Corneliu Coposu Fan Page

Iuliu Maniu și gruparea „acționistă” din cadrul Tineretului Național Țărănesc (1931-1933) - Marin Pop, Caiete Silvane, februarie 2011

Înapoi la Iuliu Maniu 1873–1953

Imediat după alegerile parlamentare din anul 1931, organizate de către guvernul Iorga-Argetoianu adus la putere de regele Carol al II-lea, Iuliu Maniu face publică hotărârea sa, luată înainte de alegeri, de a se retrage din fruntea partidului pe care-l conducea din anul 1919 (respectiv președinte al Partidului Național Român, devenit Partidului Național-Țărănesc după 1926), precum și din viața politică. Cu toate insistențele colegilor de partid și a altor personalități ale vieții publice, Iuliu Maniu a rămas ferm pe poziție și s-a retras la Bădăcin[1].

Tineretul național-țărănist promanist nu a renunțat la idee și insista pentru revenirea lui Iuliu Maniu în fruntea partidului. Astfel, la sfârșitul lunii decembrie 1931, câțiva tineri național-țărăniști, în frunte cu Cornel Bianu, deputat, Pavel Pavel, fost atașat de presă la Paris, Virgil Solomon, medic în Sighișoara, Ionel Palade, avocat și alții, au lansat un apel, pe care l-au trimis tinerilor din toate județele Ardealului și Banatului să-l semneze, urmând ca el să fie înaintat, „la timp oportun”, lui Iuliu Maniu. Scopul apelului era ca Iuliu Maniu să revină asupra demisiei sale, să reintre în viața politică și să reia funcția de președinte al P.N.Ț. Se sublinia că tânăra generație a luat decizia de a-l rechema „la luptă împotriva sistemului actual” din propria inițiativă. Considerau că lupta politică împotriva sistemului nu se putea „închipui fără conducerea efectivă a dlui Maniu”.

În apel se sublinia că tânăra generație din Ardeal și Banat reclama revenirea „neîntârziată” a lui Iuliu Maniu „în fruntea luptelor politice”, deoarece considerau că el era „singurul bărbat de stat”, care întrunea „în personalitatea sa, în mod sintetic, toate aspirațiile poporului românesc, reprezentând ideea de echilibru social și de prestigiu politic (-s.a.)”. Tineretul se declara că era și el gata de luptă, alături de Iuliu Maniu, „care vreme de 30 de ani a știut să domineze evenimentele și să sesizeze directivele evoluției morale a istoriei naționale, pentru orice acțiune o va începe și fără nici o reservă”. De asemenea, declarau că tineretul „nu va ezita o singură clipă de a aduce pe altarul țării orice sacrificiu i-se va cere pentru grandoarea și înălțarea patrei”. Îi reaminteau, în același timp, lui Iuliu Maniu că era „dator în fața istoriei să desfășoare din nou drapelul de luptă”, pe care ei, generația tânără, îl vor urma, „cu însuflețire până la izbânda definitivă”.

Apelul semnat de 1.000 de tineri, în special intelectuali, din întregul Ardeal și Banat a fost legat în piele și înmânat, într-un cadru solemn, pe data de 14 februarie 1932, lui Iuliu Maniu, la Bădăcin. Apelul a fost înmânat de o delegație numeroasă[2], care a fost însoțită de un grup de jurnaliști, printre care se număra și Vasile Muntean, redactor pentru Ardeal al ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”.

Astfel, la Bădăcin, în atmosfera „casei modeste unde s-au țesut atâtea gânduri și s-au făurit atâtea idealuri în slujba neamului”, tineretul național-țărănesc a înmânat apelul lui Iuliu Maniu. Au luat cuvântul Virgil Solomon, Aurel Leucuția, Ionel N. Palade, Victor Jinga, vicepreședintele organizației tineretului național-țărănesc din Vechiul Regat și Nicolae Căpețian, în numele „Chemării Banatului”.

Credem că cel mai bine și obiectiv dintre toți a sintetizat scopul vizitei de la Bădăcin profesorul universitar clujean Victor Jinga. Iată ce declara el, în fața casei de la Bădăcin și a lui Iuliu Maniu: „N-am venit, domnule președinte, pentru a îndeplini un ritual, nici pentru a trage față de d-voastră o poliță asupra viitorului. Ne-a adus aici, în casa d-voastră, în acest Bădăcin în care întreaga Românime știe, ne-a adus credința, doctrina noastră politică, sentimentul datoriei de a vă spune dorința și cuvântul nostru modest dar respicat.

