuna cartea “O tranzitie mai lunga decat veacul” si volumul “Despre comunism. Destinul unei religii politice”. Cu acel prilej, la libraria “Joc secund” am spus ca Timisoara este cel mai frumos cuvant din limba romana. Este convingerea mea ferma, nascuta din admiratie si solidaritate cu orasul-erou. (VT)
Lecţia de exorcism
de Mircea Mihăieş
Vladimir Tismăneanu, DESPRE COMUNISM. Destinul unei religii politice.Editura Humanitas, 2011, 295 p.
Pentru a-l defini pe Vladimir Tismăneanu e suficientă o singură întrebare: cum ar arăta şi care ar fi nivelul studiilor politice din România, fără influenţa lui decisivă? Când a revenit în ţară, pentru câteva zile, la începutul lui 1990, era în plină afirmare: cărţile i se tipăreau la marile edituri academice americane şi britanice, începuse activitatea universitară la una din prestigioasele instituţii din Statele Unite, era o vedetă a congreselor internaţionale, îl cunoşteau şi îi cunoştea pe toţi oamenii importanţi ai domeniului. Ce te frapa din prima clipă era plăcerea de a aduna persoane despre care ştia că se aseamănă, de a-i pune în valoare pe cei merituoşi — fie că-i erau amici sau inamici — şi de a-i conecta la dezbaterile de mare ţinută din lumea academică anglo-saxonă.
Nu cred că există vreun intelectual cu nume din România acestui moment (politolog sau eseist) care să nu fi beneficiat măcar de o recomandare scrisă din partea lui Vladimir Tismăneanu. Sute de intelectuali români, în formare sau deja formaţi, s-au folosit de prestigiul lui pentru a face rost de burse, a participa la conferinţe sau pentru a li se publica în străinătate cărţi. A iniţiat, în Statele Unite şi în România, publicaţii de specialitate, a înfiinţat instituţii şi a organizat conferinţe şi simpozioane de înalt nivel ştiinţific. Un astfel de personaj, într-o lume normală, ar fi hrănit, după modelul grecesc, în pritaneu. În schimb, în ţara de origine i se aplică un tratament de exterminare: în timp ce în mediile intelectuale internaţionale e primit ca o vedetă, în România e ţinta denigrărilor, atacurilor şi injuriilor cvasi-unanime. Iar cei care-l înjură mai abitir sunt, fireşte, cei care au profitat, într-un fel sau altul, de ajutorul său.
Într-un calendar al infamiilor din perioada postcomunismului românesc, anul 2006 reprezintă un reper. Nu că Tismăneanu n-ar fi fost calomniat, batjocorit, ameninţat cu moartea şi până atunci. Dar în intervalul începând cu 1990 şi până în acel moment inamicii erau previzibili: foştii activişti, securiştii, complicii nomenklaturii, naţionaliştii şi turnătorii au identificat în Vladimir Tismăneanu un duşman ireductibil şi l-au atacat cu frenezie. Perdanţi ai istoriei, îşi imaginau că adevărurile spuse şi scrise de el pot fi anihilate prin potopuri de sudălmi şi avertismente că va fi exterminat fizic. Treptat, şi-au redus zelul denigrator, oarecum resemnaţi că au pierdut partida. Numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a relansat, însă, cu o furie inimaginabilă, aversiunea împotriva unui intelectual strălucit care avea o singură vină: că se încăpăţâna să spună, cu orice risc, adevărul.
Fenomenul depăşeşte graniţele politicului, sociologicului şi psihologicului, pătrunzând adânc în psihiatrie. Încurajaţi de ura viscerală arătată de personaje care până atunci jucaseră (e drept, cu moderaţie) partitura anti-comunistă, zona nefrecventabilă, de tip „România Mare”, a dezlănţuit o campanie care n-a încetat nici în clipa de faţă. Frustraţi, individioşi, resentimentari, mulţi dintre cei cărora îi datorează lui Vladimir Tismăneanu nu doar bruma de prestigiu, ci şi carierele profesionale, s-au înscris într-un război al denigrării fără precedent. Ce nu-i pot ierta ei lui Vladimir Tismăneanu e neobositul angajament democratic, liberal şi anticomunist. Obişnuiţi să navigheze în apele tulburi ale unei tranziţii în care diferenţele dintre dreapta şi stânga sunt estompate de participarea la aceleaşi coterii şi aranjamente ce se interferează primejdios cu sfera politicului, ei văd în Tismăneanu un pericol ireductibil. Ceea ce el chiar este pentru duşmanii societăţii deschise şi pentru inamicii modernizării.
