Întâlniri secrete între Iuliu Maniu, Nicolae D. Cocea şi Mihail Ralea (1942-1944) - Marin Pop, Caiete Silvane, februarie 2013

Înapoi la Iuliu Maniu 1873–1953

Coperta Caiete Silvane

Continuăm serialul dedicat corespondenţei şi scrierilor inedite ale Seniorului Corneliu Coposu, cu alte documente pe care le-am descoperit în arhivele CNSAS.

Este vorba de câteva întâlniri secrete pe care Iuliu Maniu le are, în perioada 1942-1944, cu Nicolae D. Cocea şi Mihail Ralea, doi intelectuali de marcă ai României interbelice, cu certe orientări de stânga.

Documentele publicate în prezentul articol fac parte dintr-un jurnal inedit al lui Corneliu Coposu, pe care l-am descoperit în arhivele CNSAS și pe care l-am denumit „Jurnal din vremuri de război” (el va vedea lumina tiparului în curând), deoarece el cuprinde, în linii mari, perioada celui de al doilea război mondial (1940-1944).

Aflat în apropierea marelui om politic Iuliu Maniu, în calitatea sa de secretar politic și martor ocular la toate evenimentele la care a participat mentorul său, Corneliu Coposu consemnează întâmplări și evenimente cruciale din timpul celui de al doilea război mondial, necunoscute până acum sau falsificate de către istoriografia supusă regimului comunist. De asemenea, face o caracterizare de excepţie unor personalităţi contemporane, printre care se numără şi cele amintite în prezentul articol.

Despre Nicolae D. Cocea (1880-1949) se știe că a fost un intelectual de marcă, scriitor, jurnalist și publicist, care s-a atașat încă din tinerețe mișcării socialiste. A fost un membru activ al cercului „România muncitoare”. Se spune că în anul 1917 l-ar fi întâlnit pe Lenin, la Petrograd, și această întâlnire i-a schimbat în mod radical viața. Peste doi ani îl va elogia pe liderul sovietic într-un articol al ziarului „Chemarea”.

Referitor la apartenența lui la ideologia comunistă, Corneliu Coposu remarcă cu ironie: „Se zice că cercurile artistice îl socotesc comunist, iar comuniștii (sau cel puțin comuniștii Kominterniști) îl socotesc artist”. Și el îl consideră ca un intelectual de marcă și pamfletar inegalabil.

De-a lungul prodigioasei sale cariere, N.D.Cocea a fost director al unor publicații de stânga, multe dintre ele aflate sub îndrumarea PCR („Era nouă”, „Reporter”, etc). S-a făcut însă remarcat prin răfuielile sale politice cu guvernanții și cu Dinastia, în ziarele „Chemarea”, „Viața socială”, „Facla” , fiind un republican convins. De asemenea, după cum subliniază și Corneliu Coposu, și-a câștigat notorietatea și prin numeroasele sale aventuri sentimentale.

La fel ca Mihail Ralea și N.D. Cocea a făcut parte din masoneria românească.

A doua mare personalitate pe care o amintim în prezentul articol este Mihail Ralea (1896-1964), profesor universitar la Iași și București, eseist, filozof, psiholog, sociolog de marcă, dar, la fel ca N.D. Cocea cu certe orientări de stânga, dovedite în special după cel de al doilea război mondial, când comuniștii ajung la putere.

La fel ca N.D. Cocea are o întâlnire care-i marchează viața. La Iași, unde era profesor universitar l-a cunoscut pe Garabet Ibrăileanu.

Mihail Ralea a avut o formație profesională de excepție. După absolvirea cursurilor Facultății de Drept și Litere din Iași și-a continuat studiile în Franța, unde a obținut titlul de doctor în Litere, în anul 1923, cu teza: „Ideea de revoluție în doctrinele socialiste”. Tot în Franța se pare că a fost inițiat într-o lojă masonică.