Personalitatea d-voastră, d-le Președinte, este atât de proeminentă în istoria politică contemporană a țării noastre, încât o definire a ei din partea mea este acum de prisos; în d-voastră și-au dat întâlnire cele mai nobile pasiuni omenești pe cari filozoful și omul de stat le coordonează și le folosește stârnind via și permanenta noastră admirațiune.

Dumneavoastră, dle Președinte, de mult nu vă mai aparțineți, sunteți pe de-antregul al acestei țări, al nostru și noi Vă chemăm să ne fiți și să ne rămâneți întreaga viață inspirator și conducător”.

La sfârșitul solemnității, Iuliu Maniu a oferit delegației un ceai, la care a rostit un „înălțător toast”, în care a adus elogii lui Alexandru Vaida Voevod și Ion Mihalache, „prietenii devotați și colaboratorii intimi” ai săi.

Neprimind nici un răspuns de la Iuliu Maniu, în privința revenirii sau nu în politică, delegația a decis să se transforme în Comitet de inițiativă pentru organizarea unui Congres al tineretului, „care să realizeze scopul propus în apel”. Delegația a fost numită „acționistă”, de unde și denumirea termenului de grupare „acționistă”, promanistă.

După vizita la casa părintească a lui Iuliu Maniu, delegația a avut o ședință în orașul Simleu Silvaniei, unde s-au luat aceste decizii. În procesul verbal al ședinței, datat tot 14 februarie 1932, delegații celor 1.000 de intelectuali care au semnat apelul în care se cerea revenirea în politică și în fruntea P.N.Ț. a lui Iuliu Maniu, au format Comitetul de inițiativă, alegându-și organele de conducere. Astfel, fruntașul politic Pavel Pavel a fost desemnat ca secretar general al comitetului, care și-a luat titulatura de „Acțiunea Tineretului Național-Țărănesc din Ardeal și Banat”. Totodată, de la Șimleu a fost lansat un apel către tineretul național-țărănesc din Vechiul Regat, Basarabia și Bucovina, în care, printre altele, se subliniau următoarele: „tineretul unui mare partid democratic ce își are rădăcinile înfipte în cele mai îndepărtate colțuri ale țării, care este animat de acelaș ideal social-politic și de aceiaș credință în ce privește viitorul statului român, nu este îngăduit să-și risipească energiile în diferite organizațiuni, ci -i-se impune- să formeze un bloc solidar peste toată țara, pentru a-și uni priceperea și entuziasmul într-un efort comun; pentru a reînoi și consolida cel mai important organism politic ce este partidul național-țărănesc; ca strâns uniți în disciplina de partid, să ne dăm contribuția noastră modestă la opera de democratizare profundă și reală a României întregite. Să mergem de aci înainte împreună, sub acelaș drapel, și izbânda principiilor mari ale partidului nu va întârzia mult”.[3]

După cum se poate observa, se făcea un apel la unitatea tineretului național-țărănesc, ideal nerealizat până la acel moment. O altă constatare ar fi aceea că nu se vorbește nimic de chemariști. La Bădăcin nu a participat tineretul care făcea paarte din gruparea vaidistă. Din delegație nu făceau parte Viorel V. Tilea, Adam Popa și alți tineri fruntași politici apropiați ai lui Vaida. Asistăm la divizarea tineretului din Ardeal și Banat. Se formează două grupări: „chemaristă”, formată din apropiații lui Vaida Voevod și nou înființata grupare „acționistă”, formată din tinerii apropiați ai lui Iuliu Maniu.