Departe de a se domoli cu trecerea vremii, atacurile împotriva lui Vladimir Tismăneanu sunt parte dintr-un proces de asasinare ritualică în care vei descoperi, şocat, indivizi pe care nu părea să-i unească nimic. Iată că-i uneşte ranchiuna împotriva unui intelectual de clasă şi a ideilor susţinute cu fervoare de acesta. De la perdanţii vechii nomenklaturi, la profitorii nomenklaturii post-comuniste, de la naţionalişti şi anti-semiţi la jurnaliştii cu pretenţii de guru infailibili, de la rivali închipuiţi, cu pseudo-contribuţii eseistico-urechiste la dezbaterile ideologice ale vremii, la plagiatori impenitenţi şi nulităţi cu ifose, o întreagă pleiadă a resentimentului au găsit în Vladimir Tismănenanu ţinta unificatoare.
E, într-adevăr, uluitor să-i vezi de aceeaşi parte a baricadei pe-un naţionalist primitiv precum Vadim Tudor, o intelectuală cu pretenţii de aristocraţie intelectuală, dar cu operă ştiinţifică precară, precum Zoe Petre, pe realizatori de televiziune precum Stelian Tănase, politruci rataţi de genul Emil Constantinescu, dar şi o nouă generaţie de indivizi ieşiţi din incubatoarele comunismului de după căderea lui Ceauşescu. Nu lipsesc, din nefericire, şi unii prieteni cărora Vladimir Tismăneanu le-a făcut numai bine. Având fiere în loc de creier şi invidie în loc de raţiune, ei alcătuiesc o conjuraţie în care intră, la grămadă, şi liderii politici, mai vechi şi mai noi, care mărşăluiesc sub steagul roşu al neo-comunsimului, de la Ion Iliescu la Victor Ponta şi la neofitul Crin Antonescu, precum şi armata anonimă şi veninoasă a bloggerilor şi „comentatorilor” specializaţi în uciderea în efigie a personajelor publice neconvenabile.
Cine mai e, în acest tablou sinistru, alături de Vladimir Tismăneanu? Pe lângă un mic grup de prieteni (de la H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Ioan T. Morar, Valeriu Stoica, la tinerii cercetători Cristian Vasile, Mihail Neamţu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Bogdan Cristian Iacob, care i-au fost alături în furtunoşii ani pe care ne-a fost dat să-i străbatem), de partea lui se află un aliat invincibil: adevărul. De aici provine, din patosul adevărului şi din dorinţa fierbinte de a rosti frazele necesare, fascinaţia pe care o exercită — sunt convins: chiar şi asupra adversarilor — Vladimir Tismăneanu. Cărţile sale, de la Mizeria utopiei la Stalinism pentru eternitate şi, cu siguranţă, volumul care va apărea în 2012 la University of California Press, Diavolul în istorie, sunt scrise în numele valorilor supreme, adevărul şi libertatea, în care prea mulţi dintre cei care-l duşmănesc pe Tismăneanu văd primejduirea planurilor care-i animă, de la îmbogăţire la sete de putere, şi de la ascunderea crimelor trecutului la incapacitatea de a accepta că România nu e blestemată să fie la nesfârşit o ţară a abuzurilor, minciunii şi înapoierii.
La împlinirea unei vârste solare, Vladimir Tismăneanu nu putea să le dea inamicilor o replică mai potrivită (şi imparabilă) decât volumul de eseuri Despre comunism. Destinul unei religii politice. El vine în seria de studii dedicate, începând cu anii ’80, comunismului românesc şi internaţional, perceput de autor ca una din cele două mari maladii spirituale ale veacului trecut. Mai radical ca în demersurile anterioare — analitice, sintetice ori informative —, textele adunate sub un titlu comun sunt, pur şi simplu, documente care denunţă o deviaţie malignă a spiritului uman. Într-un anumit sens, ele ar putea constitui anexe la scrierea-reper, Stalinism pentru eternitate, dar, pe de altă parte, de pe un versant mai abrupt, ne fac martorii unei deconstrucţii implacabile:
„Comunismul a fost o formă de resentiment. A fost un fundamentalism politic modern, un angajament într-un proiect politic absolut. [...] Totalitarismul comunist ca organizare socială, politică, culturală, economică este caracterizat prin trei elemente. În primul rând, prin refuzul memoriei. Aversiunea, ostilitatea faţă de memorie îl face mnemofob. El acţionează, prin toate instituţiile sale, pentru distrugerea memoriei. În al doilea rând, este o organizare care urmăreşte şi distrugerea valorilor, şi în acest sens e şi axiofob. Şi, nu în ultimul rând, el detestă spiritul, deci este o organizare de tip noofobic.” Aceste însuşiri incontestabile, care dovedesc esenţa demoniacă a comunismului, continuă să aibă o incredibilă trecere în mediile universitare şi în rândul unor tineri intelectuali în mintea cărora teribilismul ideologic şi cinismul fac ravagii.
