Corneliu Coposu Fan Page

Iuliu Maniu (1873–1953) — 140 de ani de la naștere - Marin Pop, Magazin Sălăjean, 8 ianuarie 2012

Înapoi la Iuliu Maniu 1873–1953

Acum 140 de ani, pe data de 8 ianuarie 1873, la Șimleu Silvaniei vedea lumina zilei una dintre cele mai mari personalități pe care Țara Silvaniei le-a dat istoriei. Este vorba de Iuliu Maniu, denumit în epocă și „Sfinxul de la Bădăcin”. Tatăl său, Ioan Maniu, era nepotul de soră al marelui nostru înaintaș, Simion Bărnuțiu, care l-a întreținut la studii. După ce a fost nevoit să renunțe la studiile teologice, Ioan Maniu le-a urmat pe cele juridice, la Pesta și Viena, unde și-a obținut doctoratul, în anul 1862. Mama lui Iuliu Maniu, Clara, era fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu și s-a născut la Bobota,pe data de 10 ianuarie 1842, pe când tatăl său era preot în „fruntașa comună românească” de pe Valea Crasnei. Ioan Maniu și Clara Coroianu s-au căsătorit în anul 1865.

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu a copilărit la Șimleu și Bădăcin. A urmat cursurile școlii primare din Blaj, după care a absolvit Liceul reformat din Zalău, unde și-a obținut bacalaureatul, în anul 1891. Studiile superioare juridice le-a făcut la Cluj, Budapesta și Viena, în perioada 1891-1896, an în care își ia doctoratul.

Încă din vremea studenției s-a implicat în lupta politică național-românească. Debutul său politic, în calitate de membru, apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior” se suprapune cu anii mișcării memorandiste și a simulacrului de proces care a urmat.

În acea perioadă de grele lupte naționale, după cum afirma el mai târziu, și-a ascultat „glasul sângelui” și cu „o inimă curat românească și cu minte limpede” a hotărât să intre în politică.

În anul 1892, trece pentru prima dată în România și participă la un congres al studenților din orașul Roman, iar în septembrie 1894, participă la o reuniune studențească, la Constanța, împreună cu alți 50 de tineri români. Ascultă pentru prima dată în viața sa Imnul Regal, cu o evlavie de nedescris. El simte că melodia este „venită din cer, de la un cor de îngeri, iar textul de un sens adânc cutremurător, cari trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor”. Acum se simte dator să facă următorul legământ memorabil pe care îl va respecta cu sfințenie toată viața: „Jur pe Dumnezeu, pe conștiință și pe onoare că îmi voi jertfi viața pentru triumfarea cauzei românești, luând parte la revoluția pe care o pregătim”.

Pe data de 2 octombrie 1898 își începea cariera de avocat al Mitropoliei române unite din Blaj, funcție pe care a ocupat-o până în anul 1915.

Cariera lui politică cunoaște o ascensiune fulminantă, astfel că la Conferința națională a P.N.R. din anul 1905, când s-a adoptat tactica pasivistă îl regăsim printre liderii marcanți ai partidului. După unele informații, se pare că devine deja numărul doi în P.N.R., după venerabilul președinte, George Pop de Băsești, care, alături de Ioan Rațiu, a fost și mentorul său politic.

În anul 1906 a fost ales ca deputat în Parlamentul de la Budapesta din partea P.N.R., la Vințul de Jos. În timpul acestui mandat se remarcă prin discursurile sale în care apără drepturile și libertățile cetățenești ale românilor.

În anul 1910 au loc noi alegeri parlamentare, dar datorită poziției dure adoptate de către autoritățile de la Budapesta față de liderii P.N.R în campania electorală, nici un reprezentant al românilor nu a mai ajuns în Parlament.

Până la izbucnirea primului război mondial în anul 1914, delegația celor 10 fruntași naționali români, din care făcea parte și Iuliu Maniu au purtat o serie de tratative cu partea maghiară, condusă de către premierul TiszaIstvan, care însă au eșuat.

Deși avea vârsta de 42 de ani și era scutit de obligații militare, în calitatea sa de jurisconsult al Mitropoliei, în luna iunie 1915, Iuliu Maniu a fost mobilizat pe frontul italian ca sublocotenent de artilerie. De aici va dezerta în vara anului 1918, în condițiile în care Imperiul austro-ungar se găsea într-un accentuat proces de disoluție.

