sursa: caietesilvane.ro, februarie 2016, Marin Pop

Iuliu Maniu către regele Carol al II-lea

Despre revenirea lui Carol al II-lea în țară - deziderate și consecințe 

Pe data de 8 iunie 1938 s-au desfăşurat la București fastuoasele serbări ale Restaurației, cu un cult al personalității nemaîntâlnit până atunci. Țara se găsea la șase luni distanță de la instaurarea regimului autoritar personal al regelui Carol al II-lea, care a desființat partidele politice, a introdus cenzura și a interzis apariția mai multor ziare. Ziua de 8 iunie, ziua proclamării lui Carol al II-lea ca rege, în momentul revenirii sale clandestine în ţară, în anul 1930, devenise un fel de zi naţională.
 În aceste condiții, marele om politic sălăjean, Iuliu Maniu, liderul opoziției democratice din România, concepe și trimite spre publicare ziarului „Dreptatea”, oficiosul P.N.Ț., un memoriu în care face un aspru rechizitoriu al celor opt ani de domnie, mai bine spus guvernare, ai regelui Carol al II-lea şi atenţionează asupra dezastrului spre care se îndrepta ţara. Cenzura l-a oprit de la publicare, cum făcea de obicei după instaurarea dictaturii regale. Noi am descoperit manuscrisul lui Iuliu Maniu în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) din București și îl dăm spre publicare, datorită importanței sale istorice. 
 Iuliu Maniu ţine să precizeze în primul rând faptul că era un monarhist convins şi credea în necesitatea menţinerii regimului monarhic. Subliniază, însă, că un regim monarhic se bazează pe stabilitate și continuitate. Era un adept al constituționalismului, motiv pentru care odată ajuns la guvernare, în decembrie 1928, pe lângă reforme importante pentru societatea românească a realizat și Restaurația, adică readucerea principelui Carol în ţară. Credem că la fel ca marele om politic liberal, Ionel Brătianu, își dorea să-l aducă pe Carol în țară, să-l împace cu regina Elena, mama regelui Mihai și să-i încoroneze la Alba Iulia. Încoronarea regelui Ferdinand I Întregitorul și a reginei Maria la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, a constituit apoteoza Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 și realizarea României Mari.
Din păcate, Iuliu Maniu a fost înșelat amarnic de principele Carol, care odată venit în țară nu a păstrat etapele necesare urcării sale pe tron, trecând prin Regență, ci s-a autoproclamat direct rege, sub numele de Carol al II-lea, bazându-se pe o mare parte a ofiţerimii, al unor oameni politici, inclusiv din P.N.Ţ., al opiniei publice şi pe a fratelui său, principele Nicolae, care renunţa şi el la tron, cum făcuse şi Carol în anul 1925, tot pentru o femeie de rând. Era prima victorie a lui Carol împotriva lui Iuliu Maniu, care era pus în faţa faptului împlinit. Mai mult, Carol nu a renunțat nici la metresa lui, Elena Lupescu, pe care colaboratorul său apropiat, Mihail Manoilescu, a adus-o clandestin în țară, cu pașaportul soției sale. La auzul acestei vești, Iuliu Maniu, care era prim-ministru și-a dat seama că a fost înșelat și i-a înmânat regelui demisia de onoare, în octombrie 1930. 
 A mai fost amăgit și mințit încă o dată de rege și a acceptat să mai conducă un guvern național-țărănist în octombrie 1932. Regele Carol al II-lea i-a promis că va avea mână liberă, însă Camarila regală se infiltrase adânc în societatea românească. În momentul când prefectul poliției Capitalei, Gabriel Marinescu, membru al Camarilei regale formată în jurul Elenei Lupescu din trădători și parveniți nu se supune ordinului ministrului de Interne, Ion Mihalache, atât el cât și Iuliu Maniu își prezintă demisia de onoare, pe data de 12 ianuarie 1933. Înainte cu câteva zile, pe data de 8 ianuarie împlinise 60 de ani, din care 40 i-a dedicat luptelor naționale, înainte de 1918 și încercării de instaurare a democrației în cadrul României Mari. 
 Din acel moment, Iuliu Maniu începe un război personal, de uzură, împotriva Elenei Lupescu și a Camarilei regale, sperând până în ultimul moment că regele mai putea fi salvat din această cloacă. Se retrage din fruntea guvernului și a partidului, în liniștea satului natal, Bădăcin, lăsându-l în fruntea partidului pe bunul său prieten și colaborator, Ion Mihalache.