Despre comunism e construită în aşa fel încât să fie şi o simptomatologie, şi o anatomie. Perspectiva teoretică, admirabil ilustrată în capitole precum „Despre comunism: o religie seculară”, „Ce a fost şi încă este comunismul”, „Stalinismul în Europa de Est”, „Ce a fost comunismul naţional?”, „Sfârşitul leninismului şi viitorul valorilor liberale”, reprezintă forme de atac asupra marii iluzii care a smintit, vreme de atâtea decenii, minţi inteligente, seduse se minciuna egalitarismului, a libertăţii neţărmurite şi a fraternităţii impuse cu forţa armelor.
În celelalte două segmente ale cărţii, Agonii şi Repere, Vladimir Tismăneanu ilustrează, într-o modalitate cvasi-romanescă, o sumă de cazuri întru totul grăitoare pentru decăderea fiinţei umane atunci când s-a lăsat impregnată de demonismul bolşevic, sau, dimpotrivă, cazuri de eroism ale unor intelectuali care-au reuşit să se salveze din ghearele „religiei seculare.” Un caz straniu, uimitor şi repulsiv în acelaşi timp, îl reprezintă cel al lui Mirel Costea, membru al înaltei nomenklaturi comuniste care a fost împins, dintr-un amestec de bravură şi laşitate, la sinucidere. Într-o naraţiune care l-ar fi făcut gelos şi pe Danilo Kiš, autorul ne invită într-o călătorie prin bolgiile unui univers detracat, dominat de suspiciune, ură, gelozie, vendetă şi crimă.
Mirel Costea (pe numele lui real Natan Zeider) era cumnatul unui personaj cu multă influenţă în stratosferele comunismului românesc, Emil Calmanovici. Pion devotat al primei perioade staliniste, Calmanovici înţelege treptat natura demonică a bolşevismului şi încearcă să se elibereze de ea. Ajunge la greva foamei şi moare, în martie 1956, considerând c-a fost trimis la închisoare pe nedrept. Mirel Costea deţinea o funcţie de importanţă covârşitoare. Era şeful Sectorului de Verificare a Cadrelor, organism direct subordonat CC al partidului. Apropiat al lui Emil Bodnăraş, mulţi îl considerau un „idealist excepţional de amiabil”, un „copil favorit al comuniştilor din clandestinitate”. Cu toată influenţa şi simpatia de care se bucura, Costea ştia ce soartă îl aşteaptă. Prin urmare, el a decis, cu sânge rece, să se sinucidă înainte de a fi arestat.
Relatarea de mai sus poate fi citită şi ca dramoleta unui personaj subjugat de forţa de seducţie a Infernului. Costea a fost unul din nenumăraţii „demoni meschini” născuţi din somnul raţiunii, incapabil să aducă la acelaşi numitor „adevărul subiectiv” (convingerile proprii) şi „adevărul obiectiv” (ideologia partidului). În realitate, cazul Costea arată cât de adânc pătrunsese morbul fanatismului şi ce forţă distructivă exista în ideologia comunistă. N-a fost suficient că Mirel Costea s-a sinucis. El a lăsat şi două scrisori, una către adjunctul său, alta adresată propriilor fiice. Nu poţi, citindu-le, să-ţi reprimi un sentiment de spaimă şi dezgust în faţa celui care scrie, chiar înainte de a-şi trage un glonţ în cap, aceste cuvinte năucitoare:
„Un comunist trebuie să aibă încredere în partid şi trebuie să fie cel mai fericit om din lume când simte că şi partidul are încredere în el. Am fost fericit, m-am bucurat de încrederea Partidului, şi spun că am meritat-o, n-am înşelat Partidul. Din 1939 n-am trăit altă viaţă decât pentru Partid. Când mi s-a părut odată că soţia mea se teme că activitatea mea poate duce la arestarea mea, am vorbit cu ea frumos şi i-am arătat ce e Partidul. A început şi ea să activeze cu trup şi suflet. Până la 23 August 1944 n-am făcut un copil, tot cu gândul la Partid, să nu am greutăţi în muncă.” Iar „mărturisirea” sa, mărturisirea unui demon, se încheie astfel: „Ultimul meu gând către tov. Stalin, către CC al PMR, către tov. Gheorghiu-Dej.”
Cartea lui Vladimir Tismăneanu este mai mult decât un manual despre ororile comunismului: ea este un tratat despre felul în care Răul intră, străbate şi domină lumea, nu prin diavoli supranaturali, ci prin diavoli în carne şi oase.
