Corneliu Coposu acasa la Costel Mares, dupa 1989

Continuăm serialul dedicat corespondenţei şi scrierilor inedite ale Seniorului Corneliu Coposu, cu alte documente pe care le-am descoperit în arhivele CNSAS. Este vorba de o scrisoare inedită pe care Corneliu Coposu o trimite lui Constantin (Costel) Mareş, care se afla în exil, în RFG. El fusese ales, pe data de 3 iunie 1978, în forul de conducere al Comitetului Național Român din Exil, ca reprezentant în RFG, alături de Grigore Dumitrescu și C. Nagocevski.

Dintr-o altă scrisoare, datată 25.01. 1993, adresată de Costel Mareş lui Corneliu Coposu regăsim, printre altele, câteva date biografice despre autor. Astfel, aflăm că Mareş Constantin a făcut parte din tineretul PNL, înainte de 1947. Tatăl său a fost administrator vamal la Cernăuţi, până în anul 1940 când Basarabia şi nordul Bucovinei au fost anexate de către URSS. Totodată, aflăm că a fost coleg de suferinţă în iadul comunist cu Corneliu Coposu, în lagărele de muncă de la Capul Midia şi Ghencea, între anii 1950-1952.

Constantin Mareş era supărat de clişeul noilor „emanați” (după cum ei singuri se autointitulau) ai evenimentelor din decembrie 1989, care îi catalogau cu termenul de transfugi pe românii aflați în exil, afirmând că aceștia nu au rămas în țară să mănânce salam cu soia. Constantin Mareș subliniază că în meniul pușcăriilor comuniste nu a existat așa ceva (scrisoarea din 1993 este postată pe siteul Fundației „Corneliu Coposu”, la secțiunea „Germania”).

Referitor la scrisoarea lui Corneliu Coposu către Constantin Mareş, pe care o publicăm în articolul de faţă, sublinem, în primul rând, faptul că statul comunist nu respecta secretul corespondenţei, deşi în Constituţia Republicii Populare Române din 1948, la art. 33 şi în cea din 1959, la art. 88, se preciza că secretul şi inviolabilitatea corespondenţei erau ocrotite de lege.

După cum se poate observa, cei care încălcau acest drept fundamental al cetăţeanului erau tocmai cei puşi să-l ocrotească. Lupul era acum paznic la stâna de oi. Astfel, în organigrama aparatului central al Securităţii Statului comunist, de la mijlocul deceniului şase, între multiplele servicii cu indicativ alfabetic se regăsea Serviciul „F”. El avea ca atribuții controlul corespondenței și a coletelor poștale (Vezi, pe larg, Liviu Țăranu, „Controlul corespondenței în anii 50”, în Dosarele istorie, nr. 11 (99)/2004, p. 52-54).

În timpul regimului comunist era controlată întreaga corespondență internă și cea externă, în special, deoarece de la românii aflați în exil și știrile pe care le transmiteau se credea că vine pericolul pentru regimul impus cu forța în România de tancurile sovietice.

Din studiul documentelor existente la CNSAS am observat că serviciul de interceptare al corespondenței funcționa la perfecție și în anii 80. Corespondența lui Corneliu Coposu era interceptată, studiată, xeroxată (inclusive plicurile), se făcea un rezumat al respectivei scrisori, după care era repusă în circulație, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De asemenea, era interceptată corespondența pe care o primea de la diferite persoane, în special cea primită din Occident.

Coletele poștale pe care le primea de la diverse persoane din străinătate (rudenii ale soției sau prieteni) erau inventariate și cântărite la gramaj (câtă cafea, obiecte de îmbrăcăminte sau încălţăminte, medicamente, etc.).

Scrisoarea pe care Corneliu Coposu o trimite lui Costel Mareș are ca subiect relațiile lui Iuliu Maniu cu Mișcarea Legionară în perioada 1929-1947, după cum subliniază și autorul. Este vorba de un adevărat document istoric elaborat de către Corneliu Coposu, în calitatea sa de martor ocular al evenimentelor, dar și pe baza documentelor de arhivă studiate. De asemenea, amintește și ultimele apariții editoriale ale epocii.

În finalul scurtei noastre intervenții am dori să mai facem câteva precizări legate de mult comentatul testament al liderului Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, pe baza unor documente inedite descoperite tot în arhivele CNSAS, în fondul PNȚ.

Astfel, în document se arată că pe data de 13 aprilie 1937, Iuliu Maniu îi primește în audiență pe reprezentanții studenților legionari sau simpatizanți, de la toate centrele universitare, care au fost trimiși de Corneliu Zelea Codreanu, cu scopul de a fi sfătuiți de liderul PNȚ în privința orientării politice a Mișcării Legionare. A doua zi, 14 aprilie 1937, Corneliu Zelea Codreanu le-ar fi transmis studenților testamentul său politic: „Când n-oi mai fi eu cu voi – le-a spus Codreanu - să ascultați de sfaturile acestui om (Iuliu Maniu – n.n.). Indiferent de ce vă deosebește ca ideologie, acest om este cel mai luminat și cel mai corect. Poate singurul corect.