 La fel ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache a fost amăgit și el de regele Carol al II-lea. În anul 1937 se încheiau cei patru ani de guvernare liberală, iar în conformitate cu indicaţiile electoratului și rotativei guvernamentale, regele Carol al II-lea trebuia să desemneze un prim-ministru național-țărănist, în speță pe Ion Mihalache, pentru formarea unui nou guvern și organizarea alegerilor parlamentare. Dar regele i-a impus lui Mihalache o condiție pe care știa că național-țărăniștii o vor refuza: formarea unui guvern comun cu Alexandru Vaida Voevod, demisionat din P.N.Ț. și președinte al unui partid minuscul înființat de către el, Frontul Românesc, cu tendinţe evidente de dreapta. În condițiile în care tactica politică a lui Ion Mihalache eșuează, Iuliu Maniu revine în fruntea partidului și reîncepe lupta politică. 
În memoriul trimis spre publicare, după terminarea serbărilor Restauraţiei din vara anului 1938, Iuliu Maniu îl acuză pe Carol al II-lea că a instaurat un regim dictatorial, fiind susținut de oameni politici trădători și dornici de parvenire. Subliniază apăsat că o societate nu poate prospera fără libertăți și drepturi cetățenești. Reformele au fost stopate, spune el dând exemplul reformei agrare, care necesita revizuire, datorită numeroaselor nedreptăți și abuzuri. Nu mai vorbea nimeni de izlazurile comunale, nu se mai ocupa nimeni de drepturile muncitorilor, funcționarii și-au pierdut statutul, magistrații inamovibilitatea, iar bolnavii nu aveau locuri în spitale. Țara nu era înzestrată cu armament, în schimb străjeria țării, precursorii pionierilor comuniști, organizație înființată de rege cu scop propagandistic, dădeau asigurări societății că vor crește mari și vor apăra hotarele țării.
Iuliu Maniu avertizează că un astfel de regim nu putea dura mult. Situația era foarte gravă și pe plan extern, iar neluarea unor măsuri urgente putea aduce statului român „prejudicii ireparabile”, ceea ce din păcate s-a întâmplat în vara anului 1940, cea mai neagră vară din istoria României, când am pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilaterul și o mare parte din  Ardeal.
 În finalul memoriului, Iuliu Maniu face apel la realizarea unui consens al întregii națiuni, care se afla, după părerea sa, în criză economică, dar mai ales într-o profundă criză morală. Aici face probabil aluzie la Camarila regală, la clica formată în jurul Elenei Lupescu și la faptul că regele trăia în concubinaj cu aceasta.
 Era nevoie de mobilizarea întregii națiuni mai mult ca oricând, deoarece, spune el, se simțea apropierea unui nou „războiu al lumii”, iar vecinii amenințau hotarele țării din toate părțile. Era în joc viitorul națiunii, iar regelui îi ardea de serbări fastuoase și exacerbări ale cultului personalității. 
 Încheie cu un episod relevant din istoria Franței, afirmând că Napoleon al III-lea a dat o lovitură de stat în anul 1851 invocând anarhia internă. Peste puțin timp, însă, despotismul s-a prăbușit, având de suferit în primul rând Franța. Era o aluzie directă la regimul dictatorial instaurat de Carol al II-lea și pericolul care amenința România. Din păcate, analiza obiectivă făcută de vizionarul Iuliu Maniu și viitorul sumbru descris în memoriu s-au adeverit nu peste mult timp. Regele Carol al II-lea și-a pierdut tronul, dar România a pierdut mult mai mult.
 În continuare, redăm manuscrisul memoriului elaborat de Iuliu Maniu:

*

„Terminate serbările Restauraţiei, putem să dăm curs reflexiunilor ce în mod natural se desprind din ele. În deosebi noi, membrii Part. N.Ţ. suntem în drept şi datori să recapitulăm antecedenţele restauraţiei, desideratele cari se leagă de ea, consecinţele cari le-a avut și semnificația serbărilor prin cari se comemorează.
Partidul N.Ț. și în special eu am fost întotdeauna de convingeri monarhice și de necesitatea menținerei regimului monarhic.
Un regim monarhic însă se sprijină în primul rând pe principiul stabilității, continuității și al autorității și pentru acest motiv când o greșită politică a partidului liberal și a factorilor dinastici au înlăturat pe principele Carol de la ordinea normală a succesiunei la Tron, am luat din primul moment atitudine pentru înlăturarea acestei măsuri, care atingea grav toate aceste trei principii.
De aici a urmat împrejurarea că imediat după Consiliul de Coroană din Sinaia, la grija ce am pus atât în opoziție cât și la guvern, pentru întronarea principiului legalității și a constituționalismului, s-a adus aceea de a restabili principiul autorității, stabilității și continuității la Tron prin restaurarea ordinei legale în succesiunea Coroanei.