În toamna anului 1918 Iuliu Maniu este însărcinat de către Consiliul Național Român (C.N.R.), care avea sediul la Arad, să se ocupe de afacerile sale externe și militare ale acestui for de conducere al românilor transilvăneni. În acest sens, pleacă la Viena, capitala imperiului austro-ungar, cu misiunea de a-i aduna, organiza și trimite în țară, pentru a se înrola sub steagul românesc, pe soldații români, care se găseau împrăștiați în toată Europa. Astfel, la data de 30 octombrie 1918, la Viena, se întrunesc ofițerii români și se înființează „Comitetul național al românilor din Transilvania”, sub președinția lui Iuliu Maniu. Așadar, Iuliu Maniu a avut un rol decisiv în repatrierea soldaților români, care vor forma primele unități românești din Transilvania.

Sosește la Arad pe data de 14 noiembrie 1918, în toiul tratativelor dintre C.N.R. și OszkarJaszi, reprezentantul Budapestei, căruia îi spune hotărât că românii din Transilvania doreau despărțirea totală de Austro-Ungaria.

Un alt moment în care Iuliu Maniu a fost nedreptățit de către istoriografia comunistă este momentul 1 Decembrie 1918, rolul său la această măreață adunare a tuturor românilor fiind minimalizat. De asemenea, impresionantul său discurs rostit la Alba Iulia nu a fost publicat integral decât în lucrarea Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, editată de către Astra, la București, în anul 1943. Spre deosebire de cuvântarea lui Vasile Goldiș, cea rostită deIuliu Maniu s-a bucurat din partea istoricilor, în timpul regimului comunist, de o atenție infinit mai mică. Deși calitățile și meritele deosebite pe care le-a avut Vasile Goldiș în realizarea Unirii sunt mai presus de orice îndoială, trebuie recunoscut faptul că el a beneficiat de un tratament privilegiat, datorită vederilor sale de stânga, pe care el însuși le-a mărturisit în mai multe rânduri. În schimb, lui Iuliu Maniu nu i se putea ierta faptul că după al doilea război mondial a fost simbolul rezistenței anticomuniste din România.

Înainte cu o zi de Marea Adunare, la Alba Iulia a avut loc o consfătuire foarte importantă, deoarece acum s-a definitivat textul proiectului de rezoluție al Unirii, pregătit de Vasile Goldiș. La această consfătuire a participat și Iuliu Maniu. Marele lui merit este acela de a contribui decisiv la apropierea punctelor de vedere existente între cele două orientări, la fel de bine intenționate, dar cu opinii diferite în ceea ce privește autonomia temporară a Transilvaniei, până la organizarea de alegeri generale și încadrarea ei firească în România Mare. A doua zi, 1 decembrie, Iuliu Maniu își face intrarea în sala Cercului Militar (devenită Sala Unirii) din Alba Iulia. Presa vremii consemnează primirea entuziastă de care a avut parte liderul național-român.

În ceea ce privește discursul pe care l-a rostit Iuliu Maniu, se poate afirma că, deși marele nostru înaintaș n-a avut reputația de mare orator, în sensul strict al cuvântului, de data aceasta ne aflăm în fața unui monument oratoric cu nimic mai prejos celui rostit de către Vasile Goldiș. Așadar, se poate afirma că la Alba Iulia nu a fost doar un singur orator, Vasile Goldiș, ci doi mari oratori, care s-au completat reciproc. Dacă lui Goldiș i-a revenit sarcina de a prezenta textul Rezoluției Unirii, argumentând-o din punct de vedere istoric, lui Iuliu Maniu i-a revenit sarcina de a examina și argumenta, cât mai temeinic, această rezoluție, din punct de vedere juridic.

Momentul 1918 a însemnat un punct culminant al carierei mereu ascendente a lui Iuliu Maniu. De acum începea o nouă etapă, acea a luptelor politice în cadrul României Mari, pentru instaurarea și mai ales menținerea unui regim democratic în perioada interbelică.

Iuliu Maniu a îndeplinit, apoi, cu mare răspundere și devotament, funcția de președinte al Consiliului Dirigent și s-a preocupat de recunoașterea internațională a Unirii. A fost în permanență informat de către prietenul și colaboratorul său, Alexandru Vaida-Voevod, în legătură cu mersul tratativelor de pace de la Paris.

După Unire, fruntașii politici ardeleni se îndreaptă fericiți și plini de speranțe spre București, acum capitala tuturor românilor. În casa lui Brătianu, a lui Take Ionescu și a altor fruntași se perindau acum luptătorii de altădată, unul câte unul.

În urma întâlnirilor pe care Iuliu Maniu le-a avut cu Take Ionescu acesta le-a spus colaboratorilor săi următoarele: „Incontestabil, e cel mai de seamă dintre ei toți”.