Ar fi groaznic să rămâneți cadou în brațele unor oameni artificiali, apropiați de ideologia noastră, dar necinstiți sufletește, incorecți. Această hotărâre rămâne pentru voi cu putere de testament”.

Despre testament aflăm dintr-un apel adresat studențimii române de către Dr. Ciorogariu, fostul șef al delegației din 13 aprilie 1937, fost deputat de Bihor și Gorj, șef al organizației legionare din Oltenia și C. Dumitrescu Zăpadă, fostul aghiotant personal al Căpitanului.

Apelul publicat la scurt timp după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu se încheie cu îndemnul ca studenții să-l urmeze pe Iuliu Maniu, ca adevărat lider al opoziției democratice din România și un adevărat reper de moralitate pentru generația tânără, care dorea să se implice în politică sau era deja implicată: „Îndreaptă-ți gândurile și sufletul spre acela ce n-a fost niciodată străin de aspirațiile tale și de destinul Țării” (ACNSAS, Fond Documentar, dos. D 6.914, f. 73-74).

Credem că și din acest document ne putem face o imagine despre rolul imens pe care l-a jucat Iuliu Maniu în viața politică românească, în special în perioadele de restriște ale firavei democrații interbelice.

În continuare, redăm scrisoare lui Corneliu Coposu, în care evidențiază adevăratele relații ale marelui om politic, Iuliu Maniu, cu Mișcarea Legionară, în urma unor articole apărute în Occident, probabil comandate de legionarii aflați în exil.

București, 15 Martie 1980

Dragă Costel Mareș,

Am primit ieri scrisoarea ce mi-ai trimis (la 21.I.1980), singura în ultimele zece luni. Mă bucur că ești sănătos și că te descurci mulțumitor. Iți urez, în continuare, multă multă sănătate, mult noroc și deplină mulțumire. Doamnei Liliana, aceleași bune urări, însoțite de omagiile mele.

Îmi ceri, cu scopul de a te documenta, relații autentice despre „legăturile politice dintre Maniu și Mișcarea Legionară”, existente între anii 1929-1947, - pentru a verifica obiectivitatea (sau lipsa de temei) a unor articole de ziar, apărute recent în străinătate. Nu am citit și nu am nici o informație, în legătură cu respectivele articole; consider că, dacă au conținutul pe care-l rezumi, sunt departe de realitate și de adevăr și că sunt scrise, probabil, pentru a servi o circumstanță pe care o ignorez, sau vre-un interes de moment, ori pentru a provoca o diversiune.

Încerc să-ți răspund la întrebare, redându-ți, pe scurt, adevărul istoric, în problema atât de comentată și controversată a acelor așa-zise „legături politice” din urmă cu 40 de ani și mai bine. Cred că după deceniile trecute, aspectul evenimentelor poate fi circumscris în mod obiectiv. Multe din cele de mai jos au fost, dealtfel, consemnate și atestate prin publicarea unor documente din Arhivele Statului și prin însumarea evenimentelor în unele publicații (cărți și articole de revistă) mai recente, apărute în țară, de care probabil că nu ai cunoștință (Z. Ornea, „Țărănismul”; A. Simion, „Regimul politic din România 1940-1941”; Al. Savu, „Sistemul partidelor politice din România 1919-1940”; E. și G. Sonea, „Viața economică și politică a României”; M. Fătu, „Sfârșit fără glorie; M. Fătu, „Alianțele politice ale P.C.R.”; A. Simion, „Preliminariile insurecției din August 1944; C. Leu, „Romanul unei zile mari”; etc.), apoi revistele „Magazin istoric”, „Revista de istorie”, „Analele de istorie”, „Era Socialistă”, etc.)

Înainte de a intra în subiect, cred că nu este lipsit de interes să arăt că Maniu era adversarul „canibalismului politic” și împărtășea, cu convingere sinceră, ideia că toate doctrinele politice au dreptul să beneficieze de condiții nestrangulate de afirmare onestă, în fața opiniei publice (care rămâne suverană în opțiunile ei și care trebuie să fie singura instanță de arbitraj, în competiția democratică liberă a tuturor ideologiilor și metodelor de guvernare). Consecvent acestui principiu, Maniu, deși era considerat ca cel mai iredutabil dușman al compromisurilor, a căutat să stabilească cunoștință personală și chiar să întrețină relații personale cu toți adversarii politici, - fără ca aceste relații să împieteze asupra proverbialei lui intransigențe politice. Așa se explică faptul că raporturile personale dintre Maniu și unicul său adversar de talie excepțională, Ionel Brătianu, au fost cordiale, iar raporturile cu Dinu Brătianu (pe care-l socotea un mare înțelept și merituos om politic), au fost prietenești. Maniu a avut relații civilizate și corecte cu exponenții unor idei potrivnice crezului său, ca Averescu, Vintilă Brătianu, Duca, Iorga, Cuza, Goga, Argetoianu, Stere, Iunian, Tătărescu, Bethlen, Codreanu, Fluieraș, Ghelerter, Antonescu, Ștefanov, Foriș, Constantinescu-Iași, Bodnăraș, - cu toate că a fost atăcat permanent și la rândul său a criticat sever și fără rezerve, politica acestora; deasemenia a întreținut relații considerate amicale cu Gheorghe Brătianu, Dr. Angelescu, Costinescu, Romniceanu, Danielopol, Iamandi, Titel Petrescu, Jumanca, Pătrășcanu, Retty, Gyarfas, Brandt, Roth, Mayer Ebner, dr. Filderman, etc.

