- un nobil unchi şi un bun nepot –

Despre Larenţiu Man, primul dintre strămoşii lui Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu, există informaţii doar în “Diploma de Înnobilare” din 1699 .

De aici se poate afla că el locuia la Bădăcin, comitatul Crasna, care se învecina de la răsărit până la apus cu Dancz Arvàn , de la sud la nord cu drumul public al satului și dealul cu vii al lui Sigismund Csomakozi. A fost eliberat din jugul iobăgesc cu act de secesiune de către stăpânul său din partea locului, Sigismund Tzomakosi. Fiul său Ilie a fost căsătorit cu Nagy Viràgsi şi au avut împreună trei fii pe Ioan, Mihail și Petru.

Prin mijlocirea unor consilieri din aceste locuri, pentru “credința și slujbele credincioase”, pe care le-a îndeplinit cu fidelitate, împăratul Leopold I (1640-1705) a hotărât să-l scoată din starea de rând în care s-a născut și să-l socotească ba chiar să-l introducă cu milostivire în rândul și numărul adevăraților nobili ai ținutului supus, hotărând în chip lămurit că “de acum înainte acesta și toți moștenitorii și succesorii lui de ambele sexe, să fie considerați de nobili adevăraţi’’.

I s-a încredinţat şi un însemn al nobilităţii, un blazon, pe care să-l poarte, după obiceiul celorlalți nobili adevărați și distinși ai ținutului și provinciilor nobile moștenite, care folosesc blazoanele în tot locul: în lupte, în întrecerile cu lancea, în turnire, dueluri, loviri și în tot felul de lupte nobiliare și militare, precum și pe sigilii, steaguri, cortine, pânze, covoare, inele, pe case, scuturi, pavilioane, morminte, în general pe tot felul de lucruri și rânduieli. I s-a cerut să-l poarte ca titlu de nobilitate absolută și adevărată, prin care să-i ridice de lângă toți oamenii de orice stare, clasă, condiție, demnitate și treaptă socială mai înaltă.

A fost scutită casa lui, situată în moșia Badatson (Bădăcin) din comitatul Krasna, de toate dările, taxele și contribuțiile ordinare cât și extraordinare, de plata dărilor și a veniturilor, de prestarea oricăror slujbe iobăgești și particulare. La fel viile, semănăturile, culturile agricole și orice fel de moșteniri ale sale, au fost scutite de plata dijmelor.

Teodor Maniu a fost ţăran-nobil din Bădăcin şi fruntaş al comunei. Era un om zdravăn şi chipeş. Într-o scrisoare către unchiul său Simion Bărnuţiu, din 10 martie 1861, Ioan Maniu făcându-şi autoportretul spune că are trupul înalt, “numai că sunt subţire şi nu gras ca tatăl meu”.

S-a căsătorit cu Ileana, sora lui Simion Bărnuţiu, cu care a avut trei copii: Ioan, Sofia şi Ştefan.

Teodor Maniu a murit în floarea vârstei din cauza unei pneumonii, pe care a contactat-o în timp ce lucra la construcţia propriei case.

Ioan sau “Ionaş”, cum i se spunea în familie, a avut doar 2 ani la moartea tatălui său. Teodor Maniu, pe patul de moarte, a lăsat ca Ionaş să fie dat la şcoală mai departe. Sofia a fost o femeie de mare vază în Bădăcin.

Ileana a fost o femeie vrednică, deşteaptă, care rămasă văduvă de tânără şi-a chivernisit casa şi averea şi şi-a crescut cu grijă copiii, urmând cele lăsate cu limbă de moarte de soţul ei Teodor.

În scrisoarea pe care o adresează Ioan Maniu unchiului său, Simion Bărnuţiu, în 30 octombrie 1855 scria:”Sămănaţi prea bine laolaltă în toate celea, numai că Mama, era mai seacă şi mai pălită la faţă ca Dumneavoastră.” Într-o altă scrisoare Ionaş îi mai spunea unchiului:“Eu altă creştere până în anul vieţii mele 16, n-am avut decât care mi-a insuflat-o mama cu dulcile ei cuvinte. Alt exemplu de virtute n-am avut decât purtarea ei cea blândă, inima ei cea nobilă, de care tot omul se mira.”