Puterea era însă în mâinile lui Ionel Brătianu, cu care Iuliu Maniu a avut lungi discuții. La alegerile generale care urmau Brătianu ar fi dorit să participe alături de ardeleni și să formezeîmpreună guvernul. Însă, egoismul de partid al lui Brătianu a fost mai tare. Spre marea decepție a lui Iuliu Maniu, lungile discuții au fost sterile. „Atâtea locuri în guvern, atâtea locuri în Parlament. Nimic mai mult” a spus Brătianu și tratativele s-au rupt. Și iată că din primul ceas al fericitei întregiri ardelenii sunt siliți să lupte în alegeri contra regățenilor. Acest moment a fost unul determinant pentru tot ceea ce s-a petrecut în viața politică a țării în perioada interbelică. A fost „ca un fir roșu, mobilul ascuns pornit din acea ciocnire inițială, care pe drept sau pe nedrept, săpase între cei nou veniți și cei vechi, dacă nu o prăpastie, dar desigur groapa unei vrășmășii greu de trecut” (C. Xeni, Iuliu Maniu, în Magazin istoric nr. 10 din octombrie 2001, p. 8). Astfel, Iuliu Maniu regrupează P.N.R., a cărui președinte devenise în luna august 1919, și ia numele vechi din luptele ardelenilor: Partidul Național.

Prin tratativele purtate cu liderul Partidului Țărănesc, Ion Mihalache, s-au negociat fuziunea celor două partide, ceea ce s-a și întâmplat pe data de 10 octombrie 1926.

Crearea Partidului Național Țărănesc a avut un ecou puternic la masele electorale. În urma alegerilor ei au trimis în Parlament 80 de deputați, majoritatea oameni noi, care s-au afirmat la tribuna Parlamentului în lupta bătăioasă pentru democrație, fiind secondați de opinia publică, care i-a și adus la putere în anul 1928.

Începând cu alegerile din anul 1926 și până la cele din anul 1937, Iuliu Maniu a candidat, întotdeauna primul pe lista organizației P.N.Ț. din Sălaj, pentru un mandat de deputat. Sălăjenii l-au votat de fiecare dată. Datorită popularității de care se bucura, Iuliu Maniu candida, tot timpul, în cel puțin două județe (Sălaj și Alba). A fost ales, de fiecare dată, ca deputat în cele două județe. De fiecare dată, Iuliu Maniu a ales județul Alba, pentru a da mandatul de deputat în Parlamentul României unui alt fruntaș sălăjean. În anul 1933, de exemplu, în condițiile în care P.N.Ț. pierdea alegerile, datorită condițiilor vitrege ale crizei economice mondiale în care a guvernat, Iuliu Maniu, câștiga mandatul de deputat în trei județe (Sălaj, Alba și Severin). A ales și atunci județul Alba, pentru a-i face loc lui Victor Deleu, deoarece la Sălaj P.N.Ț. a obținut doar un singur mandat. Iată un model pentru ceea ce noi numim astăzi vot uninominal.

În perioada celor două guvernări ale P.N.Ț. (1928-1931 și 1932-1933), Iuliu Maniu a îndeplinit funcția de prim ministru al României de trei ori (10 noiembrie 1928- 6 iunie 1930; 13 iunie 1930- 9 octombrie 1930 și 20 octombrie 1932-13 ianuarie 1933).

Iuliu Maniu a luptat în permanență împotriva oricăror încercări de îngrădire a libertăților cetățenești și instaurarea unor regimuri dictatoriale, fie că au venit din partea lui Carol al II-lea, a mareșalului Antonescu sau a comuniștilor.

La sfârșitul celui de al doilea război mondial țara noastră avea să intre, din păcate, în sfera de infuență al U.R.S.S. În acești ani de lupte grele Iuliu Maniu a devenit simbolul rezistenței anticomuniste, fapt recunoscut chiar de către liderii comuniști.

Anul 1946 a fost unul crucial pentru țara noastră, deoarece de rezultatul alegerilor parlamentare depindea viitorul țării pentru câteva decenii. Deși partidelor istorice le-au fost interzise toate mijloacele de propagandă în timpul campaniei electorale, comuniștii nu au putut suprima voința populației. Astfel, alegerile au fost câștigate cu aproape 80 % de către P.N.Ț. și liderul său Iuliu Maniu.