În ceea ce privește cariera sa politică, Mihail Ralea s-a dovedit un strălucit exponent al tinerei generații de intelectuali ai vremii, înscriindu-se în PNȚ., unde a cunoscut o ascensinune vertiginoasă. Însă, după instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, alături de gruparea condusă de Armand Călinescu, a acceptat compromisul. A fost dat afară din PNȚ și a înființat meteoricul partid social-țărănesc, partid „născut mort”, după cum subliniază și Corneliu Coposu.

În timpul dictaturii regale a îndeplinit funcția de ministru al Muncii, în guvernele conduse de Patriarhul Miron Cristea, Armand Călinescu și Gheorghe Tătărescu (vezi, în acest sens, Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995, Ed. Machiavelli, Buc. 1995, p. 124-133).

Așadar, și-a început cariera politică ca un tânăr de mare perspectivă, dar s-a dovedit un oportunist incurabil. Era foarte apreciat pentru inteligența sa sclipitoare atât de Corneliu Coposu cât și de Iuliu Maniu, care spunea cu regret și ironie că Dumnezeu și natura l-a înzestrat cu atâtea daruri încât „nu au lăsat nici un pic de loc pentru o fărâmă de caracter”.

Atât N.D. Cocea, cât și Mihail Ralea aveau un respect și o admirație deosebită față de Maniu, care era, încă din 1933, liderul opoziției democratice din România, opunându-se cu dârzenie și tenacitate dictaturii carliste și antonesciene.

Simțind vântul schimbării care se apropia, respectiv acela că războiul va fi pierdut de Germania, fruntașii comuniști din România încearcă o apropiere de Iuliu Maniu și încadrarea lor oficială în cadrul opoziției democratice.

După cum afirmă Corneliu Coposu, martor ocular la întâlnire, N.D. Cocea îi cere o audiență lui Maniu pentru a-l întreba cum vede marele om politic viitorul comunismului în România și viitorul raporturilor dintre România și URSS. Desigur că Iuliu Maniu era conștient că trebuia să se normalizeze relația cu „marele vecin”, dar nu era de acord ca liderii comuniști din România să mai primească ordine de la Moscova, prin Internaționala comunistă. Dovedind un spirit democratic desăvârșit, Maniu subliniază că la fel ca orice orientare politică și comuniștii aveau dreptul de a activa pe scena politică, însă în funcție de voința electoratului.

Mihail Ralea a fost primit şi el în audienţă de către Iuliu Maniu, spre mirarea „radicalilor” din P.N.Ț., în vara anului 1943. Scopul audienței lui Ralea era aceea că simțea și el, ca un fin analist, de unde bate vântul schimbării politice. Iuliu Maniu l-a ascultat imperturbabil și cu atenție, cum făcea cu toți cei pe care-i primea în audiență. După cum relatează Corneliu Coposu în scrierile sale, anexate mai jos, Mihail Ralea a venit la Maniu pentru a-și pune cenușă în cap pentru colaborarea sa cu regele Carol al II-lea și să-și ofere serviciile în scopul comun al răsturnării dictaturii antonesciene. Venise la Maniu, considerându-l, pe bună dreptate, liderul opoziției democratice din România. Despre integrarea activității pe care o preconiza Ralea în cadrul opoziției, cu eleganța-i cunoscută, Iuliu Maniu îi răspunde că nu o consideră „că ar fi oportună”. Motivul principal pe care il spune și lui Ralea era, evident, trădarea sa din februarie 1938.

Mihail Ralea insistă pentru o nouă întâlnire cu Maniu, care a avut loc în luna mai 1944, în prezența lui Corneliu Coposu. Iuliu Maniu aduce la cunoștință și celorlalți lideri ai opoziției democratice, respectiv Dinu Brătianu (PNL) și Titel Petrescu (PSD) oferta lui Mihail Ralea, care o resping în unanimitate, la fel cum au făcut și cu oferta lui Petru Groza, liderul „Frontului Plugarilor”.