Ileana Bărnuţiu a fost fiica învăţătorului şi a cantorului Ioan Bărnuţiu căsătorit cu Ana Oros din Bocşa. Ioan Bărnuţiu era fiul preotului roman unit Simion Bărnuţiu din Bocşa-română, acesta din urmă era şi el tot fiu de preot, iar pe tatăl său îl chema tot Simion Bărnuţiu.

Ioan Maniu se situeazã în primele rânduri ale luptătorilor pentru drepturile românilor sălăjeni din secolul al XIX-lea. S-a născut la Bădăcin, în 10 septembrie 1833, din părinţii: Teodor şi Ileana.

La vârsta de 6 ani, în anul 1839, începe la Şimleu cursurile Gimnaziului minorit franciscan, unde va absolvi clasele elementare şi 4 clase gimnaziale inferioare. A petrecut aici 8 ani sub disciplina severă a acestor călugări. Aici l-a întâlnit pe vicarul Alexandru Şterca Şuluţiu şi pe profesorul de limba română Andrei Liviu Pop, care mai târziu îi vor influenţa viaţă.

În timpul revoluţiei, în toamna anului 1849, a plecat la şcolile româneşti din Blaj, unde se înscrie în clasa a V-a liceală.

La Blaj, elevul Maniu trăia foarte greu, cu “ţipăul” (pâinea gratuită pe care o primeau de la Mitropolie elevii săraci) şi cu “zeama” săracă, gratuită de la bucătăria Seminarului teologic, unde zilnic era un cazan de ciorbă pentru elevii săraci.

Simion Bărnuţiu era în plină activitate: drumuri la Viena pentru audienţe la împărat, apoi plecarea la Pavia, ajutorul pe care trebuia să-l trimită celor de acasă, toate îl făceau să aibă o situaţie materială destul de grea.

În 1850 vine acasă în vacanţa de Paşti, dar din cauza lipsurilor era să întrerupă şcoala. A şi rămas aici, până când a intervenit fostul lui professor de limba română de la Gimnaziul din Şimleu, Andrei Liviu Pop spunându-i mamei sale Ileana că ar fi păcat să rămână băiatul acasă, ţăran, văzând excelentele lui note.

Din rapoartele anuale ale liceului se observa, că în clasele VI-VIII (lipseau cele din clasa a V-a), dar elevul Maniu era printre primii, la note şi purtare.

De mare ajutor i-a fost un coleg care făcea servicii la curtea Mitropolitului Alexandru Şterca Şuluţiu şi care pe ascuns îi mai aducea câte ceva din bucătăria episcopului.

Începând cu clasa a VII-a, Unchiul Bărnuţiu a putut să-i trimită câte un modest ajutor, rupând din puţinul pe care îl avea şi el.

Unul dintre colegii şi prietenii lui foarte buni, a fost viitorul canonic-prepozit, membru al Academiei Române, Ion Micu-Moldovan, - “Moldovănuţ”- care a rămas până la moartea lui prieten şi sfătuitor al familiei, trecând prietenia veche mai ales asupra lui Iuliu Maniu, care la propunerea lui a fost numit avocat al Mitropoliei din Blaj.

