În timpul cercetărilor noastre de teren pentru a înregistra mărturii orale am întâlnit cazuri de foști deținuți politici care au stat în celulă cu preoți, iar părerea lor a fost că în pușcăriile comuniste, prin comportamentul lor, majoritatea preoților s-au apropiat de sfințenie. Un astfel de caz am întâlnit la Bobota, satul Seniorului Coposu, unde fostul deținut politic Sas Gheorghe ne povestea că a stat în celulă un an de zile alături de preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Ne relata că acesta oficia, pe ascuns, şi se rugau împreună, iar pentru Ziua Învierii a strâns fârâmituri de pâine, transformându-le în sfânta împărtăşanie pentru fiecare coleg de celulă.

În închisorile comuniste, după cum relata în memoriile sale Corneliu Coposu, s-a rezistat prin credință, în primul rând, și prin artă sau cultură, în general. Povestea că a „scris” mii de poezii, a tradus poezia „If” scrisă de Rudyard Kipling, considerată cea mai bună traducere în limba română, a rezolvat mintal mii de probleme de matematică și a alcătuit chiar o Constituție. Dintre toate poeziile sale, „scrise” în închisoare, cea mai reprezentativă ni se pare poezia „Rugă”.

Am dorit doar să ilustrăm câteva exemple de credință și rezistență prin cultură în perioada comunistă, tema actualei ediții a „Dezbaterilor Caiete Silvane”.

Pentru această ediție dorim să prezentăm o scurtă biografie a unei alte mari personalități sălăjene, mai puțin cunoscută, care reprezintă, credem noi, un exemplu relevant de credință. Este vorba de Cornelia Maniu, sora marelui om politic sălăjean Iuliu Maniu. Ea a dus o viață apropiată de sfințenie, călugărindu-se sub numele de „sora Cecilia”. În ceea ce privește arta, subliniem că „sora Cecilia” a ctitorit mai multe lăcașuri de cult, printre care se numără altarul de la Capela Liceului „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei sau Capela de la Conacul familiei sale, la Bădăcin, căreia îi spunea „Mica mea Mănăstire”.

Cornelia Maniu era fiica lui Ioan şi Clara Maniu, născută Coroianu. Ea s-a născut pe data de 22 aprilie 1876, la Şimleu Silvaniei. A fost botezată însă la Zalău, unde tatăl său a fost transferat ca judecător în momentul înfiinţării Comitatului Sălaj şi stabilirea capitalei la Zalău. Asadar, pe data de 2 iulie 1876 era botezată de preotul greco-catolic Teodor Pop din Ortelec, avându-l ca naş pe Emeric Pop, avocat.

Tot la Zalău, pe data de 27 ianuarie 1878 se naşte Iuliana Emilia Maniu. A fost botezată pe data de 12 mai de către preotul Teodor Pop și avându-i ca nași de botez pe Vasile și Emilia Pop, născută Mărcuș.

La scurt timp după nașterea Emiliei, pe data de 17 martie 1878 moare Ioan Maniu, fiul lui Ioan și Clara Maniu, în vârstă de 7 ani, fiind îngropat pe 19 martie.

Pe data de 27 iunie 1880 se naște Emilia Volumnia Maniu, fiind botezată tot de către Vasile și Emilia Pop, la 3 octombrie 1880. Din păcate, la scurt timp, pe data de 29 decembrie ea a decedat, fiind înmormântată pe 31 decembrie.

Familia Maniu a locuit în Zalău până în anul 1891 când, bolnav fiind, Ioan Maniu se pensionează şi se retrage la Bădăcin. Îşi deschide un cabinet de avocatură la Şimleu, având-o ca secretară pe fiica sa Cornelia Maniu.

Din imensa sa avere spirituală, care consta și în obiecte de cult, Cornelia Maniu testează Capelei liceului „Simion Bărnuţiu” din Şimleu, altarul din lemn sculptat, care a fost apoi împodobit cu ornamente delicate, desenate chiar de ea şi executate de ţărani din Bădăcin şi Sici. Motivul principal al acestei donații, credem noi, a fost acela că liceul îl avea ca patron spiritual pe „Unchiul Mare” Simion Bărnuțiu, față de a cărui memorie întreaga familie Maniu avea o adevărată venerație. Portretul lui era așezat la loc de cinste în casa familiei Maniu.

Şi acum să vedem când a ctitorit Cornelia Maniu capela şi altarul, operă care reprezintă, în același timp, artă şi credinţă.

În anul 1923, când se împlineau 5 ani de la Marea Unire, asociațiile culturale din Șimleu Silvaniei au organizat ample acțiuni. Manifestările dedicate Zilei Unirii au început cu sfințirea și inaugurarea Capelei liceului Simion Bărnuțiu. Altarul Capelei, admirat de către întreaga asistență, a fost lucrat „în tăcere timp de un an de zile” de către Cornelia Maniu și dăruit liceului, după cum consemnează presa vremii.