În concluzie, credem că aceste scrieri inedite ale Seniorului Coposu vin să facă lumină într-o epocă atât de tulbure a războiului mondial. De asemenea, scot în evidență și mai pregnant rolul fundamental pe care l-a jucat Iuliu Maniu în realizarea actului de la 23 august 1944 și în bătălia pentru instaurarea în România a unui regim democratic.

În continuare redăm filmul întâlnirilor secrete așa cum îl consemnează Corneliu Coposu în jurnalul său.

10 ianuarie 1942. Adus de asistentul (de la Facultatea de drept) Ion I. Teodorescu, activist în partidul național-țărănesc, - după o prelabilă fixare a audienței, vine la Maniu (la orele 10), N. D. Cocea, spiritualul om de cultură, gazetar emerit, scriitor de vervă, care și-a câștigat un meritat prestigiu în lumea românească, prin talentul lui inegalat de pamfletar. (Notorietatea lui se datorește în acelaș timp și numeroaselor aventuri sentimentale) Cocea este cunoscut ca om de stânga. Se zice că cercurile artistice îl socotesc comunist, iar comuniștii (sau cel puțin comuniștii Kominterniști) îl socotesc artist. Nimeni însă nu-i contestă inteligența și curajul (pe care l-a demonstrat, în repetate rânduri, în răfuielile polemice cu Dinastia și guvernele oligarhice). Cocea are o considerație deosebită pentru Maniu și un respect plin de admirație, pe care îl etalează fără reticențe (Explicația lui sarcastică: „M-aș fi legat eu și de Maniu, dar nu-i pot găsi călcâiul vulnerabil!”

Îl introduc la Președinte, care-l primește, după datină, cu multă amabilitate. Se deschide o discuție analitică despre situația politică internă și internațională. Cocea îl întreabă pe Maniu cum vede viitorul comunismului în România și viitorul raporturilor dintre România și Uniunea Sovietică? Maniu îi răspunde, fără ocol: consideră că România trebuie să-și normalizeze raporturile cu URSS; crede că partidul comunist are dreptul și poate să funcționeze în România, beneficiind de toate drepturile celorlalte formații politice, așa cum este democratic și așa cum se cuvine într-un regim de democrație parlamentară constituțională. În consecință nu i se poate nega nici dreptul de a milita pentru o orânduire socialistă și chiar republicană, cu condiția de a respecta cadrele legale stabilite de legile țării, - în conformitate cu care are facultatea de a-și propaga ideologia și de a încerca, la concurență loială cu alte doctrine politice să-și câștige adeziunea populației; ceiace i se pare (lui Maniu) inadmisibil, este subordonarea comunistă, la Internaționala de la Moscova și tendința de a acapara puterea, împotriva voinței majoritare. Cocea întreabă în continuare pe Președinte ce părere are de tezele îmbrățișate de comuniștii români și Maniu îi răspunde că în toată perioada cât a ființat acordul de la Moscova dintre Hitler și Stalin (acordul von Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939) Kominternul a glorificat succesele războinice ale armatei germane, politica expansionistă a lui Hitler, îngenunchierea și oprimarea statelor mici și a popoarelor europene de către hitleriști, inclusiv arbitrajul de la Viena, care a sfâșiat teritoriul românesc. Partidul comunist, secția din România, avea ordin să se conformeze directivelor elaborate de Moscova și să nu manifesteze nici o atitudine care i-ar putea supăra pe Nemți. Germania nazistă era socotită „aliată” iar politica de fidelitate față de Anglia și Franța, era considerată o erezie. După arbitrajul de la Viena, comuniștii din Transilvania atribuită de fasciști Ungariei, au primit ordin să se conformeze dispozițiilor secției comuniste din Ungaria. În documentele de pe acea vreme ale partidului comunist au fost însumate și însușite indicațiile Kominternului, care serveau interese rusești, dar nu românești și nici muncitorești. Partidele democratice din România, care au purtat (foarte puțin sprijinite de comuniști) lupta acerbă împotriva dictaturii regale și apoi a celei legionare, au fost decretate (inclusiv partidul socialist) de către comuniștii din România, că sunt „fasciste”, „adversare ale democrației”, „unelte ale imperialismului anglo-francez”, „opresoare ale clasei muncitoare”. În timp ce Partidul Național-Țărănesc ducea o luptă plină de riscuri, împotriva dictaturii lui Carol al II-lea, comuniștii din România au colaborat cu tendințele autocratice ale Suveranului, sprijinind prin participare activă, breslele imaginate de el. La apelul din 1938 făcut de Maniu, pentru un front democratic împotriva tendințelor dictatoriale, comuniștii au refuzat să colaboreze și să semneze protestul împotriva desființării partidelor. Abia după agresiunea germană, împotriva Rusiei sovietice, atitudine oficială și ținuta secției din România a partidului comunist s-a modificat. S-a renunțat la calomnierea și discreditarea partidelor democratice și s-a lansat ideia unui front muncitoresc cu socialiștii, taxați până atunci drept „unelte ale burgheziei”. Dar, de frica dezavuării de către Komintern, comuniștii din România nu au îndrăznit să revizuiască tezele lor anti-românești, după care țara noastră ar fi un stat multi-național; că ar oprima minoritățile etnice și că ar deține provincii care nu-i aparțin. Audiența viitoare a comuniștilor, la masele românești (și chiar la cercurile muncitorești), este în funcție de atitudinea viitoare a comuniștilor față de problemele de bază ale României. Fără o adaptare concretă și curajoasă a principiilor care servesc interesele românești, comuniștii nu vor avea priză în opinia publică, nici dacă vor fi impuși, prin forța armelor de către sovietici. Mă îndoiesc, a adăugat Maniu, că atâta vreme cât rămân obedienți la Internațională, comuniștii din România vor putea să schimbe ceva din directivele care le-au fost impuse.