Socot că pentru a avea un punct de plecare, este necesar să fie redată succint profesiunea de credință a lui Maniu, repetată necontenit în cuvântările lui: „Am fost permanent călăuzit de trei mari principii, cărora le-am închinat, cu fermitate, toate străduințele zbuciumatei mele vieți; patriotismul luminat, democrația desăvârșită și dreptatea socială pentru popor. Idealul constant al luptei mele a fost gloria României Mari, iar obiectivul tendințelor mele politice a fost ridicarea și fericirea națiunii române”. (Testamentul lui Maniu, din arhiva notariatului public din Brașov depus după asasinarea lui Madgearu, când probabil că își vedea existența primejduită de violență și anarhie, - include aceleași considerațiuni).

În viața politică extrem de diversificată a României post-belice (1920) necesitatea grupării regnicolare a curentelor ideologice, a determinat fuziunea Partidului Național Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, - (partid care-și întemeia programul pe hotărârile istorice ale Adunării Naționale din 15 Mai 1848 (Blaj), - cu Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache (1926). Maniu a refuzat coaliția oferită de Ionel Brătianu, considerând că puternicul Partid Liberal, deși încununat cu gloria întregirii naționale, era exponentul oligarhiei financiare. Cele două formații contopite în Partidul Național-Țărănesc (P.N.Ț.), erau partide progresiste de centru-stânga, cu tendințe radicale, reprezentând revendicările țărănești, integrate într-o ideologie de sine stătătoare, - dar în acelaș timp și aspirațiile păturilor rurale mijlocii și a micii burghezii urbane. Partidul fuzionat urmărea reorganizarea vieții economice și social-politice, pe temeiul concepției de democrație țărănească ca singura care corespundea realităților românești ale vremii. Obiectivelor pre-stabilite erau: lupta pentru legalitate, împotriva exploatării (a trusturilor, cartelurilor, latifundiilor); programul adoptat prevedea proprietatea personală agrară plafonată, consolidarea prin legiferare adecvată a fermajului agricol elevat și a pluri-culturilor, sprijinirea fermă a lotului de producției numit de utilitate publică (lotul familial), dirijismul economic, etatizarea rațională a unor industrii din sectorul producției furnizoare a statului (industria grea), erau democrația parlamentară de tip occidental, întronarea și respectarea strictă a legalității și asigurarea funcționării nealterate a mecanismului constituțional.

După acest preambul destinat să justifice premiza argumentării, să intrăm în subiect.

Partidul lui Codreanu s-a rupt din Liga Apărării Naționale Creștine (condusă de A.C. Cuza) în anul 1927, fiind întemeiat sub numele de „Legiunea Arhanghelului Mihail”. Ulterior a fost botezat „Garda de Fier” (1929), s-a numit „Totul pentru Țară” (1934), pentru a adopta, în cele din urmă (1940) titulatura de „Mișcarea Legionară”. (În rândurile care urmează, toate referirile la acest partid vor fi notate cu ML).

Între anii 1927-1940, Maniu a cunoscut, pur formal și în circumstanțe sociale sau politice întâmplătoare, dintre căpeteniile ML, pe bătrânul Codreanu (din parlamentul anului 1922), pe tânărul C.Z. Codreanu (1937), pe preotul Moța (1906), pe Ion Moța (1929), pe Vasile Marin (de la cabinetul lui Ion Lugoșianu (1928), pe Generalul Cantacuzino-Grănicerul (1926), pe Clime și Cristian Tell (1929). A primit în audiență, la solicitarea lor, între anii 1929-1932 pe Stelescu, Dumitrescu-Zăpadă, Dumitrescu-Borșa, Gh. Ciorogaru, Gh. Șiancu, Horia Cosmovici și Ion Banea, care s-au prezentat fie pentru a-i prezenta omagii, fie pentru a căuta să explice anumite inadvertențe sesizate prin declarațiile lui Maniu, în legături politice, deschise sau discrete, nu au existat între PNT și ML sau ale aderenților ei. Ori de câte ori ML (cu succesivele ei firme) sau membrii ei, au contravenit normelor sociale, politice ori juridice, Maniu și-a făcut cunoscut protestul, admonestarea sau blamul, fără nici o reticență.