Cum era de așteptat, gruparea chemaristă a reacționat vehement în urma apariției în presă a evenimentului de la Bădăcin și, în special, al apelului lansat de la Șimleu Silvaniei pentru unitatea tineretului național-țărănesc la nivel național. Chemariștii subliniază, în coloanele oficiosului lor, „Chemarea Tinerimii Române” că ei au preîntâmpinat demisia lui Iuliu Maniu din fruntea Partidului Național, în primăvara anului 1926 și că erau de acord cu revenirea lui în fruntea P.N.Ț.. În aceste condiții „de unitară acțiune” față de Iuliu Maniu „o mână de oameni” au lansat, în presă, la începutul lunii ianuarie 1932, apelul de revenire a lui în politică. Cei care au lansat apelul nu au consultat și conducerea „Chemării” în privința textului, dar ei s-au autosesizat și au modificat textul. Din acel moment, „și pentrucă scopul apelului ne era comun tuturor” ei s-au „abținut dela orice acțiune de combatere sau lămurire”. Dar, în momentul lansării apelului de la Șimleu, după întâlnirea de la Bădăcin, de nou înființata grupare acționistă, care se intitula „Acțiunea Tinerimii Române din Ardeal și Banat” a izbucnit scandalul. Chemariștii considerau că s-a dovedit, prin publicarea apelului de la Șimleu, „că adevăratul scop al apelului lansat nu a fost dorința sinceră pentru revenirea dlui Iuliu Maniu, ci destrămarea Chemării și crearea din ambiții personale a unei organizații tinerești”. În aceste condiții, ei subliniază că se vedeau „siliți a demasca această manoperă, care sub scutul unui nume iubit de toți”, încercau „slăbirea solidarității tineretului național-țărănesc”. De asemenea, afirmau că acum se adevereau zvonurile care circulau despre înființarea grupării, în momentul când se strângeau semnături pentru apel”. Considerațiile de mai sus au fost publicate în cadrul unui Comunicat, pe care chemariștii l-au dat publicității. În finalul comunicatului de presă se afirma că gruparea chemaristă funcționa în baza Statutelor aprobate în anul 1929 de Iuliu Maniu, Ion Mihalache și Virgil Madgearu. Ultimele cuvinte ale comunicatului arată clar de partea cărui fruntaș politic național-țărănist era gruparea chemaristă. Astfel, ei afimă că vor continua să activeze „în slujba idealurilor neamului românesc și a principiilor partidului jalonate cu atâta pregnanță de Alexandru Vaida-Voevod (-s.n.), Nație, Țărănime, Rege”[4].

La Congresul provincial al organizaţiei P.N.Ţ. din Ardeal şi Banat de la Cluj, din data de 28 martie 1932 se pune problema încadrării tineretului în organizaţiile judeţene. Astfel, tineretul P.N.Ţ., care purtau denumirea de chemarişti şi acţionişti trebuiau să păstreze „contactul cu şefii de organizaţii judeţene, pentru activitatea lor adoptând directive dela centru astfel ca bătrânii şi tinerii să lucreze în bună înţelegere”. Printre liderii lor se numărau şi Adam Popa (chemărist) şi Augustin Popa (acţionist). Aceştia au şi luat cuvântul la acest congres, expunându-şi punctul de vedere[5].

La data de 25 aprilie 1932 în urma hotărârilor congresului amintit, se convoacă şedinţa Comitetului judeţean al organizaţiei P.N.Ţ. Sălaj. Pe ordinea de zi era trecută şi discutarea problemei organizaţiei de tineret şi încadrarea ei în organizaţia mare. Dar se constată că în judeţul Sălaj nu era cazul, deoarece tineretul era deja încadrat în organizaţia judeţeană. De asemenea, se știe că tineretul sălăjean era apropiat lui Iuliu Maniu, deoarece era județul lui natal[6].

Un alt moment important l-a constituit Congresul Tineretului Naţional-Ţărănesc, care a avut loc pe data de 10 septembrie 1933 la Câmpulung Muscel. În cadrul lucrărilor Congresului, preşedintele organizaţiei național-țărănesc din Vechiul Regat, Nestor Badea a declarat că se impunea ca P.N.Ţ. să adopte un nou program politic. El a fost expus de către vicepreşedintele P.N.Ţ., Ion Mihalache, care a subliniat, printre altele, următoarele: „Deviza noastră să fie cea mai largă discuție și cea mai unitară execuție. Elanul tineresc trebuie utilizat și forța intelectuală pusă la lucru”[7].

La Congres au  participat 120 de delegaţi ai tineretului naţional-ţărănesc din întreaga ţară. Din Ardeal și Banat au participat 30 de delegaţi[8].