N. D. Cocea nu a contrazis aceste puncte de vedere, susținute de Maniu, dar și-a manifestat încrederea în patriotismul viitorilor fruntași comuniști din România.

August 1943. Vine la Maniu, în strada Sfinților nr. 10, vechiul său colaborator Titi Tănăsescu, fost parlamentar, ajutor de primar al Capitalei și fost secretar general al organizației P.N.Ț. a Capitalei și-l roagă să-l primească în audiență pe prietenul lui personal, fost prieten politic și fruntaș național-țărănist Mihai Ralea, - care dezertase din partid și se alăturase dictaturii lui Carol II, în Februarie 1938. În anturajul lui Maniu, Ralea nu se bucură de o prea multă simpatie. Deși era socotit ca un strălucit exponent al „tinerei generații” de „intelectuali”, deși debutase în politică meteoric și escaladase, în timp record ierarhiile organizației, - lipsa lui de persuasiune, împletită cu un etalat oportunism și cu o nepotolită dorință de parvenire și confort, - nu găseau înțelegere și toleranță, într-un mediu cunoscut pentru austeritatea lui. Spre consternarea celor câțiva „radicali” prezenți, la insistența lui Titi Tănăsescu, - Maniu își dă acordul pentru primirea lui Ralea în audiență. În ziua următoare, la ora convenită, apare în biroul meu Ralea și mă salută cordial. Personal, aveam o simpatie nemărturisită pentru inteligența, volubilitatea și talentul fostului ministru. Intelectual de solidă formație, în permanentă căutare de reforme și soluții, etalând o remarcabilă ascuțime a minții, Ralea era, totuși, socotit, în cercurile conducătoare național-țărăniste, un epicurian steril generator de idei, dar incapabil de continuitate și stăruință. Un așezat și serios fruntaș din „generația veche a unirii” dr. Iustin Marșieu, cunoscut pentru logica și intuiția lui, îl definise, încă de la strălucitul și promițătorul lui debut politic, drept „fabricant de păreri inteligente, lipsit de harul celei mai elementare realizări”. La începutul anului 1938, după căderea guvernului Goga, Ralea, eliminat din P.N.Ț., înființase așa-zisul Partid Social-Țărănesc, născut mort. Neastâmpărul lui însă îl determina la permanentă agitație.