Astfel, Maniu și-a manifestat reprehensiunea și indignarea, la uciderea Prefectului Manciu de la Iași (1923); a condamnat lichidarea lui Vernescu (1927); a dezaprobat teroarea și actele de anarhie ale legionarilor, cu ocazia campaniei electorale din 1933; a criticat toate actele de vandalism, jaf, maltratări și profanări de cult comise de legionari, a dezavuzat public lașitatea lor și dovezile de obediență servilă față de Carol al II-lea, ca și compromisurile perfectate prin intermediul Camarilei cu fostul Rege (1938); a repudiat combinațiile de culise încropite pe parcurs de către unii dintre conducătorii ML, prin Nae Ionescu și Puiu Dumitrescu, precum și diversiunile antrenate de Argetoianu, la indicațiile lui Carol II (1937); a denunțat inadvertența ML, care (în 1938, luna Martie) nu a protestat împotriva desființării partidelor politice și (în Aprilie 1938) a refuzat să participe la frontul tuturor organizațiilor politice din țară, inițiat de Maniu, pentru a împiedeca drumul dictaturii lui Carol II. (La inițiativa lui Maniu a răspuns atunci prompt doar Dinu Brătianu și Jumanca, ceilalți șefi de partide, Goga, Cuza, Iunian, Averescu, Vaida, Iorga, Tătărescu, Filderman, Ghelerter, Rădăceanu, - eschivându-se de la colaborarea propusă sau refuzându-o net). Dealtfel, unii și acceptaseră demnități în guvernul-marionetă, prezidat de Patriarhul Cristea. („Uniunea Democratică”, formațiune care camufla Partidul Comunist, inițial a acceptat ideia, dar n-a semnat ultimatum-ul ce trebuia înaintat Regelui, - și inițiativa a rămas fără urmare). Tot Maniu a reprobat, cu asprime, incitările la violențe și crime, făcute la așa-zisul „Congres Studențesc” de la Tg. Mureș (1936), în realitate un congres organizat de ML (cu concursul diversionist al lui Gh. Tătărescu), în decursul căruia au fost lansate incitații grave, care vizau fruntașii național-țărăniști (Mihalache, Madgearu, Călinescu, Petre Andrei, Titulescu); Maniu a dezavuat declarațiile lui Codreanu (1937), privind intenția acestuia de a alătura România la politica fascistă și hitleristă, demonstrând absurditatea acestei tendințe; Maniu a înfierat prompt, de manieră aspră, asasinarea lui Stelescu (1936), asasinarea primului ministru Duca (1933), asasinarea primului ministru Călinescu (1939). Adversar ireductibil al violenței și crimei, Maniu a protestat, deasemenia, și împotriva asasinării, cu pretexte înscenate, a celor 14 fruntași legionari transferați de la Râmnicul-Sărat (1938), împotriva executării fără judecată a legionarilor, sub titlu de represiune, în București, în aproape toate județele țării și în lagărele de concentrare de la Vaslui, Râșnov, Miercurea Ciuc.

Pe Corneliu Z. Codreanu, Maniu l-a cunoscut în Noiembrie 1937, în preajma alegerilor generale, după ce (Maniu) a propus încheierea unui pact de „neagresiune electorală între partidele de opoziție”, pact care avea drept obiectiv temporar și limitat, răsturnarea guvernului personal al lui Carol II (prezidat de Tătărescu) și împiedecarea tendințelor dictatoriale etalate de Rege, precum și îndepărtarea Camarilei. În pactul respectiv se specifica în mod expres că fiecare formațiune politică participantă își va păstra nealterate autonomia administrativă, programul propriu, ideologia (concepția politică) și metodele proprii, - acordul limitându-se la perioada alegerilor din perspectivă, în vederea cărora se preconiza eliminarea atacurilor reciproce dintre partidele semnatare și concentrarea luptei împotriva nesocotirii mecanismului constituțional. La acel „pact de neagresiune electorală”, propus de Maniu, au aderat: Partidul Național-Liberal (Gheorghe Brătianu), Partidul „Totul pentru Țară” (Codreanu-Cantacuzino-Grănicerul), apoi Partidul Național-Agrar (Argetoianu) și ulterior Partidul Social-Democrat (Jumanca), Partidul Evreiesc (dr. Filderman) și Partidul Țărănesc Maghiar (dr. Retti), Dinu Brătianu, președintele Partidului Național Liberal (vechi) – (care, teoretic, era la guvern, prin grupul Tătărescu, impus de Rege peste voia conducerii) și-a dat, în mod discret, acordul la pactul inițiat, la care însă nu a putut adera oficial, întrucât era îndreptat împotriva unui guvern extras din propriul său partid (dar pe care-l detesta). După alegeri, însă, (Dinu Brătianu) a avut atitudine hotărâtoare, pentru îndepărtarea guvernului Tătărescu, înfrânt în lupta electorală, deoarece consultat de factorii hotărâtori ai Comisiei Centrale Electorale, s-a opus categoric și la falsificarea rezultatelor și la interpretarea abuzivă a legii electorale.