La dorinţa mamei sale urmează cariera preoţească. În 1853 se înscrie la seminarul din Blaj, dar în al doilea an de seminar îşi pierde şi mama 1854-1855. În aceste condiţii este luat în grijă de unchiul său, Simion Bărnuţiu, care l-a ocrotit şi l-a ajutat să-şi plătească cursurile şcolare, orientându-i şi cariera profesională. Simion Bărnuţiu aflând de moartea surorii sale îi scria din Iaşi în 1855: “…Tare m’au întristat şi pe mine moartea mumă’ta ţi’am fost scris însă că să nu fii peste măsură supărat şi îngrijat, pentru că pe anul viitor te voi ajuta ca să continui studiile precum ti-am fost promis şi mai înainte.” Ioan Maniu şi-a iubit foarte mult părinţii, îi scria unchiului său că este nefericit că nu l-a cunoscut pe tatăl său, iar mamei sale nu a reuşit să-i răsplătească sudoarea, necazul şi grija pe care a avut-o pentru ai săi. Un respect deosebit avea şi faţă de sora sa. Era convins că-l iubeşte fiind pentru el ca o mamă. Iubea cu ardoare locul natal despre care spunea că “…nu se culcă şi nu se scoală fără să-i zboare mintea la Bădăcin”

Simion Bărnuţiu nu este de acord cu cariera preoţească alesă şi-l sfătuieşte să aleagă ştiinţele exacte, politehnica: “Scrie-mi la ce ai mai mare aplecare la studiile juridice sau cela politechnice (matematică, fizică, arhitectură, techincă etc). las în voie aţi allege care vei voi, numai atât abserv, că cu toată ştiinţă legilor numai la atâta ajungi ca să fii scriitor dintr’un protocol în altul, un biet de impiegat care depinde de la grazia tuturor; mai mult poţi folosi dacă înveţi bine ştiinţele politechnice, şi eşti şi mai liber şi mai perfect, mai ales în timpul de astăzi, când este atâta vorbă şi atâta lipsă a reforma agricultura, industria, comerciul, şi prin acestea şi soartea societăţii… Apoi despre aceea am cugetat, oare cum ar fi mai bine: să absolvezi teologia, sau să o laşi într’atâta, şi să te apuci de alte studii pe anul viitor?”

Mulţumită acelor îndemnuri, Ioan Maniu întrerupea teologia, dar nu a ales nici tehnica mult recomandată de unchiul său, ci a preferat dreptul, astfel că la 5 octombrie 1855 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Pesta. Scopul lui a fost de a deveni jurist, pentru a “sta faţă cu orice inamic al românilor” şi a apăra “dreptul neviolabil al naţiunii” lui .

În 30 octombrie 1855, îi scria unchiului său din Pesta, informându-l despre înscrierea sa la drept, despre cursuri, dar mai ales despre greutăţile pe care le întâmpina din cauză că nu cunoaştea bine limba maghiară şi germană. Regreta foarte mult învăţământul naţional, şi-i scria unchiului său: “… fericiţi tineri care aveţi şi puteţi învăţa ştiinţele cele frumoase în limba naţiunei voastre şi fericită e naţiunea vostră că creşte şi nutreşte în sânul ei tineri cari cu timpul, care de care mai folositor şi mai mare razim!” În aceaşi scrisoare îşi exprima o dorinţă arzătoare de a vedea şi acasă Academii şi Universităţi cu predare în limba română: “…Oare spera-voi să pot absolvi în pace şi ca să văd o universitate în Ardeal care să se numească “naţională română?”

După doi ani de studii la Universitatea din Pesta, în toamna anului 1857, Ioan Maniu se înscrie în semestrul al V-lea la Universitatea din Viena. În vara anului 1858 îşi petrece vacanţa acasă la Bădăcin, ca în 3 octombrie să plece iar la Viena, unde ajunge după o călătorie de o săptămână. Din august 1859 până în iunie 1861 este din nou la Pesta, unde se pregăteşte pentru cele trei examene “rigoroaze”, necesare pentru a obţine diploma de doctor. La 3 iulie 1860 trece cu succes “rigorozul II”. În tot timpul acesta, Ioan Maniu era preocupat şi de problemele politice româneşti scriind şi articole politice: “Înfrăţire adevărată” articol apărut în “Gazeta noastră” din Braşov, în care demască nesinceritatea vorbelor de înfrăţire ale ungurilor, iar în numerele 24 şi 25 din 1861 din revista “Foaie pentru minte, inimă şi literatură” sub pseudonimul “Ioachim” arată în termeni vii lupta pe care o duc deputaţii români din parlamentul maghiar pentru drepturile românilor transilvăneni.