Marele om politic sălăjean, Iuliu Maniu, acceptă să preia, din nou, conducerea partidului după alegerile parlamentare din anul 1932. La insistențele regelui Carol al II-lea acceptă, din nou, să preia și conducerea guvernului.  Pe data de 30 iulie 1932, s-a întrunit Comitetul Central Executiv al P.N.Ț., la sediul partidului din Capitală. Au participat fruntașii partidului și un număr mare de parlamentari. Luând cuvântul, președintele interimar Ion Mihalache face o analiză a situației politice și arată greutățile pe care le avea de întâmpinat guvernarea național-țărănistă. Subliniază că în acel context politic și situație economică deosebit de grea, partidul nu se putea lipsi, „de servicile și conducerea luminată” a lui Iuliu Maniu, care trebuia să revină în fruntea partidului. Ședința Comitetului s-a întrerupt la orele 12 și o delegație numeroasă s-a deplasat la locuința unde era cazat Iuliu Maniu pentru a-i cere să revină la conducerea P.N.Ț. La reluarea ședinței au luat cuvântul primul ministru Alexandru Vaida Voevod și Ion Mihalache, care îl roagă pe Iuliu Maniu să-și reia locul în fotoliul de președinte. În entuziasmul asistenței, Iuliu Maniu ocupă scaunul prezidial și rostește un discurs emoționant. Subliniază activitatea deosebită a lui Ion Mihalache, în cele 14 luni de interimat la conducerea partidului, afirmând că regretă „că d-sa nu a primit conducerea în mod definitiv, mai ales după dovada strălucită a înaltelor sale însușiri” pe care le-a dovedit. În condițiile date, declară că se supune „voinței” lui Ion Mihalache și fruntașilor partidului, „pentrucă fiecare membru trebue să se supună voinței obștești a partidului”. Mulțumește, apoi, lui Vaida și tuturor fruntașilor, „pentru solidaritatea și devotamentul” de care au dat dovadă „față de partid” și îi roagă să nu uite „nici o clipă că soarta unui partid nu are nici o valoare fără solidaritate și disciplină”. De asemenea, să-și facă toți un examen de conștiință și să-și dea seama că erau „mandatarii națiunei”, ai electoratului care a investit în ei cu „jertfe imense” să ajungă în fotoliile de parlamentari sau miniștri. Nu au ajuns la guvernare numai pentru preamărirea unei idei, ci pentru a realiza lucruri de care să se bucure și să se folosească întreaga națiune. Le reamintește că în politică este ca în război, în sensul că contau „nu atât intențiunile cât realizările și succesele”. Să fie toți „soldați devotați” ai P.N.Ț., care urmărea „realizări de lucruri de care să se bucure neamul și prin care să se înalțe țara”. Subliniază că munca partidului urma să se desfășoare în jurul Tronului și Regelui, care, prin organizarea de noi alegeri parlamentare, „a binevoit să asculte glasul poporului”[9].

Pe data de 18 octombrie 1932 toți fruntașii partidului, miniștrii și secretari de Stat, precum și ceilalți membrii ai conducerii de partid, s-au deplasat la Sinaia. Iuliu Maniu, însoțit de Virgil Madgearu și Mihai Popovici l-au vizitat pe Alexandru Vaida Voevod, cu care au avut o scurtă convorbire. Sosind și Ion Mihalache, Iuliu Maniu are o întrevedere separată cu acesta. La orele 12, Iuliu Maniu a fost primit în audiență la rege. Audiența a durat două ore. La ieșire, Iuliu Maniu a declarat presei că regele l-a însărcinat cu formarea guvernului. Nu a refuzat „această înaltă distincțiune”, dar l-a rugat pe Suveran să-i permită ca decizia să o ia numai după ce consultă și Biroul de conducere al partidului. Înainte de Iuliu Maniu au fost primiți în audiență Ștefan Cicio Pop și Nicolae Costăchescu, președinții celor două Camere, care și-au exprimat convingerea că Iuliu Maniu era „cea mai aptă personalitate politică pentru a soluționa criza politică și pentru a forma noul guvern”[10].

În cadrul audienței pe care a avut-o la regele Carol al II-lea, Iuliu Maniu subliniază că acceptă să formeze noul guvern cu condiția de a i se da mână liberă în conducerea ţării. Aici făcea aluzie la camarila regală care se constitui-se în jurul Elenei Lupescu. El mai cerea ca regele să se reîmpace cu regina Elena, mama regelui Mihai, şi să se încoroneze împreună, ca rege şi regină, la Alba Iulia. Aceasta însemna că trebuia să o alunge de la Palat și din țară pe Elena Lupescu. În prezenţa lui Nicolae Titulescu şi George Mironescu regele Carol al II-lea a fost nevoit să accepte, pe moment, condiţiile impuse de Iuliu Maniu, având în vedere situația grea în care se găsea țara[11].