Sub guvernarea partidului N.Ț. am reușit să ducem la bun sfârșit nisuințele noastre mânate de aceste griji. Am întronat în toate ramurile vieții de stat și administrative legalitatea și am pus în deplină aplicare constituționalismul nostru. Am realizat reforme hotărâtoare aproape în toate ramurile administrației de stat și am realizat Restaurația contra tuturor celorlalte partide.
Prin întreaga aceasta activitate a partidului nostru n-am fost decât executorii voinței naționale manifestată în deplină legalitate și continuitate de drept.
Din opera de boltă a guvernării partidului N.Ț.: restaurarea, trebuia să urmeze cultivarea izvorului din care a răsărit și ea: respectarea voinței naționale, a legalității și a continuității de drept. Cu respectarea acestor temelii a unei vieți serioase de stat trebuie să se facă reformele necesare pentru evoluția sănătoasă și veșnic ascendentă a vieții de stat provocate de schimbarea firească a împrejurărilor între cari o națiune trăiește.
Servarea Restaurației prin urmare, întrucât ea pornește din adâncul sufletului mulțimei, iar nu numai din forma exterioară în care se presintă un stat cu organele sale, trebuie să fie apoteoza izvorului din care a răsărit și a mijloacelor prin care s-a realizat.
Ne cuprinde însă, mai ales pe noi cari am realizat Restaurația o adâncă durere că tocmai în aceste zile de aniversare suntem forțați de diverse întâmplări să constatăm că mulțumirea ce simte Țara că în succesiunea Coroanei s-a realizat stabilitatea și continuitatea, este turburată de faptul că ordinea de drept, legalitatea și principiile constituționale au fost complectamente nesocotite și s-a trecut peste voința națională, instalându-se un regim dictatorial prin nimic justificat, fără a fi la baza lui o idee regeneratoare, fiind susținut de oameni cari între cadrele constituționale n-au știut să realizeze o forță politică și a altora mânați de dorul de parvenire chiar și cu prețul trădării.
Calitățile personale distinse ale Suveranului, care și-a recâștigat pe dreptate Tronul prin Restaurație, nu pot să facă să dispară nici să aline durerea poporului românesc, văzându-și drepturile călcate în picioare și jignită demnitatea sa națională.
Desigur nu e comod a spune adevărul, însă, mai ales atunci, când el privește interesul general, e o crimă a-l ascunde. „Cine laudă o acțiune rea o face și el”, zice un proverb persan, același lucru î-l face și acela, adaog eu, care nu-l contrazice. 
Cunoaște toată lumea adevărul atât de banalizat prin continua lui repetare și permanenta sa nerealizare, că o societate nu poate prospera fără libertate și justiție socială.
Orice deprindere presupune un timp mai îndelungat pentru a ajunge trainică. Sub raportul acesta poporului român i s-a dat o grea lovitură: procesul său de democratizare, de desvoltare a ideei de libertate și de dreptate socială cu multiplele ei consecințe în toate domeniile a fost oprit brusc sub pretextul unei turburări în bună parte inventată și în mare măsură pregătită din vreme. În direcția reformelor sociale lucrul e și mai grav că s-a oprit complet. Mai mult, se reacționează prin sancțiuni severe în contra încercărilor de a vorbi de ele. Nimeni nu mai are voie să vorbească de completarea de izlazuri atât de necesare sătenilor, nici de revizuirea exproprierilor și a împroprietăririlor unde s-au făcut atâtea nedreptăți. Nu se mai poate vorbi de păduri comunale, nici de protecțiunea muncii țărănești sub nici o formă! De muncitori nu se mai ocupă nimeni afară de sforțările din ultimele zile de a le „organiza câteva zile de odihnă pe an”; nimic de asigurările sociale, de îmbunătățirea condițiilor de lucru ale muncitorilor și mai ales nimic despre naționalizarea industriilor de interes obștesc și despre tirania economică a cartelurilor! Peste toate aceste probleme s-a așezat o tăcere de mormânt.
Funcționarilor li s-a suprimat statutul, magistraților inamovibilitatea. Viața s-a scumpit în ultimele luni cu peste 30 la sută iar salariile le-au fost scăzute pe 1 Aprilie. Sarcinile fiscale cresc mereu, palate noi se ridică dar bolnavii rămân mai departe fără locuri în spitale și înarmării Țării se afectează sume derizorii în raport cu cele necesare. În schimb străjerii ne asigură de zile mai bune în viitor când vor ajunge ei mari și ne vor conduce, trebuind deocamdată să ne mulțumim cum scade puterea vitală a poporului românesc prin subalimentarea la care sunt forțați și prin bolile sociale cari îl mistuesc.