Mă întrețin cu Ralea câteva minute, înainte de a-l introduce la Președinte. Maniu îl primește ceremonios, după îndătinata lui practică și regulele etichetei. Urmează o întreținere de un ceas și mai bine, în dialog. La plecare, Ralea ne salută, cu toată curtoazia. Cezar Simionescu, Iuliu Petrușca și Ion Livianu, prezenți în biroul meu, refuză să-i întindă mâna. Ralea, vădit contrariat și jenat, zâmbește stingherit. Prietenii „intransigenți” îmi reproșează „lipsa de ținută”.

În aceiași seară, Maniu ne relatează, într-un cerc restrâns (Leucuția, Popescu Zorică, Ghilezan, Venetu, eu) că Ralea, regretând însă perioada lui de inadvertență, se arată dispus să-și răscumpere colaborarea cu dictatura, printr-o acțiune fermă, pe care este decis și pregătit să o întreprindă, împotriva regimului antonescian, asumându-și riscurile legate de o asemenea acțiune, care fără îndoială că nu ar rămâne nesancționată. Considerând (Ralea) că singura personalitate îndreptățită, prin trecutul politic nepătat, prin prestigiul uriaș de care se bucură și ascendența ce și-a asigurat-o în toate păturile sociale ale României, - să conducă această acțiune, este Maniu, dânsul (Ralea) ar fi bucuros și însuflețit să fie acceptat drept colaborator activ, la activitatea și manifestările „opoziției unite” pe care o conduce Maniu și pe care se angajează solemn să o servească, cu tot devotamentul. Ralea, în argumentarea deciziei lui, atesta că până la ora aceia, singura opoziție, rectilinie, constantă și serioasă, dar încă insuficient, contra ocupației germane și a dictaturii în curs, dar și a celor trecute, este cea reprezentată de Maniu. În continuare, Maniu ne relatează că i-a dat preopinentului următorul răspuns: „Apreciez atitudinea Dtale actuală și te felicit pentru hotărârea pe care ai luat-o. Este de datoria tuturor românilor conștienți, să-și unească efortul, pentru îndepărtarea dictaturii, pentru oprirea războiului catastrofal din răsărit și pentru desfacerea totală a alianței hibride, impopulare și lipsite de temei în care România, fără asentimentul națiunii, a fost vârâtă, alături de „Axă” și de hitlerismul odios. În acest scop, nici o contribuție, cât de mică, nu este lipsită de folos, chiar dacă se desfășoară izolat. Cât despre integrarea activității pe care o preconizezi Dta, în cadrul „opoziției unite”, nu consider că ar fi oportună, din următoarele motive: colaborarea cu uneltele, chiar nesincere, ale dictaturii regale, pe care le socotim ca părtașe, prin complicitate, la dezastrul țării, ar diminua prestigiul și omogenitatea acțiunii anti-germane și anti-antonesciene. Rezervele pe care luptătorii politici constanți le manifestă față de toți acei care au sprijinit politica nefastă a fostului Rege și fărâmițarea partidelor politice intransigente, este un impediment de netrecut. După opinia mea, foștii sprijinitori ai lui Carol II (și aici mă refer la toate grupările de manevră recrutate din partidul național-țărănesc, din partidul liberal, din partidele fantomă și din lumea militară) se pot solidariza între ei, formând din toate grupările zise „carliste” un front de luptă anti-hitlerist, independent de elementele democratice consecvente. După ce în prealabil vor blama epoca din trecutul apropiat, la care au colaborat, aceștia vor putea demonstra opiniei publice că și dânșii detestă orientarea catastrofală și măsurile anti-populare ale guvernării, precum și legitimitatea ei și vor atesta că și dânșii caută salvarea țării prin politica tradițională a României și pe calea instituțiilor democratice. Această atitudine le-ar aduce, măcar celor mai puțin expuși, o circumstanță atenuantă, pentru ceasul când se vor cântări greșelile care au asvârlit țara în nenorocire.

