Născut la Șimleu Silvaniei acum 140 de ani, pe data de 8 ianuarie 1873, Iuliu Maniu se înscrie, la loc de cinste, în galeria marilor personalități care își au obârșia în Țara Silvaniei. La fel și urmașul său, Corneliu Coposu, pe care l-a format din punct de vedere politic. Pentru Corneliu Coposu, după cum povestește sora sa, Flavia Coposu-Bălescu, Iuliu Maniu a fost ca un tată, în special după trecerea în eternitate a protopopului Valentin Coposu, tatăl său, în exil, în anul 1941.

În calitatea sa de secretar personal și apoi politic a trăit în apropierea lui Iuliu Maniu în anii de grele încercări pentru țara noastră, respectiv 1938-1947. În acea perioadă, Iuliu Maniu devine un adevărat simbol al luptei împotriva regimurilor totalitare, indiferent că au fost de stânga sau de dreapta.

Instaurat cu ajutorul tancurilor sovietice, regimul totalitar comunist a fost cel care, pentru prima dată în istoria țării noastre, a trecut la eliminarea fizică a întregii elite. Nu au scăpat nici cele două mari personalități sălăjene, care, în urma unei capcane întinse de Securitate la Tămădău, au fost arestați, împreună cu întreaga conducere a PNȚ, iar partidul a fost desfi ințat.

Odată cu arestarea întregului „lot” al PNȚ care se presupunea a fi implicat în „afacerea Tămădău”, subsolul de la Ministerul de Interne, unde se găsea închis și Corneliu Coposu, a devenit neîncăpător. În aceste condiții, Corneliu Coposu, alături de alți fruntași PNȚ, a fost transferat la Malmaison, unde a fost supus altor anchete, prin care se încerca implicarea lui în pretinse acțiuni de spionaj întreprinse de PNȚ, pe lângă misiunea militară aliată anglo-americană (C. Coposu, Dialoguri cu Vartan Arachelian, Ed. Anastasia, Buc., 1991, p. 86; Despre acest episod povestește și într-una din discuțiile avute cu colegii de Domiciliu Obligatoriu, la Rubla, în Bărăgan, ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 5.062, vol, 2, f. 194-195). De asemenea, s-a încercat implicarea lui ca martor al acuzării în procesul lui Iuliu Maniu. Fostul lui vecin și cunoscut din timpul studenției, Avram Bunaciu, a încercat să-l ademenească să semneze o hârtie în acest sens, promițându-i că dacă o semnează va fi pus în libertate. Corneliu Coposu a refuzat categoric să se desolidarizeze de mentorul său Iuliu Maniu, precum, din păcate, alți fruntași PNȚ au făcut-o, ceea ce l-a determinat pe Bunaciu să-și schimbe atitudinea: „Înainte de a mă ancheta Bunaciu – spune Corneliu Coposu - mi s-a adresat pe un ton prietenesc și mi-a atras atenția, că dacă voi fi rațional și dacă voi ușura desfășurarea anchetei voi fi pus în libertate. Mi-a dat o foaie de hârtie, pe care era bătut la mașină un text scurt, de o jumătate de pagină, pe care urma să-l citesc și să-l semnez, urmând ca acest text să fi e folosit în procesul Maniu ca o depoziție a mea în calitate de martor al acuzării (...). Întrucât eu am refuzat să citesc și să semnez declarația Bunaciu și-a schimbat atitudinea față de mine, a chemat un gardian și pe un ton aspru i-a ordonat acestuia: du-l la carceră. Am fost dus la carceră. De atunci nu l-am mai văzut pe Bunaciu, am fost anchetat apoi de alte persoane” (ACNSAS, Fond Informativ, dos. I. 5.062, vol. 2, f. 194).

În declarația pe care o dăm spre publicare, Corneliu Coposu relatează, în cadrul anchetei la care era supus zilnic, o zi obișnuită de lucru a mentorului său, Iuliu Maniu. Prevăzând parcă faptul că aceste declarații vor ajunge posterității, Corneliu Coposu ne oferă, cu lux de amănunte, metoda de lucru și comportamentul marelui om politic. Imaginea care transpare din declarație este aceea a unui om simplu, de o modestie rară. De asemenea, cu o putere de muncă ieșită din comun, deși se găsea la venerabila vârstă de 73-74 ani. Avea, însă, principii și reguli spartane, pe care le respecta cu strictețe și le impunea, fără a o cere neapărat, și celor din jurul său.