În lupta lui împotriva dictaturii, Maniu a mai încercat, la apariția (din Martie 1938) a decretului regal de desființare a activității politice din România, să solidarizeze în front toate partidele, pentru apărarea instituțiilor democratice, dar nu a fost secundat de către partidele vizate (cu două excepții) iar ML, invitată să adere și ea la acel front (curier Z. Boilă), s-a derobat.

Datorită unor interpretări tendențioase sau a unor judecăți superficiale, i s-a reproșat lui Maniu prezența ca martor, în procesul de la Tribunalul Militar, intentat lui Codreanu (1938, în urma reclamației de ultraj, făcută de Iorga (pe atunci consilier regal). Maniu a folosit prilejul acelui proces, pentru a denunța metodele polițiste întrebuințate de guvernul nereprezentativ, abuzurile administrative și încălcarea flagrantă a legilor, făcută de autorități în dauna liberei manifestări a activității partidelor politice, dezavuând pretextele invocate în rechizitor și pledând pentru restabilirea instituțiilor și practicilor democratice, asigurate prin Constituție. A avut grijă să sublinieze contradicțiile care separă categoric partidul său de ML. (Cu acelaș obiectiv, Maniu s-a prezentat ca martor al apărării și în procesele intentate pentru nerespectarea unor interdicții dictatoriale (când a fost citat), de către unii activiști din partidul comunist (Ex. Procesul Victor Dușa, la Tribunalul Militar Constanța).

Adaug un considerent ilustrativ, la epoca antamată, privind cauzele audienței de care s-a bucurat, într-un anumit moment din trecutul nostru politic ML la o anumită categorie de public. Această audiență (devenită îngrijorătoare) este a se atribui, în primul rând, persecuției întreprinse uneori fără motive concrete, împotriva legionarilor. Aceste persecuții i-au ridicat în ochii mulțimii, dispuse să se solidarizeze cu victimele prigoanelor, chiar de manieră demonstrativă împotriva unui regim autoritar, lipsit de simpatii și chiar detestat. La acest argument psihologic trebuie adăugate criza economică și situația pauperă a maselor largi, eșecurile înregistrate de guvernările deceniilor inter-belice, demagogia care se înscăunase în contactele cu poporul de rând, degradarea vieții politice din țară, prin nesocotirea celor mai elementare libertăți personale și politice, abuzurile de tot felul, care produceau indignare și revoltă și în sfârșit, căutarea unor soluții noi, neexperimentate. Nu în mică măsură a contribuit la ascensiunea ML, utilizarea ei ca masă de manevră împotriva opoziției (Tătărescu, Urdăreanu) sau ca factor de diversiune (Carol II, Gavrilă Marinescu, Moruzov), precum și încurajarea ei, justificată de anumite considerațiuni de moment (Vaida, Gigurtu, Tătărescu). S-au înregistrat inexplicabile încurajări oficiale discrete, chiar și în timpul celor mai crunte persecuții. De notat că cei care au ridicat ML la rang de partid de guvernământ (complectându-și cabinetele cu fruntași legionari) au fost, primul Tătărescu și al doilea Gigurtu.

După amputările teritoriale din anul 1940, care au antrenat și abdicarea lui Carol II, rezidurile ML, - care au supraviețuit decimărilor practicate de represiunile dictaturii regale asupra așa-ziselor „elite” legionare, - și-au manifestat zgomotos vocațiunea lor de a pune mâna pe putere, gonfându-și ponderea și contând pe sprijinul hitlerist, care își extindea hegemonia (și considerându-se exponenții fideli ai „ordinei noi”, fascisto-hitleriste). Cadrele vechi, legate de „spiritul Căpitanului”, în frunte cu bătrânul profesor Ion Zelea Codreanu, manifestau opoziție, împotriva veleităților lui Horia Sima (care revendica, după opinia lor, fără îndreptățire, șefia partidului decapitat) și susțineau (vechile cadre) că ML lipsită de cadre pregătite și de experiență politică și administrativă, populată recent cu elemente nepregătite și de joasă extracție, trebuie să se mențină în espectativă, până la realizarea unei granituri mai înzestrate și mai apte de conducere. Arivismul acoliților fanatici și turbulenți ai lui Sima, ajutat de epurări, a triumfat asupra frânei energice încercate de partida „codrenistă” mai rezervată. În sprijinul ardoarei de putere și a dorinței lor de guvernare (și căpătuire) a intervenit și presiunea exercitată de forurile hitleriste, care supra-evaluând capacitatea politică a emulilor lor, socoteau că au interesul să-i promoveze ca elemente devotate, în sprijinul politicei de expansiune și exploatare a Reich-ului. Pe de altă parte, a intervenit obligația lui Antonescu, încă izolat de cadrele armatei din care fusese eliminat, de a-și încropi, la repezeală un guvern pro-hitlerist, sortit să funcționeze sub auspiciile ocupației și hegemoniei germane. În urma refuzului categoric, al partidelor politice serioase de a colabora la o guvernare lovită de acest handicap, Antonescu, care avea neascunse simpatii din trecut pentru ML, a crezut că poate umplea vidul din jurul lui, cu ceiace mai avea la îndemână din ML.