În vara anului 1854, înainte de a pleca la Iaşi, Simion Bărnuţiu a petrecut la Bădăcin nouă zile la sora sa Ileana. Aici a avut lungi convorbiri cu nepotul Ionaş, sub părul de pe Dealul Ţarinei (care azi îi poarta numele), împărtăşindu-i crezul său naţional.

Încă de pe vremea studiilor, sub influenţa lui Simion Bărnuţiu, Ioan Maniu s-a arătat însufleţit de ideile acestuia. Atras de idea plămădirii statului naţional, a simţit că are o datorie faţă de pământul natal şi a preferat să se întoarcă acasă, decăt să devină,, cancelist’’ la vreun neamţ sau ungur.

În 16 februarie 1861 face cu succes şi “rigorozul III” la Univeristatea din Pesta şi apoi primeşte diploma de doctor în ştiinţe juridice. Unchiul Bărnuţiu îl sfătuieşte să nu accepte niciun post până când nu va fi avocat, astfel va mai aştepta încă doi ani până va putea lua “cenzura” de avocat. Mai rămâne o perioadă în Pesta, de unde îl va informa pe Bărnuţiu despre activităţile politice ale românilor de acolo.

Din Blaj la Bădăcin, din Pesta şi Viena a urmat o bogată corespondenţă între nepot şi unchi. Dacă din scrisorile lui Simion Bărnuţiu s-au păstrat puţine, din cele scrise de Ioan Maniu, care s-au păstrat la Bibioteca Centrală din Blaj, se poate reconstitui evoluţia sufletească a nepotului şi atâtea momente importante din viaţa unchiului. Din bogata corespondenţã publicată amintesc doar două titluri: Ioan Maniu şi Simion Bărnuţiu. Fragmente din corespondenţa între nepot şi unchi, 1926 (Coriolan Suciu) sau Corespondenţa lui Ioan Maniu cu Simion Bărnuţiu (1851 - 1864), Blaj, 1929 (Coriolan Suciu). Lucrare publicată cu prilejul serbărilor Unirii, aranjate pentru comemorarea primului deceniu de la înfăptuirea unităţii naţionale a tuturor românilor (10-15 Maiu 1929). Bogata corespondenţă dintre anii 1851-1864 (anul morţii lui Bărnuţiu) a fost donată de către Iuliu Maniu Bibliotecii din Blaj.

În 13 iunie 1861 pleacă spre casă şi soseşte la Bădăcin în 27 iunie, oprindu-se în drum la Oradea şi la Hălmagiu la o mătuşă a sa.

Începând din 1 august 1861 face o călătorie prin Ardeal şi se întoarce în Bădăcin la 14 august, după ce a întâlnit o serie de intelectuali români din Cluj, Gherla şi Sibiu. Se arată nemulţumit de atitudinea lor şi îi scrie lui Bărnuţiu: “Eu fac ce pot, umblu pe la toţi şi îi mişc ca pe bivoli, dar de multe ori cât-ce i-ai scăpat din mână, nu mai aui grijă de nimica”.

Vicarul Demetriu Coroianu îi scrie lui Ioan Maniu să vină la Şimleu. În anul 1862 acesta din urmă, ocupa postul de asesor la Tribunalul comitatului Crasna, iar în anul următor este numit avocat şi judecător la Tribunalul din Şimleu. În 1876 va deveni judecător la Tribunalul din Zalau de unde se va pensiona în 1891.

Vicarul Demetriu Coroianu, un om de 47 de ani, avea o familie compusă din două fiice, Clara şi Lucreţia şi doi băieţi, Iuliu şi Sabin.

Cu toate deziluziile, Ioan Maniu s-a hotărât să înceapă o acţiune politică mai intensivă.