În luna următoare, am înregistrat știrea că Mihai Ralea a înființat în clandestinitate (sub conducerea lui) o uniune socialistă numită „a muncitorilor și țăranilor”, la care l-a alăturat pe Lothar Rădăceanu și pe Stanciu Stoian. După câte îmi amintesc, această „uniune” a funcționat formal, dar fără nici o activitate concretă, mai puțin de un an și s-a dizolvat, prin retragerea fracțiunii socialiste a lui Rădăceanu, din combinația realizată.

În primăvara anului 1944, cam concomitent cu schimburile de telegrame cifrate între Maniu și delegații negociatori ai armistițiului, trimiși la Cairo, Ralea a cerut din nou să fie primit de Maniu, cred că prin luna Mai. De data aceasta mi-a telefonat direct mie și i-am răspuns, tot prin telefon, a doua zi, că Maniu este dispus să-l vadă, în săptămâna în curs.

La aceasta, a doua întâlnire din ultimul an, dintre Maniu și Ralea, care s-a desfășurat doar în prezența mea, în str. Schitu Măgureanu nr. 19, la locuința lui Aurel Leucuția (care nu avea raporturi personale cu Ralea), dar în lipsa gazdei lui Maniu, - Ralea i-a adus la cunoștință lui Maniu că „Frontul Democratic” realizat de el în anul precedent, s-a destrămat, și că dânsul (Ralea) dorește să desfășoare o activitate democratică și anti-hitleristă, acceptând orice rol i se va încredința. Maniu i-a răspuns că fiind angajat într-o înțelegere exclusivă, încheiată între partidul național-țărănesc, partidul liberal și partidul social-democrat, nu poate lua o decizie, privind lărgirea „Blocului”, decât în acord cu ceilalți factori ai înțelegerii.

În săptămâna ce a urmat, la locuința din Calea Dorobanților, a lui Dinu Brătianu, discutându-se, în prezența lui Maniu, Brătianu și Titel Petrescu, solicitarea lui Ralea, conducătorii „opoziției unite” au respins, în unanimitate oferta. Aceiași soartă a avut-o propunerea de colaborare, făcută lui Maniu de Petre Groza, președintele organizației țărănești „Frontul Plugarilor”, cu care Maniu realizase la alegerile generale, parțiale și județene dinainte de război, carteluri electorale. După câte știu, la discutarea acestor din urmă propuneri de colaborare, refuzul ar fi fost unanim adoptat, dată fiind opinia categorică de împotrivire a lui Dinu Brătianu, cu toate că părerea lui Maniu, înregistrată de mine, nu a fost categoric intransigentă. Din discuțiile avute, cu diferite ocazii, cu Maniu, mi-am format concluzia că Președintele P.N.Ț. prețuia în mod deosebit inteligența și talentul remarcabil de care dădea dovadă Ralea și nu ezita să-și manifeste regretul sincer că atâtea prețioase daruri, cu care natura înzestrase pe profesorul Ralea „nu au lăsat nici un pic de loc pentru o fărâmă de caracter”.

Cota documentelor: Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), Fond Documentar, dos. D 2, vol. 9, f. 258-259 și f. 262-264

Iuliu Maniu si Corneliu Coposu la o intrunire a Blocului National Democratic (PNT, PNL şi PSD) - 1944