Pe Horia Sima, Maniu l-a cunoscut incidental, în Septembrie 1940, cu ocazia unui parastas ridicat la Biserica Mihai Vodă din Capitală, pentru Generalul Moruzi (la care „comandantul Mișcării Legionare și vice-președintele Consiliului de Miniștri” de atunci, a ținut să fie de față). A fost singura dată când l-a văzut Maniu, fără însă să angajeze cu el (nici atunci și nici altă dată), vre-o conversație.

În toamna anului 1940, Maniu și-a manifestat dezacordul față de simbioza perfectată de Antonescu, cu fracțiunea arivistă a ML (Sept. 1940). A protestat împotriva interzicerii partidelor politice (Sept. 1940); a protestat împotriva proclamării „Statului Național-Legionar” (Oct. 1940) împotriva suprimării presei; împotriva suspendării garanțiilor constituționale și a restrângerii drepturilor cetățenești; împotriva incitațiilor la dezordine și violență; a cerut ferm restabilirea autorității puterilor constituite și a instituțiilor democratice, (Noiembrie 1940); a protestat împotriva ridicării și reținerii persoanelor, fără forme legale, de către foruri nelegalizate, Maniu a înaintat lui Antonescu un protest energic împotriva aderării guvernului, în numele țării neconsultate, la pactul tripartit (Noiembrie 1940); împotriva infiltrării germane în economia românească (Decembrie 1940). A condamnat în cei mai categorici termeni jafurile, maltratările și crimele comise de legionari și comisă contra muncitoarei Ocsko Tereza; Maniu a înfierat cu revoltă și indignare asasinarea bunului său prieten, secretarul general al Partidului Național-Țărănesc, Virgil Madgearu, și a savantului român Nicolae Iorga, apoi contra asasinării celor 64 de prizonieri politici de la Jilava, învinuiți (dar nejudecați) de a fi persecutat pe legionari, - precum și împotriva omorârii funcționarilor polițienești, reținuți la circumscripțiile și Prefectura de Poliție (4 Decembrie 1940). În mod demonstrativ, a participat, în fruntea unei numeroase delegații de partizani politici, la înmormântarea lui Madgearu și Iorga și a rostit un panegeric, plin de revoltă, împotriva crimelor comise; a cerut insistent (fără rezultat), lui Antonescu, în scris și prin delegat (Col. Stoika) să se desolidarizeze în public de toate crimele legionare și să ia parte ostentativ, la funeraliile victimelor. A înaintat (dec. 1940) lui Antonescu un memoriu în care i-a cerut să garanteze viața și liniștea cetățenilor, să pună capăt anarhiei și să pedepsească abuzurile și crimele. Mai târziu (Maniu) s-a declarat de acord cu reprimarea rebeliunii de la 21-23 Ianuarie 1941 (Scrisoarea din Februarie 1941). (Cea mai mare parte din aceste scrisori, demersuri, memorii, proteste și telegrame, se păstrează în Arhivele Statului și demonstrează clar atitudinea lui Maniu, față de evenimentele enumerate).

Într-o scrisoare din 28 Octombrie 1940, Sima i-a cerut generalului Antonescu să ia măsuri împotriva PNT și Maniu, care stânjenesc guvernarea, prin agitațiile și protestele lor, arătând că în România legionară nu există loc pentru partidele politice democrate.

În ziua de 28 Noiembrie 1940, la 4 ore după ridicarea de la domiciliu a profesorului Virgil Madgearu, Maniu (care fusese alarmat imediat de soția victimei) și care între-timp încercase prin toate mijloacele (telefoane, curieri) să sesizeze și să ceară ajutorul autorităților competente (Poliție, Siguranță, Jandarmerie, Ministerul de Interne), s-a hotărât (la sugestia colonelului Roșianu), să se adreseze, printr-un delegat direct lui Horia Sima și să-i ceară imediat lui intervenție. Ca urmare l-a însărcinat pe secretarul său (Corneliu Coposu) să se prezinte la Sima, să-i relateze cazul și să ceară măsuri urgente pentru descoperirea și eliberarea lui Madgearu. M-am prezentat la Palatul Cantacuzino (unde își avea sediul Sima) și după o severă percheziție corporală, operată de „garda Comandantului”, am fost primit de Horia Sima, care fusese avertizat telefonic, în prealabil, de sosirea unui trimis al lui Maniu. I-am adus la cunoștință că un grup de legionari, veniți cu o mașină al cărei număr fusese reținut (aparținea Institutului Național al Cooperației), l-au ridicat pe Madgearu și transportat în loc necunoscut și că Maniu cere insistent să ordone eliberarea lui. Sima a tăgăduit că ar avea cunoștință de abuz și a promis că va lua, fără amânare, măsurile cerute de Maniu. (Bineînțeles că n-au fost luate măsuri și Madgearu a fost asasinat, în aceeași zi, de legionari).