Astfel, se poate observa că ziua de lucru începea pentru Iuliu Maniu la ora 7,30 și se sfârșea noaptea la ore târzii. După cum subliniază Corneliu Coposu, erau zile în care primea în audiență 70-80 de persoane din diferite medii socio-profesionale. Maniu îi primea în audiență individual. În timpul lor, spune Corneliu Coposu, nu putea fi deranjat numai pentru probleme de importanță și urgență majoră. În audiență primea pe toți cei care o solicitau. Astfel, pe lângă fruntași politici, mai mult sau mai puțin apropiați, spune Corneliu Coposu „erau și diferiți solicitatori de ajutoare, care îl socoteau înstărit, oameni nevoiași, în căutare de plasament, cetățeni originari din Ardeal, în trecere prin Capitală, care chiar dacă nu îl cunoșteau decât din nume, justificau vizita lor, cu calitatea de ardeleni”. O altă caracteristică a audiențelor oferite de Iuliu Maniu era aceea că în urma lor nu povestea nimănui cele discutate, nici măcar celor apropiați, cum era și Corneliu Coposu. Nu avea obiceiul să discute „din prag”, ci doar în biroul său, cu ușa închisă. Nu admitea continuarea convorbirii dacă intra în birou o terță persoană.

Corneliu Coposu descrie și modul cum își redacta Iuliu Maniu corespondența sau lucrările personale. El spune că nimeni nu avea dreptul să le vadă, înafară de dactilografi, până în momentul când textul era definitivat și corectat. Nu aveau voie să le vadă nici măcar fruntașii marcanți ai PNȚ. Aceleași reguli stricte impunea și translatorilor pe care-i folosea în cadrul întrunirilor cu diplomații străini. Existau și lucrări de corespondență pe care le dicta dactiografilor sau secretarilor, printre ei și lui Corneliu Coposu, dar condiția era aceeași, și anume să nu arate textul nimănui până în momentul definitivării lui.

Privind retrospectiv, putem constata că astfel de oameni politici și nu politruci, se nasc odată la o sută de ani. Este vorba de acei mari oameni de stat, precum Iuliu Maniu, Ionel Brătianu, Ion Mihalache sau Corneliu Coposu, care și-au pus întreaga viață în slujba țării. Acei oameni politici care au înțeles că au fost aleși să reprezinte interesele cetățenilor și nu pe cele proprii și ale clanului din care provin. Acei oameni care nu trăiau într-o lume paralelă, numai a lor, care stăteau de vorbă și ascultau necazurile celor mulți și năpăstuiți, încercând să le rezolve. Existau și atunci corupți și traseiști politici, dar existau și adevărați oameni de stat, în special cei amintiți mai sus, care rămân adevărate repere de moralitate și patriotism sincer, fără a-l afișa. La astfel de modele, credem noi, trebuie să se raporteze și generația noastră aflată într-o societate tot mai confuză.

În continuare redăm, în întregime, declarația inedită a lui Corneliu Coposu, pe care o considerăm de mare valoare. Totodată, avertizăm pe cei neinițiați în studiul documentelor existente la CNSAS sau pe cei rău intenționați că este o declarație dată sub anchetă, una dintre miile de declarații date de Corneliu Coposu, Ion Diaconescu sau alți deținuți politici. Ea nu are nimic în comun cu notele date de informatorii Securității.

***

„Subsemnatul Corneliu Coposu, declar în continuare următoarele:

Privitor la metoda de lucru și obiceiul de comportare a dlui Iuliu Maniu, știu următoarele:

În mod obișnuit, când era în Capitală, indiferent de zile de lucru sau repaos, d. Iuliu Maniu primea între 7,30 și 14 și după amiazi între 4,30 și orele de noapte, care se prelungeau, după numărul vizitatorilor sau aglomerației lucrului ce îl avea. Erau zile foarte numeroase când tot acest interval de timp era ocupat exclusiv de audiențele pe care le dădea. S-a întâmplat - și aceasta în afară de ocaziile festive sau ședințe, ca d. Maniu să primească în audiențe individuale 70-80 de persoane într-o zi. De când am făcut secretariat la d. Maniu, nu mi s-a întâmplat ca Dsa să aibă, într-o zi, mai puțin decât 10 audiențe.

În afară de audiențe, d. Iuliu Maniu mai făcea vizite de lucru în oraș. În timpul cât durau aceste afișanțe de acasă a dlui Maniu, cei veniți în audiențe, îl așteptau, sau veneau la alte ore.