În prelegerea rostită cu această ocazie, Ioan Ossian, directorul liceului „Simion Bărnuțiu” a adus mulțumiri și recunoștință pentru prețioasa donație făcută de Cornelia Maniu: „Iubiți elevi, în 1 Dec., ziua aniversării zilei de neștearsă amintire a unirii pe veci a conștientului Ardeal cu scumpa noastră Românie, spiritul de jertfă și zelul neobosit al excelentei și în analele liceului nostru pe veci înregistratei fiice a Sălajului D-ra Cornelia Maniu, căreia (...) din locul acesta și din toate locurile unde mi-se va da prilej, le aduc și le voi aduce cele mai vii ale noastre mulțumiri și recunoștințe. - V-a înălţat, iubiţi elevi acest altar şi pe el pe Christos, acea putere vie şi efectivă, care este însăşi viaţa şi adevărul. Şi voi în zorii fiecărei zi, vă ve-ţi prezenta în faţa lui, vă ve-ţi pleca frunţile până la treptele altarului, ca să vi-o ridicaţi de acolo pururea senină şi strălucitoare”.

În testamentul său, Cornelia Maniu lăsa cu limbă de moarte ca altarul de la liceu „nu-i permis să se divizeze vreodată”, nici măcar în cazul în care liceul s-ar fi desființat și mutat în alt oraș. În acel caz extrem, altarul revenea în posesia eredelui general, adică lui Iuliu Maniu.

Tot pe data de 1 decembrie 1923, cu ocazia ședinței Comitetului Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, Elena Aciu, președinta asociației, face cunoscută intenția Corneliei Maniu printr-o cuvântare „primită cu emoție până la lacrimi”. O considera „o eroină scumpă vrednică să ne ridice cinstea, fala Sălajului și să ne înspire nădejdi frumoase pentru viitor”. Ea amintește de donația făcută liceului și de inițierea fondului orfanal, care era „o nouă dovadă de căldura imensă a unui suflet pătruns de cel mai sublim altruism”. Totodată, face un portret al Corneliei Maniu și subliniază că operele sale erau voia divinității: „Din fiecare cuvânt respiră (al Corneliei Maniu - n.n.) o dragoste umană fecundă, o dorință vie a binelui, condusă fiind de un singur imbold: de șoaptele inimei îngerești și de ferma convingere, că aceasta este voia Celui de Sus”.

Cornelia Maniu încredinţa Actul Fundaţional, Reuniunii Femeilor Române Sălăjene şi cerea ajutor şi conlucrare. Reuniunea a decis în unanimitate primirea generosului act, iar pentru întreţinerea fondului să facă un apel publicului din Sălaj.

Din cuprinsul testamentului reiese în mod clar că sora Cecilia, alias Cornelia Maniu a dus o viață apropiată de sfințenie. Regăsim aici și motivul pentru care ea s-a călugărit, respectiv miracolele ce s-au petrecut în noaptea de 30 noiembrie 1922 cu iconița ei și cu cerceii de briliante în noaptea de 19 martie 1923, de care a fost „desbrăcată de puterile cerești”.

Ca urmare a acestor miracole, ea se decide să urmeze calea călugăriei, avându-l ca „patron ceresc” pe Sfântul Antoniu de Padua. De asemenea, continuă, cu o intensitate deosebită, operele de caritate. Iconița Sfântului Anton, „așezată pe o scânduriță, montată cu o stofă lila”, o folosea „de tovarăș de călătorie”.

Tot din testamentul revizuit în 1930 aflăm că dusese la îndeplinire visul său de a construi o Capelă la Dealul Țarinii, căreia îi spunea „Mica mea Mănistire”. Descrie, cu lux de amănunte obiectele de cult care se găseau în Capelă și îl ruga pe fratele său, Iuliu Maniu, să aibă grijă de sfântul lăcaș de rugăciune. Capela trebuia să rămână așa cum a proiectat-o ea și nimeni nu avea voie să ridice de acolo vreo iconiță sau statuie, fiindcă astfel ar „comite un sacrilegiu”, pentru că „despoaie pe Maica Sfântă de îmbrăcămintea cu care am ornat-o, am ornat-o eu după ce mi-a cerut asta”, adică după ce i-a apărut în vis și a îndemnat-o să-i urmeze prin calea călugăriei și „i-a plăcut Maicii Sfinte să onoreze Dealul-țarinei, casa noastră, familia noastră cu miracolele săvârșite cu mine și prin mine”. Așadar, se cuvenea să i se aducă mulțumire „din tot sufletul”.

La Capela din Dealul Țarinii oficia, printre alții, protopopul Valentin Coposu, în desele vizite pe care le făcea cu familia la Bădăcin. Era o bucurie imensă pentru copiii familiei Coposu să participe la aceste vizite de la „Bădă”, în special în după-amiezile de Duminică sau Sărbători. Nu exista pentru ei pedeapsă mai mare decât aceea de a fi lăsați la Bobota, în timp ce restul familiei se deplasa la Bădăcin. În timp ce ceilalți copii se jucau, Corneliu Coposu primea diferite misiuni de la Iuliu Maniu, printre acestea fiind aranjatul bibliotecii.

Din păcate, în timpul prigoanei comuniste atât Capela liceului „Simion Bărnuțiu” din Șimleu, cât și Capela Conacului familiei Maniu de la Bădăcin au fost distruse și nu se mai știe nimic de soarta lor.