În timpul guvernării legionaro-antonesciene, mai mulți legionari de bună credință, care au detestat metodele și măsurile luate de Sima și acoliții lui, s-au desolidarizat de aceste metode și acte și s-au prezentat la Maniu, făcându-i cunoscută poziția lor și dorința de a-și revizui atitudinea. (Grupul Dumitrescu-Zăpadă în Noiembrie 1940, grupul Ing. Vețeleanu, Lambru, Costea, Pădureanu, Comaniciu în Ianuarie 1941. Un alt grup, în frunte cu Ing. Puiu Ion, intrase în PNȚ încă din Septembrie 1940).

La 23 August 1944, partidele democratice constituite în Blocul Național Democratic (BND), înființat la 20.VI. 1944, au realizat, împreună cu Regele și câțiva generali devotați cauzei, lovitura de stat, soldată cu desființarea dictaturii militare, retragerea României din războiul hitlerist și din „Axă” și restaurarea instituțiilor fundamentale democratice. În cadrul alianței dintre factorii constituiți în BND s-a luat, încă din primele zile ale noului regim, hotărârea unanimă ca cele patru partide să primească în sânul lor, individual, după prealabilă verificare, pe acei români de bună credință, antrenați în formații sau grupări cu caracter fascist sau fascizant, -care își recunosc eroarea de orientare politică și se angajează sincer pe drumul deschis al ideologiilor democratice, - cu condiția expresă ca să nu se fi făcut vinovați de crime și abuzuri, în timpul dictaturilor prăbușite și în general în activitatea anterioară. Consecvente cu această hotărâre, partidele politice care sprijineau noul regim democratic, au procedat (inclusiv Partidul Comunist), la trierea și verificarea individuală a celor care solicitau înscrierea și la primirea adeziunii celor cu trecut ireproșabil și cu tendință sinceră de reconsiderare. În acest context s-a înregistrat o scrisoare adresată lui Maniu (la 29 August 1944), de către un grup de foști legionari onești, în frunte cu Horațiu Comaniciu, dessolidarizați încă în urmă cu trei ani, de guvernarea samavolnică, abuzurile și crimele echipei guvernamentale a lui Horia Sima, - prin care se solicita aprobarea pentru înscrierea petiționarilor în PNȚ. (În motivarea cererii lor, numiții invocau sfatul care le-ar fi fost dat, cu un deceniu înainte, de Codreanu, ca atunci când el nu va mai fi și când vor ajunge la grea cumpănă, să se adreseze lui Maniu, ca celui nai clar văzător și mai cinstit patriot și fruntaș politic român, pentru a fi îndrumați pe drumul cel drept). Maniu a răspuns pozitiv acestei solicitări, fiind în principiu de acord cu primirea individuală în PNȚ a solicitanților fără reproș, care se încadrau în condițiile prestabilite prin hotărârea BND. (Un număr mare de solicitări de acest gen au fost adresate și Partidului Comunist, în urma unui apel lansat în acelaș timp de către Ana Pauker și numeroși foști legionari s-au încadrat atunci în Partidul Comunist).

Problema unui acord politic (de orice natură) între PNȚ și ML, nu s-a pus niciodată. În cele două decenii (1927-1947) care au precedat desființarea PNȚ, între PNȚ și ML s-au înregistrat exclusiv două momente de discuții: cel dintâi în 1937, privind încheierea pactului electoral de neagresiune, inițiat de Maniu și realizat, cel de al doilea, privind inițiativa lui Maniu de a solidariza întreagă opoziția, împotriva dictaturii lui Carol II, în Martie 1938, care n-a putut fi realizat.

Niciodată nu s-a discutat, nu s-a tratat și nu s-a imaginat măcar posibilitatea unor acorduri, cu atât mai puțin a unei „fuziuni” sau „contopiri”, - de felul celeia despre care îmi scrii că ar constitui subiectul articolelor încriminate (a căror elucidare mi-o solicitați). Consider că ipoteza la care te referi este absurdă, pentru următoarele considerațiuni.