Între casele vizitate de d. Maniu menționez casele Dlor Aurel Leucuția, V. Serdici, R. Boilă, Sfinților 10 – (când nu locuia la adresa respectivă, apoi casele dlor Dinu Brătianu, Polizu Micșunești, Mihai Popovici, Dr. Jovin, Nestor Badea (pt. D. Mihalache) N. Penescu, Gh. Pop, Ing. Sandu Ionescu, D-na Madgearu, Rică Georgescu, Sabin Manuilă, Emil Ghilezan, Răutu, E. Ottulescu, I. Lugoșianu, Aurel Măldărescu, Ing. S. Mihăescu, etc. La majoritatea acestora, d. Maniu era poftit la dejun.

Dsa, cât locuia în str. Sfinților nu mânca decât foarte rar acasă, obișnuind să ia masa la Capșa sau la Athenee Pallace. Acest obiceiu l-a păstrat și în timpul când locuia la celelalte adrese, unde avea masa – dar frecventa restaurantul cu mult mai rar.

Dl. Maniu prefera, când era vorba de întrevederi cu persoane mai însemnate, să se deplaseze Dsa, pe deoparte pentrucă nu avea unde să primească musafiri mai importanți, în lipsă de o locuință adecvată, - iar pe de altă parte însuși Dsa spunea că atunci când merge undeva, stă cât vrea și pleacă atunci când vrea, dar dacă este acasă, trebue să rămână la hatârul vizitatorului.

În afară de vizitele menționate, d. Maniu mai avea întrevederi cu reprezentanții diplomatici aliați din Capitală și cu sedii misiunilor militare respective, la Legațiile, sau domiciliile acelora.

Deasemenia mergea în audiențe la Palat.

În deplasările Dsale întrebuința mașina (fie mașina unui prieten, fie una de piață, iar în ultima vreme o mașină pusă la dispoziția Dsale). Pleca, în mod obișnuit, însoțit de cineva dintre prietenii Dsale, veniți să-l viziteze, sau de subsemnatul, d. ing. Șerban Ghica, d. Ion Livianu, d. ing. Romulus Boilă, d. Liviu Venetu, d. Comandor Coșoveanu (întro perioadă de timp), etc. Cu ocazia acestor vizite, însoțitorul, dacă nu era din personalitățile sus puse, aștepta în mașină ori în antecameră, ori pleca și revenea la ora ce i se indica.

În vizitele la domnii englezi și americani, Dsa era însoțit, în mod frecvent de d. ing. V. Serdici.

D. Maniu obișnuia să se întâlnească cu diferite persoane și la dejunurile la care era inivitat, mai cu seamă la d. Mihai Popovici. La acestea, subsemnatul nu participa ci îl însoțeam pe d. Maniu până la ușă, revenind după dejun, la ora care mi se dădea.

În anii trecuți, d. Maniu făcea vizite foarte dese la Palatul Știrbei. Vizitele la d. Dinu Brătianu erau, în mod obișnuit, cel puțin săptămânale. Vizitele la reprezentanții diplomatici străini (englezi și americani) erau mai puțin frecvente, circa una la o lună sau două luni. Audiențele la Palat erau publicate în ziare.

Când mânca la restaurant, Dl. Maniu era deobiceiu în societate de prieteni politici – necăsătoriți, care luau masa în oraș, - sau veniți din provincie. Cu aceste prilejuri se angajau unei discuții politice trecătoare, la care uneori, sesizat intervenea și d. Maniu. În mod obișnuit, Dsa însă spunea, mai ales când era asaltat de întrebări, că pentru Dsa masa este o recreație și nu agreiază în timpul ei discuțiuni politice, - mai cu seamă când trebue să vorbească, în loc să asculte. Se întâmpla ca d. Maniu să nu aibă cu cine pleca la masă și mă ruga să-l însoțesc, iar dacă nu găsea prietenii Dsale acolo, spre a nu sta singur până la sosirea acestora, mă reținea și pe mine (care luam masa acasă), la masă, ca invitatul Dsale. La aceste mese, în mod obișnuit, luau parte dnii: Aurel Leucuția, Zaharia Boilă, Liviu Venetu-Gatterburg, uneori Dr. Romul Pop, av. Mihai Răutu, precum și acei fruntași P.N.Ț. care erau veniți din provincie. La aceste mese se dicutau uneori evenimente politice sau amintiri politice mai mult sau mai puțin îndepărtate.