În 1860, când guvernul de la Viena trece la reorganizarea politică a imperiului, Ioan Maniu se remarcă printre tinerii din comitatul Crasna, care cereau retrocedarea la ţinutul Transilvaniei a ceea ce se chema atunci Parţium, anexat Ungariei.

La 16 august 1861, în casa vicarului Demetriu Coroianu, la o adunare a intelectualilor ţine o cuvântare, iar apoi este desemnat să redacteze în limba latină un protest împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria. Are apoi grijă ca protestul să se generalizeze în întreg Ardealul.

În 18 noiembrie 1861, iniţiază şi organizează o întrunire politică la Băseşti pentru “chemarea la luptă pentru afirmarea drepturilor naţiunii române”.

La sfinţirea bisericii din Bobota, în 1861, Memorandul este citit şi semnat de toţi cei prezenţi. Sunt desemnaţi să meargă la Viena cu protestul sălăjenilor: Ioan Maniu - avocat, Ioan Galu - protopop şi George Filep - avocat.

Rezultatul nu a fost cel aşteptat deoarece împăratul primindu-i în audienţă abia în 29 octombrie le-a răspuns: “Este o chestiune foarte grea, anexiunea la Ungaria este legală”. Ioan Maniu avea atunci numai 28 de ani , deşi foarte tânăr, avea o mare autoritate printre românii ardeleni.

Mişcarea memorandistă din 1861, a marcat un moment important în lupta pentru drepturile românilor din Ardeal. Iată un fragment din Memorandul din 1861: “Cu amară durere sufletească suntem încă constrânşi noi românii din susnumitele comitate (Solnocul de mijloc şi Crasnei)… că în loc să se pună balsam vindecător pe ranele seculare se înveninează din nou… căci contrar înţelesului din 20 oct. anul trecut fraţii maghiari ne declară desmembraţi de către dulcea noastră patrie: Transilvania şi contopiţi cu Ungaria în puterea legilor maghiare necompetente în privinţa aceasta – aduse în 1836 de către dieta din Pojon… cu ruinarea tuturor naţionalitaţilor de sub coroana Ungariei.”

Din Viena, Ioan Maniu nu s-a întors acasă, ci a rămas în Pesta, pentru a face practică pe lângă avocatul Kanocz din Buda, care-l angajează ca avocat stagiar “candidat de avocat”.

La 20 mai 1863 soseşte la Pesta pentru cenzura de avocat. Trece examenul de cenzură la 13 iunie 1863, iar în 15 iunie depune jurământul de avocat. În 27 iunie sustine şi al doilea examen de cenzură, examen special, necesar pe atunci pentru practica comercială şi cambială. La cele două examene a avut nota “Lăudabil”. În 2 iulie 1863 pleacă spre casă, cu cele două diplome “în buzunar”.

Bărnuţiu la Iaşi era grav bolnav. Ioan Maniu este înştiinţat de către profesorul Micle de la Iaşi despre starea gravă a unchiului său. În primăvara anului 1864, Ioan Maniu mergea la Iaşi ca să-l aducă acasă pe unchiul său bolnav. A rămas însă aici şase săptămâni, îngrijindu-l pe Bărnuţiu.

La 28 mai 1864, Simion Bărnuţiu trecea la cele veşnice în Valea Almaşului înainte de a fi ajuns în satul său natal. El se întorcea acasă de la Iaşi, cu o trăsură special confecţionată din ordinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fiind însoţit de către bunul său nepot Ioan Maniu pe care l-a chemat în mod expres, pentru a-l însoţi pe acest ultim drum pământesc. Durerea din sufletul nepotului a fost mare deoarece cel dispărut a fost pentru el un nobil unchi, un adevărat părinte.