Trebuie menționat faptul că și majoritatea sălăjenilor au votat cu Maniu deoarece, după cum recunoștea și un lider comunist local, Ioan Opriș, „populația păstrează încă o ideologie față de acest om putând foarte cu greu fi convinsă de a se încadra în noua orânduire socială și politică”(adică cea comunistă -n.n.) (Serviciul Județean Sălaj al Arhivelor Naționale, Fond Comitetul Județean al P.C.R., dos. 20/1946, f. 33)

În urma înscenării de la Tămădău din 14 iulie 1947, liderii P.N.Ț. în frunte cu Iuliu Maniu sunt arestați, iar partidul este desființat. Iuliu Maniu avea vârsta de 74 de ani. În urma unui simulacru de proces, regizat de la Moscova, este condamnat, la 11 noiembrie 1947, la muncă silnică pe viață, transformată în temniță grea pe viață datorită vârstei, precum și la confiscarea averii. Ajungea în celularul închisorii din Galați, unde a stat închis până la finele anului 1951, când este transferat, împreună cu ceilalți lideri P.N.Ț., la Sighet unde se mai găseau foștii șefi de guvern, intelectuali de prestigiu și înalți prelați greco-catolici ca Suciu sau Hossu.

Ca și în viață, Iuliu Maniu a fost și în închisoare același model de conduită și noblețe morală. Astfel, cât timp s-a aflat în detenție, nimeni nu a încercat să-i schimbe conduita, să-i „spele creierul”, apreciindu-se că acest efort ar fi fost zadarnic.Din cauza faptului că sănătatea lui se deteriora nu numai cu trecerea anilor, dar mai ales din cauza bolilor pe care le-a contactat în închisoare și care nu au fost tratate, ultimele luni ale vieții și le-a petrecut în celulă cu Nicolae Carandino, fostul director al ziarului Dreptatea, care l-a îngrijit și ajutat să îndure suferințele fizice și i-a fortificat moralul.

Pe data de 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani și aproape o lună, în prezența lui N. Carandino, Iuliu Maniu trecea la cele veșnice. Peste câteva ore, trupul neînsuflețit era ridicat din celulă în cel mai mare secret, dus în cimitirul închisorii și aruncat în groapa comună, deoarece și faptul că se va cunoaște mormântul marelui nostru înaintaș era considerat un pericol pentru regimul comunist.

Chiar și după arestarea sa, sălăjenii mai sperau într-un miracol și luptau în numele și ideologia democrației promovate de către Iuliu Maniu, el reprezentând în continuare un simbol al luptei anticomuniste. Astfel, în raportul de activitate al organizației Frontului Plugarilor din Sălaj, se arăta faptul că în comuna Bănișor, pe atunci în plasa Crasna, pe ușa cooperativei a apărut un manifest „bătut cu litere de mașină” și pe care era scris următoarele: „Trăiască Iuliu Maniu, noi suntem cei ce luptăm pentru desrobirea voastră, cu Dumnezeu înainte”(D.J.A.N.SJ., fond cit., Raport de activitate pe luna octombrie 1948)

Referitor la uriașa sa personalitate, patriotismul, cinstea și modestia care l-a caracterizat întreaga sa viață, Constantin Xeni, om politic, diplomat și istoric, scria, în anul 1942, în exil, următoarele: „Rar bărbat politic mai sobru, mai modest. Văzându-l de aproape, nu o dată mi-am zis: Mare forță e modestia! N-a visat, n-a râvnit niciodată averea. Nu l-a interesat. N-a primit o dată să figureze într-un consiliu de administrație. Și nu o dată i s-a oferit. În casa lui de sus, din vila de la Bădăcin, nici covoare persane, nici tablouri de preț, nici bronzuri. În București - o odaie de hotel, la Athenee Palace, odaie simplă ce nici pe departe nu justifica numele somptuos de Palace. Și nu e o micșorare să adaug că nu o dată l-am găsit seara mâncând singur în odăița lui, pe un colț de masă, pâine neagră din care tăia tacticos cu un cuțitaș și câteva mere frumoase, pe care cu mândrie spunea că le adusese de la Bădăcin.Un ascet. Iar în colț, pe masa de lucru, vedeai numai două cărți: Biblia și broșura oficială de Mers al trenurilor. Una pentru drumurile lui sufletești, cealaltă pentru cele trupești, în necontenitele lui deplasări politice” (C. Xeni, Iuliu Maniu, în Magazin istoric, nr. 11, noiembrie 2001, p. 19)  

Păstrarea memoriei unor astfel de înaintași, cum a fost și Iuliu Maniu, este o datorie morală pentru generația noastră, în special pentru noi sălăjenii care, măcar o dată pe an, la 5 februarie, ar trebui să ne închinăm, la Sighet, în celula în care și-a găsit tragicul sfârșit sau la mormântul simbolic de la Bădăcin, care-i așteaptă osemintele.

Cercetător științific dr. Marin Pop, 8 ianuarie 2012, „Magazin Sălăjean”

Articol citit de 1743 ori.

Alte articole