Când d. Iuliu Maniu pleca în oraș, la vre-o întrevedere sau vizită, spunea că are treabă în oraș, fără a specifica unde merge, iar dacă era întrebat direct obișnuia să răspundă: „Nu mă spovedi, căci nu ești preot!”. Se întâmpla de multe ori că întârziind peste așteptări, nu știam unde să îl găsim.

Privitor la audiențe, știu că d. Maniu avea obiceiul constant de a primi lumea individual. În timpul audiențelor, putea fi deranjat numai pentru chestiuni importante și urgente. Nu numai străinii erau primiți individual în audiențe, dar și prietenii politici.

În general, așa primea pe toți cei care îi solicitau audiența, chiar și persoane cu totul străine și necunoscute. Datorită acestui procedeu se întâmpla, de nenumărate ori, să meargă la d. Maniu diferiți solicitatori de ajutoare, care îl socoteau înstărit, oameni nevoiași, în căutare de plasament, cetățeni originari din Ardeal, în trecere prin Capitală, care chiar dacă nu îl cunoșteau decât din nume, justificau vizita lor, cu calitatea de ardeleni. Deasemenia aveau obiceiul să ceară audiență la d. Maniu, oamenii mai răsăriți care solicitau admiterea în partid, care după înscriere credeau că este cazul să se prezinte șefului P.N.Ț.

Dl. Maniu îi primea pe toți. Totuși, uneori, fie datorită împrejurării că era ocupat, fie datorită subiectului audienței care îi era întâmplător cunoscut dinainte, Dsa obișnuia să amâne pe anumiți solicitanți, care adresau la telefon cererea de a fi primiți, sau chiar prezenți la casa dlui Maniu erau invitați să revie la altă dată.

Dl. Maniu nu obișnuia să vorbească despre cele ce discutau cu cei pe care îi primea. Chiar întrebat, Dsa dădea răspunsuri evazive sau chiar manifesta refuzul de a răspunde.

În general, Dsa nu obișnuia să facă confidențe, în orice caz nu le făcea personalului cu care lucra, printre care am fost și subsemnatul, dar după câte cred, este posibil să nu fi făcut nici fruntașilor partidului, - poate în afară de câțiva din prietenii Dsale din conducere, cu câte un prilej oarecare.

Dl Maniu nu avea obiceiul să discute, cum spunea Dsa, „din prag”, ci pretindea ca pentru orice comunicare (fie că îl căuta cineva personal, la telefon, sau trebuia să dea un răspuns) persoana care făcea această comunicare, în speță subsemnatul sau altcineva, să intre la Dsa, să închidă ușa și să spună despre ce este vorba. Deasemenia Dsa nu admitea continuarea convorbirii atunci când întâmplător se ivea o terță persoană.

Dl. Maniu discuta cu prietenii politici sau cu străinii și chiar cu funcționarii Dsale, cu ușa închisă.

Când se întâmpla să aibe loc o ședință de birou, sau o consfătuire cu fruntașii, d. Maniu nu admitea să fie deranjat, și nici funcționarii Dsale nu aveau permisiunea de a intra. Când se întâmpla ca să fie prezent d. Mihai Popovici și deci convorbirile se făcea în voce mai înaltă, noi (subsemnatul, Livianu, Venetu, Dna Romanos) eram evacuați în a treia cameră, lăsând între camera unde eram noi și cea unde avea loc convorbirea, o cameră liberă, cu accesul interzis. Dacă întâmplător venea între timp vre-un vizitator, acesta era poftit în aceiași – a3-a cameră, - spre a nu se auzi eventual convorbirile ce se duceau.

Această metodă era absolut constantă. Mi s-a întâmplat subsemnatului, nu odată, ca să intru la d. Maniu cu o chestie curentă și fără importanță și Dsa să refuze a sta de vorbă, înainte de a închide ușa, chiar dacă în camera alăturată nu se găseau străini.

Privitor la lucrările de birou, care se făceau în casa dlui Maniu, relatez următoarele:

Uneori, d. Maniu scria singur textul scrisorii, sau a compunerii ce aveau de făcut și îl dădea direct dactilografei, cu consemnul de a nu-l arăta absolut nimănui. Dactilografa îl scria la mașină, în prima formă de redactare, - după care d. Maniu făcea eventuale rectificări sau corecturi, pentru forma definitivă. Până când textul căpăta forma definitivă, destinată publicității, consemnul de a nu fi arătat nimănui (nici chiar fruntașilor P.N.Ț. sau funcționarilor din birou, inclusiv subsemnatul) rămânea în vigoare.