În Testamentul său, scris în anul morţii, Simion Bărnuţiu, îl însărcina pe “nepotul drag din Bădăcin” Ioan Maniu să se îngrijească de tipărirea manuscriselor. Averea lui: scrierile, produsul anilor de zbucium şi studii închinate neamului au ajuns în moştenirea lui Ioan Maniu, care respectând ultima dorinţă şi-a dat toată osteneala să le tipărească. A fost ajutat de către prietenii lui Bărnuţiu de la Iaşi. Un comitet de intelectuali ieşeni în frunte cu profesorul Dr. Suciu, au tipărit: “Dreptu publicu al Româniloru” 1867; “Dreptu Naturale Privatu” 1868; “Dreptu Naturale Publicu” 1870; “Psihologia Empirică şi Logică” 1871.

Ioan Maniu s-a îngrijit după moartea lui Simion Bărnuţiu de sora acestuia, Gafia Bărnuţiu de nepotul Dumitru Bărnuţiu şi de fiul acesteia Petru Pop din Bădăcin, care era student. Aceştia trebuiau să primească de la Ministerul Intrucţiunii Publice 60 de galbeni, salariul lui Simion Bărnuţiu pe două luni, dar cererea făcută de Ioan Maniu este refuzată motivând că Bărnuţiu nu mai are nimic de încasat de la acest minister. Ioan Maniu i-a susţinut din averea sa, s-a îngrijit tot timpul de mătuşa lui Gafia, iar pe nepoţi i-a întreţinut la şcoală.

La un an după moartea mentorului său, în 1865, lua în căsătorie pe Clara Coroianu, fiica vicarului episcopesc Demetriu Coroianu, iar din fericita lor căsătorie au rezultat următorii copii: Scipio (+8ani); Cassiu, fost avocat, publicist si profesor universitar de drept la Cluj; Elena, măritată cu Ioan Pop, vicar foraneu la Nasăud; Iuliu, marele om politic; Sabina (+22ani); Ioan (+7luni); Cornelia, călugăriţă sub numele de Sora Maria Cecilia; Iulia (+9 luni) şi Emilia (+8luni).

Ioan Maniu îi scria la 9 iulie 1861 lui Bărnuţiu ca: “fată de limbă străină nu-mi trebuie de muere”. Prin cumnatul Iuliu Coroianu (memorandist), căsătorit cu Dorina, fiica lui Ioan Raţiu (preşedinte PNR), se înrudea cu acesta din urmă.

În 1891 este ales jurist consult şi avocat al Institulului de credit şi economii “Silvania”.

Ioan Maniu a avut o activitate politică susţinută, a fost respectat şi urmat de românii care îl cunoşteau. A convocat împreună cu Florian Mărcuş o consfătuire naţională la Şimleu, în 9 martie 1869. Aceste activităţi politice sunt cu atât mai importante cu cât ele au fost intreprinse pe când Ioan Maniu era judecător la tribunalul de stat unguresc. La toate campanile electorale, până la decretarea pasivităţii de către Comitetul Naţional, adică la campanile electorale din 1861, 1865, 1869, a luat parte activă, de conducere, în sprijinul candidaţilor români: vicarul Demetriu Coroianu şi Florian Mărcuş.

Moare la 4 noiembrie 1895, de o boală de rinichi de care suferea de mult timp. Simţindu-şi sfârşitul a dorit să fie dus la Bădăcin, soţia sa Clara l-a însoţit şi în braţele ei “Ionaş a trecut pragul cel mare”. Este înmormântat din dorinţa proprie, la Bădăcin, la moşia strămoşească din Dealul Ţarinei.

În tot timpul carierei sale de judecător a fost “îngerul bun al poporului român din acest comitat”, cu o cultură deosebită, cu un caracter de neclintit a luptat în favorul celor asupriţi, dar mai ales în favoarea scumpului său neam românesc. Pentru meritele sale în lupta pentru unitatea neamului a fost numit “Cruciat al Unirii” (cfr. “Curentul” 21 mai 1929)

În Sălaj, Ioan Maniu cu sufletul său mare, cu nobleţea de caracter şi preocupările naţionale a avut rolul de a închega şi îndruma viaţa românească din Ţara Silvaniei, prin ştiinţa, cultura, energia şi tactul său.

pr. Cristian Borz, 16 august 2011, Caiete Silvane