Iată ce notează și Constantin Argetoianu, în memoriile sale, despre acest moment delicat pentru regele Carol al II-lea. El spune că Iuliu Maniu a impus condiții, ceea ce regelui nu-i plăcea, „dar a cedat și el cu gândul să mai amâne venirea liberalilor, să se împace cu Titulescu și prin el cu Europa și a ales să curețe definitiv pe Maniu (s.a.). Dar, tot el completează, apoi, că regele Carol al II-lea „făgăduise tot, dar n-a dat nimic”, ceea ce explică  de ce și-a dat demisia Iuliu Maniu[12].

În cadrul ședinței de Birou a conducerii P.N.Ț., care a avut loc după audiență, la hotelul „Caraiman”, Iuliu Maniu a luat cuvântul și a afirmat următoarele: „Vremurile sunt grele și partidul nostru a fost chemat să facă sacrificii mari. Trebuie deci, ca să fim înțeleși asupra liniilor generale și asupra tuturor problemelor mari cari privesc guvernarea”; că apreciază „personalitatea strălucită” a lui Nicolae Titulescu și va merge personal la el pentru a-i face invitația de a primi portofoliul de Externe, „discutând mai întâi cu dsa asupra politicii externe ce vom face”, având în vedere că el nu era membru al P.N.Ț.[13].

Noul guvern Maniu a depus jurământul pe data de 20 octombrie 1932. Se preconiza instaurarea unei politici „de mână tare”, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Iuliu Maniu sublinia că a primit mână liberă din partea Suveranului în toate privințele. După depunerea jurământului are loc prima ședință a guvernului, care s-a ocupat de programul de guvernare.

Deși Vaida a declarat că va accepta să facă parte din guvernul Maniu, în cele din urmă nu a acceptat. El a fost consolat de regele Carol al II-lea, care l-a primit în audiență și i-a oferit ordinul Marele Colan Carol I, pe care el îl purtase pe vremea când era principe moștenitor. De asemenea, nici colaboratorii săi politici apropiați, precum Viorel V. Tilea sau Emil Hațieganu, nu se regăsesc pe lista guvernului Maniu.

Regele Carol al II-lea își accentua implicarea în politică manevrând oamenii politici la vârf ai țării, pregătindu-și momentul instalării propriului regim autoritar. Pentru moment reușește să tensioneze relația dintre Iuliu Maniu și Vaida Voevod, etapă în slăbirea unității P.N.Ț. Rigurozitatea și pragmatismul ardelenilor nu îi convenea Suveranului, mai înclinat spre aranjamente de culise și oameni politici maleabili intereselor sale.

În ceece ce prevește programul noului guvern, primul ministru Iuliu Maniu declara că va continua opera guvernului Vaida, subliniind liniile sale generale: ordine și autoritate în stat; stabilizarea monetară, considerată „o dogmă a guvernului”; descentralizarea administrativă; măsuri pentru combaterea efectelor crizei prin scăderea impozitelor agricultorilor, meseriașilor și liber profesioniștilor; continuarea tratativelor cu Rusia[14].

Cu toate eforturile pe care le făcea guvernul Maniu de a scoate țara din criză, regele Carol al II-lea nu putea uita, și nici să pună în practică, condițiile impuse de Iuliu Maniu la preluarea guvernului. Spre sfârșitul anului 1932, relațiile dintre cei doi s-au deteriorat grav, ducând spre o ruptură definitivă. Carol al II-lea căuta un pretext pentru a se dispensa de Iuliu Maniu. Suveranul nu suporta să fie tratat ca un elev de către profesor[15].