Amintesc cu acest prilej, căci exact aceiași procedură impunea d. Maniu și când dicta, sau când uza de serviciile cuiva pentru a compune o lucrare. Subsemnatului încă i se dădeau aceleași instrucțiuni, ori de câte ori se dicta o lucrare, fie că aceia era o scrisoare particulară, un comunicat de partid, un memoriu sau orice alt fel de corespondență.

În ce privește convorbirile pe care d. Maniu le avea și pentru care avea nevoie și nu se putea dispensa de oficiile unui translator, acestuia după câte știu, i-se făcea aceeași solicitare, ca adecă să nu transmită – nimănui, indiferent de situația în partid, cele auzite sau interpretate. Mi s-a întâmplat personal subsemnatului, ca odată sau de două ori, cu prilejul unor întrevederi pe care le avusese d. Maniu cu reprezentanții diplomatici aliați, să cer dlui Serdici, care era interpret, să-mi spună și mie cam ce s-a discutat, cu care prilej d. Serdici m-a refuzat, amintindu-mi că d. Maniu nu permite și nu îi convine să fie divulgate convorbirile Dsale. Desigur că subsemnatul nu am insistat și nici nu am repetat cererea de a fi informat.

Cu privire la lucrările de corespondență, pe care d. Maniu le dicta, la locuința Dsale, cei care scriau după dictatul dlui Maniu erau: Dnii Livianu, ing. Romulus Boilă, L. Venetu, ing. Șerban Ghica, Dna Clara Romanos și subsemnatul. Unele din lipsuri erau dictate și dlui Carandino, în legătură cu ziarul „Dreptatea” sau cu declarațiuni făcute presei. Aceasta în mod obișnuit. Se putea întâmpla ca d. Maniu să dicteze ocazional și altor persoane, fie în lipsa celor de mai sus, fie în vre-o chestiune de competința specială a respectivilor. Știu că d. Maniu mai dicta lucrări dlor N. Penescu, Gh. Popp, Zaharie Boilă. Mi se pare – fără a fi sigur, că deasemenia dicta lucrări dlor prof. Hudiță și Popescu-Mehedinți. Asupra acestei din urmă chestiuni nu pot afirma cu certitudine. Știu că subsemnatului - și presupun că și celorlalți – li se spunea să nu arate textul respectiv nimănui, fără considerare la împrejurarea că după ce d. Maniu îl revizuia și îi dădea forma definitivă, acel text era destinat publicității.

Metoda de a dicta texte, a dlui Maniu era de a invita persoana căreia îi dicta, (subsemnatul, colegii mei din personalul dlui Maniu sau chiar pe vre-un fruntaș oarecare), - în camera Dsale, închidea ușa spre a nu fi deranjat, lăsa consemn să nu fie conturbat, sau că nu primește pe nimeni și începea să dicteze. Textul respectiv era apoi scris la mașină, sau reținut de d. Maniu în manuscris, spre completare sau corectare.

Acest sistem al dlui Maniu era cunoscut de către apropiații Dsale, în așa fel încât dacă acel căruia dicta era, de exemplu d. Boilă, ori dna Romanos, eu nu întrebam ce fel de lucrare a executat și invers.

În legătură cu aceste dictări, știu că erau chestiuni pe care d. Maniu nu le dicta la biroul Dsale, cum ar fi problemele care comportau documentare, fie istorică, fie statistică, fie argumentări de ordin juridic – precum și lucrări mai extinse, care probabil că se lucrau fie la secretarul general, fie că se făcea apel la un cunoscător din partid al chestiunii respective.

În condițiunile de mai sus, subsemnatul, în calitate de secretar particular al dlui Maniu, am avut ocazia să sciu după dictatul Dsale diverse lucrări de corespondență, asupra cărora am dat o declarație detaliată, aparte. Aceste lucrări le-am scris mai cu seamă în calitate de secretar-adjunct, când continuam să frecventez destul de des casa dlui Maniu.

Aceasta îmi este declarația pe care o susțin și semnez.

7 septembrie 1947, C. Coposu (semnatura olografă)

Cota documentului: ACNSAS, Fond Penal, dos. P 16.829, vol. 6, f. 249-250

Marin Pop, Caiete Silvane, ianuarie 2013, p. 9-12