În sate, în special acele prin cari trec drumuri principale cu frecvență selectă, se văruesc gardurile și balustradele podurilor, punându-se de la sine întrebarea pentru acei ce cunosc lucrurile, că oare în dosul gardurilor vopsite au oare copiii goi bucata lor de mămăligă? 
Aspectul vieții noastre interioare este atât de trist încât cu drept se întreabă fiecare „o mai ține mult ?” Apa care se oprește artificial nu poate fi ținută în loc decât numai dacă nu se adună prea multă. Totul se reduce la o chestiune de rezistență. „Așteptarea este amară însă fructul ei dulce” zice un proverb în cunoașterea căruia nu ne-ar fi greu să așteptăm cu oarecare liniște filosofică trecerea acestui val negru de dictatură peste capetele noastre dacă ar fi vorba numai de considerațiuni de natură sufletească și de interes interior al Țării noastre.
Ceeace ne îndeamnă însă să facem aceste reflexiuni chiar din ocazia Restaurației și să ieșim din cadrele unui fatalism liniștit, este împrejurarea că în raporturile externe ale statului nostru se petrec lucruri mai mult decât îngrijorătoare cari pretind atitudini, măsuri și acțiuni imediate a căror întârziere pot produce statului nostru prejudicii ireparabile. Aceste atitudini, măsuri și acțiuni trebuesc însă luate cu consentimentul opiniei publice ca o emanațiune a voinței naționale, tocmai pentru a angaja întreaga națiune pentru a putea apela cu drept cuvânt la sacrificiul tuturor. Or, la acest lucru nu se poate ajunge în regimul dictatorial de azi, în care adevărurile se ascund, evenimentele externe sunt tăinuite, intențiunile diriguitorilor sunt necunoscute, țintele de atins sunt neclarificate și mijloacele prin cari ar trebui atinse sunt neexaminate de opinia publică.
Cele mai mari interese ale Națiunii pentru cari obștea românească va trebui să-și sacrifice avutul, sângele și viața, cele mai mari probleme de cari depind integritatea și independența statului nostru sunt puse la discreția câtorva oameni lipsiți de încredere obștească și rezolvate în afară de cunoștința și voința Națiunii.
O stare de lucruri nu numai adânc jignitoare pentru Națiune ci și profund periculoasă. Națiunea este împedecată nu numai de a cunoaște lucrurile și de a-și spune cuvântul, ci și de a-și desvolta forțele vii, sufletești și economice pentru a preântâmpina cu succes pericolul care ne amenință. În loc de a mobiliza întreg sufletul românesc cu tot fanatismul de care este capabil, se produce o dezagregare morală și sufletească și în loc de a organiza puterea economică și de producțiune a întregului popor românesc, este aruncat într-o criză economică și financiară care sleiește orice avânt și materialicește face imposibilă organizarea Națiunii într-o forță de rezistență neînvinsă.
Știe toată lumea că se pregătește noul răsboiu al lumii. Știm cu toții că vecini de ai noștri amenință hotarele noastre și totodată vreau să aibă cuvânt în organizarea vieții noastre interne de stat. Aflăm de diverse discuții și demersuri oficiale făcute de reprezentanții oficiali ai statului nostru dar nimeni nu știe ce gând au cârmuitorii noștri, aleg ei, fără a întreba Națiunea, cari interese de stat și naționale pot fi sacrificate și cari sunt acele pentru cari Națiunea trebuie să-și pună în joc averea și viața cetățenilor și chiar existența ei.
Unitatea Națională a fost realizată prin jertfa milioanelor de cetățeni și prin voința conștientă a Provinciilor-Unite și nu se poate ca existența ei să fie pusă în joc fără contribuția gândirii și sufletului lor. Jocul este prea periculos decât să nu simțim datori de a ridica cuvântul, fără gândul de a tulbura serbări, ci cu nisuința de a înlătura o nedreptate și mai ales un mare pericol.
În 1851 Napoleon al III-lea a dat celebra lovitură de stat, sugrumând Constituția Țării sub pretextul „anarhiei interne”. Proudhon citind manifeste placardate pe zidurile Parisului zise unui prieten: „nimic nu este mai puțin durabil decât despotismul”. Și în adevăr peste puțin timp regimul se prăbuși dar odată cu el Franța cunoscu mari nenorociri!
Nisuința noastră patriotică este de a feri Țara noastră de ele.
Iuliu Maniu

Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D 10.165, f. 190-201