ML era o organizație fascistă, PNȚ era un partid democratic. ML avea caracter oligarhic, autoritar, centralist și paramilitar, PNȚ era organizat după concepția clasică a sistemului electiv și se guverna după hotărârile colectivității majoritare; ML era lipsită de ideologie politică bine conturată și lipsită de program economic și își suplinea golul doctrinar, prin lozinci romantice, lipsite de conținut sau prin formulări cu caracter demagogic, - PNȚ avea o ideologie politică concretă și un program temeinic de realizare a obiectivelor propuse; ML tindea la realizarea partidului unic (exclusivist) și a statului totalitar, precum și la încătușarea libertății de exprimare a părerilor adverse, urmărind desființarea partidelor politice și intoleranță absolută față de opinia separată, - PNȚ milita de pe poziție radicală de democrație țărănească, pentru asigurarea și garantarea tuturor libertăților publice, în cadrul unui stat liberal progresist, prin mijlocul constituționalizat al pluripartidelor, neîngrădite în opinia și metodele lor; ML era promotoarea unei alianțe totale și necondiționate cu Germania hitleristă și Italia fascistă,- PNȚ era adversar al hitlerismului și fascismului, manifesta nu numai rezerve dar (și) adversitate categorică privitor la apropierea României de țările conduse de regimuri totalitare, revizioniste și expansioniste și afirma, pe plan extern, în mod consecvent, atașamentul său la alianțele tradiționale ale țării; ML era antisemită, xenofobă și șovină, - PNȚ era adversarul net al acestor prejudecăți; ML cultiva misticismul, propaga violența și elogia crima politică, justificată de obiective naționaliste. – PNȚ avea concepte naționaliste, egalitare și fraterne, condamna violența și teroarea sub toate aspectele lor și propaga umanitarismul și omenia tolerantă, preconizând o conviețuire armonioasă între etniile existente în țară; ML afirma dreptul nelimitat de utilizare a oricăror mijloace, chiar anti-sociale, pentru realizarea unor ținte nebuloase. – PNȚ era fidel democrației parlamentare, instituțiilor tradiționale, ideii de justiție și de dreptate sociale; ML era pusă în slujba unei categorii naționaliste (sau chiar străine) de exploatatori și își limita programul economic la tendința de deposedare de capital și de mijloace de producție a adversarilor politici și a populației minoritare posedante de bunuri, - PNȚ milita pentru dirijismul economic limitat, pentru etatizare în domeniul industriei grele, pentru plafonarea rațională a proprietății rurale, industrializarea sectorului de producție bazat pe resurse interne și pentru cooperativizare; ML urmărea lichidarea puterilor statale și înlocuirea ordinei existente cu așa zisa dictatură a „elitelor” naționaliste, - PNȚ era partid de ordine întemeiată pe respectul drepturilor omului și a libertăților publice; ML reprezenta vârfurile reacționare agresive și șovine, ale unei fracțiuni restrânse din burghezia urbană veleitară și excesivă și ale unor intelectuali versatili de la sate, gonind arivist după locuri de frunte (nemeritate) în ierarhia vieții publice, - pe temeiul unui naționalism demagogic, copiat după metode de import, - PNȚ reprezenta masele largi ale țărănimii exploatate, și elementele micii burghezii orășenești, flancate de o pleiadă de intelectuali însuflețiți de idei progresiste și de dorința de promovare a intereselor populației.

Este de la sine înțeles că toate aceste contradicții fundamentale, nu puteau găsi nici un punct de convergență.

Dar năstrușnica ipoteză a „contopirii”, de care vorbești, este refuzată și de împrejurări de ordin programatic. Astfel, după rebeliunea de la 21/23 Ianuarie 1941, conducătorii Mișcării Legionare, cu foarte puține excepții au fugit (cu ajutorul hitlerist) în străinătate; deci ML nu a avut în țară elemente reprezentative care să poată purta tratative. (După August 1944 s-a înregistrat, după știința mea, un singur acord, discret dirijat din străinătate, între ML, prin mandatul ei, Pătrașcu și guvernul Groza, soldat cu o proclamație legionară de abandonare a activității, în schimbul căreia o parte dintre legionarii arestați au fost eliberați din detențiune, iar procesele în curs, împotriva unor elemente fasciste, vinovate de activitate ilegală, au fost clasate).

Deci, după 23 August 1944 nici un alt pact, acord, ori înțelegere, nu a fost perfectată; de altfel, nici nu era de conceput, deoarece ar fi contravenit stipulațiilor din Convenția de Armistițiu de la Moscova, din 12 Sept. 1944 (art 15) și din Tratatul de Pace dintre România și Puterile Aliate, de la Paris din 10 Februarie 1947 (art. 5).

Am încercat să-ți răspund cât mai explicit și cât mai obiectiv, la întrebările din scrisoare. Aș fi bucuros să știu că lămuririle mele (în cazul în care voi primi scrisoarea) îți vor servi la documentarea personală pentru care au fost solicitate și la elucidarea nelămuririlor din culisele evenimentelor care te preocupă.

Te rog să primești încredințarea considerațiunii mele și a celor mai bune amintiri.

Corneliu Coposu
(semnatura olografă)

Cota documentului: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol 9, f. 266-273

Marin Pop, Caiete Silvane, nr. 98, martie 2013, p. 36-41