Ocazia s-a ivit curând, ca urmare a izbucnirii unui conflict între doi reprezentanți ai Camarilei regale, în speță generalul Constantin Dumitrescu, tatăl lui Puiu Dumitrescu, secretarul particular al regelui și prefectul poliției Capitalei, pe de o parte și Ion Mihalache, ministru de Interne în cabinetul Maniu. Ca urmare a abaterilor grave pe  care le-au săvârșit cei doi, ministrul de Interne a elaborat un proiect de decret privind înlocuirea lor din funcție. Însă, regele Carol al II-lea a refuzat să semneze decretul, afirmând că nu exista nici un motiv pentru ca cei doi colaboratori ai săi să fie destituiți. În urma acestui incident, care submina puternic credibilitatea guvernului Maniu și simțindu-se profund jignit, Ion Mihalache, sfătuit de Iuliu Maniu, și-a înaintat demisia de onoare din guvern, pe data de 8 ianuarie 1933[16].

Ironia sorții face ca tocmai pe data de 8 ianuarie 1933 Iuliu Maniu împlinea vârsta de 60 de ani, din care peste 40 pe tărâm politic național. Chiar în acea zi, la Şimleu Silvaniei, oraşul său natal s-a organizat, în cinstea lui, o întrunire festivă în cadrul căreia a fost numit cetățean de onoare al orașului. Și pentru gruparea promanistă a tineretului național-țărănesc a însemnat un moment deosebit[17].

Divergențele dintre cele două grupări (acționistă și chemaristă) ale tineretului național-țărănesc din Ardeal și Banat se vor stinge abia după ce la Alexandru Vaida Voevod pleacă din P.N.Ț. și înființează o nouă formațiune politică denumită „Frontul Românesc”, cu vădite idei de extremă dreapta și favorabile instaurării dictaturii regale.

În ceea ce-i privește pe tinerii rămași în P.N.Ț., ei vor fi soldați credincioși și ucenici ai mentorului lor, Iuliu Maniu, un adevărat simbol al Ardealului încă de atunci. Din anul 1937 secretar al președintelui P.N.Ț. devine o tânără speranță a politicii românești de atunci, cel cei va urma la conducerea partidului după 1990, după 45 de ani de regim comunist, feciorul popii din Bobota, Corneliu Coposu.

Note:

1. Vezi scrisorile adresate lui Ion Mihalache, vicepreședintele P.N.Ț. și lui Virgil Madgearu, secretar general, în Marin Pop, „Secvențe ale vieții politice interbelice. Un exemplu de moralitate – Iuliu Maniu, în rev. Caiete Silvane, nr. 4 (63), aprilie 2010, p. 28-29

2. Din delegație făceau parte Cornel Bianu, Pavel Pavel, Victor Jinga, profesor la Academia Comercială din Cluj, Aurel Leucuția, fost deputat, Augustin Popa, fost deputat, Coriolan Suciu, profesor, Ionel N. Palade, avocat, Virgil Solomon, medic, fost deputat, Cornel Pop, Ilie Lazăr, Gheorghe Mărie, Ionel Pop, Simion Pop etc.

3. Arhivele Naționale Istorice Centrale (A.N.I.C.), fond Ion Mihalache, dos. 6, f. 116-118; Patria, nr. 34, 16 februarie 1932, p. 1; Românul (Arad), nr. 8, 21 februarie 1932, p. 1-3

4. A.N.I.C., fond Ion Mihalache, dos. 6, f. 112, 118 și 122

5. Gazeta de Duminecă, nr. 13-14, 3 aprilie 1932, p. 3

6. Idem, nr. 17-18, 1 mai 1932, p. 3

7. Patria, nr. 197, 12 septembrie 1933, p. 4; I. Scurtu, Istoria Partidului Național Țărănesc, Ed. Enciclopedică, Buc., p. 219-221

8. Patria, nr. 233, 11 octombrie 1933, p. 1

9. Idem, nr. 149, 29 iulie 1932, p. 1, 4

10. Idem, nr. 214, 19 octombrie 1932, p. 1; nr. 215, 20 octombrie 1932, p. 1

11. I. Scurtu, op. cit., p. 182

12. C. Argetoianu, Memorii, vol X (1932-1934), p. 217-218

13. Patria, nr. 215, 20 octombrie 1932, p. 1

14. Idem, nr. 218, 23 octombrie 1932, p. 1

15. Pamfil Șeicaru, Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist, vol II, Ed. Carpați, Madrid, 1963, p. 170

16. I. Scurtu, op. cit., p. 186

17. Gazeta de Duminecă, nr. 3-4-5, 22 ianuarie 1933, p. 2-3

Marin Pop

(articol apărut în revista „Caiete Silvane”, nr. 73, februarie 2011)

Articol citit de 4653 ori.

Alte articole