O mărturie cutremurătoare despre înscenarea de la TĂMĂDĂU petrecută pe 14 iulie 1947. Începutul sfârşitului pentru PNŢ-ul lui MANIU şi MIHALACHE
Se împlinesc 69 de ani de la “Operaţiunea Tămădău” pusă la cale de comunişti pentru a lua întreaga putere în România prin eliminarea opoziţiei democrate.
În zorii zilei de 14 iulie 1947, mai mulţi fruntaşi ai PNŢ, în frunte cu Ion Mihalache, au fost arestaţi pe un aerodrom părăsit din Tămădău, o localitate din Bărăgan situată cam la 50 de kilometri de capitală. Ei voiau să părăsească ţara cu două avioane. Mihalache era însoţit de soţie şi de Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, secretar general al PNŢ, Nicolae Carandino, directorul ziarului Dreptatea, Constantin Gafenco, Dumitru şi Eugen Borcea.
Planul, aprobat de Iuliu Maniu, dar care se considera prea bătrân pentru a lua parte la el, a fost de fapt o capcană pusă la cale de organele securităţii comuniste. Unul dintre aviatori era omul securităţii.
La 19 iulie 1947, comuniştii au ridicat imunitatea parlamentară tuturor naţional-ţărăniştilor, iar întreaga conducere a PNŢ a fost arestată. Pe 30 iulie, PNŢ a fost dizolvat.
Lia Lazăr-Gherasim, fiica fruntaşului PNŢ Ilie Lazăr, arestat la Tămădău, a consemnat consecinţele acestui eveniment pentru familia sa, într-un text publicat în urmă cu doi ani:
“De-ar fi să ne împărțim viața, amintirile, în capitole, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulți n-am mai fost decât „fiica trădătorului de la Tămădău”. Știam, eram convinsă că tatăl meu, cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei– Ocna Şugatag, știam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alții (care nu aveau de unde să știe, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străina, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilințele și suferințele bunicilor și ale rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte „fugare”, doamna Mihalache și doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era sa o vezi pe marea și frumoasa Lilly Carandino cum urca pe prici și recita De la Nistru pân’ la Tisa cu atâta pasiune încât și gardiencele ce ascultau la ușa și se uitau prin vizetă, cereau: „mai zi o dată, doamna artistă”.
O prietenă din generația tânără mi-a spus:
„De ce nu povestiți mai multe despre Tămădău, dumneavoastră care ați fost considerată „fiica trădătorului Ilie Lazăr” și ați purtat cu demnitate și mândrie acest apelativ? Suntem puțini cei din generația tânără care știm de la parinții noștri că această diabolică capcană a securității a fost pretextul desființării PNȚ, dar, cei mai mulți, tineri sau mai puțin tineri, știu doar ce au învățat la școală din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric și din filme, care incercau să murdărească memoria celor mai curați și mai demni fii ai acestui neam.”
Firește, memoria afectivă poate uneori să ne înșele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii dacă nu ar exista și amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte? Există presa vremii, există dosare de anchetă, cu adevăruri și minciuni, există descrierile celor ce au răspândit minciuna. Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele și suferințele nu i-au terminat, și spre onoarea lor, există istorici și slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie să rămână în știinta și conștiinta generațiilor ce vin. Am văzut și am trăit multe, am cunoscut eroi și pseudo-eroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, mă întreb: „Cum se poate ca nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele în contextul lor real, de ce răstălmăcesc fapte sau uită ceea ce le place să fie uitat?”
S-a străduit neobositul Cici Ioanițoiu, s-au străduit redactorii de la Memoria, s-au publicat cărți ce au însemnat capătul cumplitei nopți. Dar există oare preoți care să dea canon, spre cunoaștere și ispășire, acolo unde mai există conștiință, lectura acestor amintiri? În anul 1964, tatăl meu ieșise din inchisoare, după 17 ani, văzând filmul serial, ce a durat mai multe săptămâni, cu „banda” ce pleca în America, ca „să-și salveze averile” (aproape toți erau săraci) și să „trădeze țara”, spunea cu amărăciune: “Noi am fost trimiși în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în țară nu se mai putea face nimic”. Cel care a făcut filmul cunoștea și oamenii, și realitățile, dar ori a considerat că o tragedie națională e scenariul potrivit pentru un film de success, ori a fost cumpărat să o facă.
„Istoricul” comunist Roller scria în manualul său la pagina 740 „Partidul lui Maniu s-a transformat într-o grupare de trădători și de spioni, organizație împotriva regimului democratic și independent de stat al României…”, iar la pagina 741 scria „… îndemnul cercurilor imperialiste americane și engleze a determinat pe Maniu și conducerea PNȚ să încerce trimiterea peste hotare a unui grup din conducerea partidului. Acolo cu ajutorul și la adapostul imperialiștilor, acest grup urma să realizeze hotărârile partidului, în frunte cu Maniu, prin acțiuni menite să știrbească suveranitatea națională, să primejduiască pacea, sa declanșeze războiul civil și să conducă acțiuni de spionaj și diversiune în țară. Datorită vigilenței MAI, trădătorii au fost prinși și arestați”. Aceste minciuni sfruntate n-au fost o piedică pentru odraslele celor ce-au îndrăznit să le pronunțe, să zăbovească îndelungat și să culeagă foloase materiale în „lumea imperialistă”.
Tatăl meu, ținut în lanțuri și bătăi, cu oase rupte, 12 ani de izolare, când a scăpat din inchisoare ne-a tot povestit. „Ce-a fost pentru mine Tămădău?” Tata era ascuns la prietena mamei, Miluța Antal Dumitrescu, unde erau și chiriași de la Legația Britanică. În ziua de 13 iulie 1947 a venit la locuința noastră de pe strada Poștei, nr.2, Romul Boila –, nepotul lui Maniu, să-i ceară mamei să pregatească un geamantan cu cele de cuviință pentru un drum lung, și să ne întrebe dacă nu vrem să-l însoțim și noi pe tata, așa cum doriseră doamnele Mihalache și Carandino. „Dacă pleacă în misiune, familia i-ar fi spre greutate”, a răspuns mama, „și eu am părinții bătrâni la Copalnic Mănăştur și nu pot să-i părăsesc”. În ziua următoare au venit două automobile care urmau să ne ducă la ascunzișul tatălui meu, ca să ne luăm rămas bun. După evenimentele din decembrie 1989 a apărut în presa clujeană o relatare elogioasă despre șoferii Şteanţă și Paleacu –-, care fuseseră şi ei „detinuți” și aveau cu ce să se laude. Tata ne-a povestit în 1964, că cei doi „șoferi” au fost primii lui anchetatori. Noi n-am știut nimic despre tatăl meu, dacă trăiește sau nu, deoarece nici fostul lui coleg de facultate, Petru Groza, nici Nicolski nu au vrut să ne spună nimic. Când după condamnarea de 12 ani, a mai primit și o condamnare administrativă de 5 ani, la Periprava, am aflat printr-o carte poștală, că este în viață și are drept la pachet.
sursa: evz.ro